31 ianuarie 2012

Bucureştiul aşa cum e! (1) Câteva repere geografice

Create your own banner at mybannermaker.com!

Poziţie geografică. Capitală a României, Bucureştiul, are în prezent o suprafaţă de aproximativ 230 km2, ceea ce înseamnă că oraşul ocupă 8 procente din întreg teritoriul României. Din suprafaţa geografică menţionată, mai bine de 70 de procente reprezintă arealul construit, ocupat de diferite ansambluri imobiliare sau tehnico-edilitare în cel mai larg sens. Raportat la coordonatele geografice fixe, oraşul Bucureşti se regăseşte la intersecţia paralelei de 44º2449 – similar altor oraşe importante ale „bătrânului continent european” precum Belgrad, Geneva şi Bordeaux, ori din aşa-numita „lume nouă”, oraşul Minneapolis din Statele Unite ale Americii – cu meridianul de 26º0548, meridian ce străbate şi capitala Finlandei, Helsinki, ori oraşul Johannesburg, cel mai mare areal urban al republicii Africa de Sud situată pe „continentul negru”. Şi, în acelaşi timp, capitala României se plasează prin poziţia sa geografică în sudul ţării la numai de 60 km distanţă de cel mai important curs de apă al ţării – fluviul Dunărea, la mai puţin de 100 km în sudul arcului montan carpatic (coloana vertebrală a României şi românităţii) şi, totodată, la mai bine de 250 km de Marea Neagră sau Pontus Euxinus (în traducere din limba greacă: întindere de apă primitoare) cum era numită cu mulţi ani în urmă.

Delimitare. Din punct de vedere al aşa-numitelor provincii istorice, oraşul-capitală se înscrie în provincia istorică a Munteniei. Acest oraş care de-a lungul vremurilor a reuşit să se ridice necontenit deasupra multor altor oraşe importante ale ţării şi să devină capitală este încadrat geografic din toate părţile de ceea ce se numeşte astăzi judeţul Ilfov. Într-un sens geografic mult mai larg Bucureştiul este limitat la nord de Prahova, judeţ cu capitala la Ploieşti, în nord-vest de Dâmboviţa cu reşedinţa de judeţ la Târgovişte (fostă capitală a Ţării Româneşti), în sud-vest şi sud este delimitat de Giurgiu cu reşedinţa de judeţ omonimă, iar în sud-est şi sud de alte două judeţe ce au preponderent funcţii agricole, anume Călăraşi şi Ialomiţa. Prima are centrul administrativ în localitatea cu acelaţi nume, Călăraşi, iar cea de pe urmă la Slobozia.

Privit ceva mai în profunzime, oraşul se învecinează cu câteva aşezări mult mai mici, atât ca importanţă politico-economică şi socială, cât şi ca număr de locuitori. Drept urmare, vecinătăţile Bucureştiului se prezintă ceva mai nuanţat. Oraşele limitrofe capitalei sunt: Otopeni (oraş în vecinătatea căruia este amplasat cel mai important aeroport internaţional al ţării şi care poartă acelaşi nume), Chitila şi Buftea în nord, Voluntari şi Pantelimon în est, Popeşti-Leordeni şi Măgurele în sud şi Bragadiru în sud-vest. Toate aceste oraşe sunt parte a judeţului Ilfov. Comunele marginale Bucureştiului au un rol aparte în funcţionarea şi extinderea structurală a dinamicii metropolitane, ca de altfel şi oraşele menţionate mai înainte. Însă, în raport cu numărul oraşelor (poli metropolitani de creştere), numărul comunelor este ceva mai mare: Tunari şi Afumaţi (în nord), Glina şi Cernica (în est), Berceni (sud), iar Chiajna şi Domneşti (în vest).

Relief. Chiar dacă astăzi nu se mai poate observa la fel de bine ca în trecut, relieful Bucureştiului este unul destul de vălurit, atingând în punctul său maxim, Dealul Filaret (locul în care este plasat astăzi cel mai scump hotel din România – Hotelul Carol Parc) altitudinea de 96,3 m. Plasat în cuprinsul Câmpiei Române – cea mai întinsă din ţară –, mai exact în Câmpia Vlăsiei, Bucureştiul este străbătut în prezent de două cursuri de apă (şi de văile aferente acestora): Dâmboviţa şi Colentina. Câmpia ce găzduieşte capitala României este una joasă, de terase, cu substrat de loess şi depozite loessoide. Peisajul vălurit prezent în aproape tot spaţiul central bucureştean se datorează teraselor geo-morfologice ale cursurilor de apă sus-menţionate, care au altitudini de 2-4 m, iar pe alocuri ating înălţimi de 8-12 m şi oferă o varietate peisagistică aparte oraşului.

Lunca şi, implicit, cursul de apă al Dâmboviţei, au suferit modificări de-a lungul timpului; practic râul este astăzi canalizat pe tot parcursul său de la V, NV către E, SE în interiorul Bucureştiului. Cursul de apă al Colentinei urmăreşte aproape aceeaşi direcţie de curgere NV – SE, numai că, de data aceasta, răul se înscrie în totalitate în partea nordică a capitalei, în timp ce, Dâmboviţa, străbate îndeobşte o partea însemnată a centrului. Cu precădere în interiorul oraşului, dar şi în vecinătatea acestuia defrişările excesive au jucat un rol însemnat în creionarea peisajului actual, astfel dispărând aproape în totalitate pădurile ce în trecut alcătuiau Codrii Vlăsiei. Exisenţa istorică a pădurilor de foioase (alcătuite aproape exclusiv din stejari) a fost mijlocită de prezenţa unor soluri fertile, propice nu numai pădurilor, dar şi agriculturii din vecinătate, fapt ce a dus la defrişări masive. Acum, în arealul ocupat de Bucureşti solurile prezente sunt rezultatul cumulat al activităţii naturale şi al celei antropice (soluri argiloase şi soluri aluvionare).

Climă. Fiind situat aproximativ în partea centrală a Europei, Bucureştiul înregistrează un climat general temperat cu influenţe provenite în special din estul continentului. Masele de aer estice produc variaţii excesive de temperatură ce pot ajunge chiar şi la 70ºC (între verile foarte călduroase şi iernile geroase, reprezentând infuenţe continentale). În privinţa anotimpurilor, acestea sunt destul de echilibrate cu excepţia (uneori) a toamnelor care pot fi destul de lungi şi călduroase, a iernilor blânde şi a primăverilor câteodată timpurii. Mediile temperaturii se înscriu în jurul valorii de 10–11ºC.

Există, desigur, şi valori extreme de temperatură în Bucureşti. De pildă, cea mai friguroasă lună este Ianuarie când temperatura din termometre nu arată mai mult de 2,9ºC în medie, iar în privinţa celei mai călduroase perioade din an, aceasta corespunde lunii Iulie cu medii termice de 22,8ºC. Zonele centrale în care se concentrează o mare densitate de clădiri, străzi ceva mai înguste şi unele bulevarde mai aerisite, precum şi câteva spaţii verzi, înregistrează valorii termice medii de 11ºC, în contrast cu zonele intermediare unde media temperaturilor se plasează în jurul valorii de 10ºC datorită lărgimii de care dă dovadă spaţiul.

Un alt element extrem de important în analiza climatică este cantitatea de precipitaţii. Volumul acestora este în jurul valorilor de 500–600 mm anual. Cu toate acestea apar şi aici unele diferenţieri în relaţia centru (550-600 mm/an) şi spaţiile periferice (500 mm/an). Totodată, zonele periferice şi cvasiperiferice (Băneasa, Floreasca, Tei, Pantelimon, Balta Albă, Berceni, Drumul Taberei etc.) sunt mai puţin poluate decât cele interioare, aferente centrului.

Prin urmare, ca o concluzie generală a analizei climatice, se poate afirma că, probabil, cea mai bună perioadă de vizitare, pentru a-i cita , totodată şi pe autorii portalului turistic Condé Nast Traveller, este luna Octombrie, întrucât ploile din timpul verii sunt pe terminate, iar temperatura este încă destul de plăcută pentru a lua masa în aer liber.

Populaţie. Încă de la apariţia sa Bucureştiul a oferit condiţii prielnice pentru dezvoltarea unei aşezări prospere şi a unui potenţial demografic în creştere rapidă. Cu toate acestea, abundenţa evenimentelor istorice – pe care le vom prezenta ceva mai târziu – au avut un efect direct asupra cresterii şi descreşterii numărului de locuitori. De exemplu, anul 1779 evoca istoriei ce avea să fie consemnată, un număr de aproximativ 30 de mii de locuitori, plasând Bucureştiul printre cele mai mari oraşe din ţară şi, totodată, din sud-estul Europei. La aproximativ o jumătate de secol distanţă (1824) numărul populaţiei sporise atât de mult, încât, ajunsese la nu mai puţin de 80 de mii de locuitori, fapt ce dovedeşte funcţia comercială a oraşului şi gradul de atracţie şi polarizare socială.

Făcând un arc peste timp şi ajungând în anul 1904, observăm o mare transformare demografică. Populaţia oraşului era acum de 290 de mii de locuitori. Să nu uităm totuşi, că în 1904 Bucureştiul era deja capitala României (stat independent şi suveran). Aşadar, demografia sporeşte continuu după cum urmează:

* Anul 1930 – 633.000 locuitori;

* Anul 1956 – 1.178.000 locuitori;

* Anul 1992 – 2.067.000 locuitori;

* Anul 2002 – 1.926.000 locuitori;

* Anul 2009 – 1.944.367 locuitori (estimare INS).

Din datele de mai sus putem observa cum numărul de locuitori a crescut destul de puternic. Practic valorile ne arată că în intervale de 30-40 de ani, populaţia Bucureştiului aproape s-a dublat până în anii ′90 ai secolului trecut, după care a început să înregistreze un uşor regres (2002). Dublarea populaţiei se „traduce” la nivel evolutiv în câteva evenimente social-politice şi anume trecerea României de la sistemul de guvernare monarhist (capitalist), la cel republican – ce se suprapune şi peste perioada socialismului economic. Astfel, în socialism autorităţile de la acea vreme au început să investească masiv în domeniul construcţiilor şi în industria bucureşteană, fapt ce s-a reflectat şi în sporirea rapidă a numărului de locuitori. Creşterea populaţiei a fost extrem de puternică începând cu finele anilor ′60 ai secolului trecut, perioadă în care Nicolae Ceauşescu a deţinut puterea şi a dorit să „redefinească” politica edilitară a Bucureştiului demolând o parte substanţială din vatra vechiului oraş.

Estimările din 2008 evidenţiază un oarecare reviriment în dinamica populaţiei şi, totodată, schimbările politice care au avut loc. Valoarea estimată, adică 1,94 mil. de locuitori înseamnă puţin peste 9% din populaţia României. Peste 51% din rezidenţii Bucureştiului se încadrează în categoria persoanelor active din punct de vedere economic. În atari condiţii: 18.5% activează în industrie, 18.6% în comerţ, peste 12% în construcţii, 3.4% sunt reprezentaţi de funcţionarii publici, 5.5% lucrează în educaţie şi învăţământ, 5.3% în domeniul medical, aproape 4% sunt ocupaţi cu activităţi financiar-bancare şi asigurări, 14.2% reprezintă activităţile imobiliare şi cu puţin peste 18% în alte domenii de activitate.

Fiind cel mai populat oraş al ţării, Bucureştiul înregistrează o densitate ce se ridică la valori de peste 8.500 loc/km2. În unele zone densitatea populaţiei depăşeşte această valoare ajungând chiar şi la 10.000 loc/km2.

Componenţa etnică are un rol aparte datorită faptului că Bucureştiul a luat naştere şi a evoluat – cu excepţia perioadei comuniste, poate – ca un oraş eminamente cosmopolit. Cea mai importantă comunitate etnică de-a lungul timpului a fost cea a evreilor. În anul 1904 trăiau în Bucureşti, nici mai mult, nici mai puţin decât 50 de mii de evrei, adică 17% din totalul populaţiei de la acea vreme, iar în 1930 – 70 de mii (11% din populaţia Bucureştiului). Astăzi, însă, aceasta şi-a pierdut foarte mult din importanţă şi număr (2.473 evrei, adică 0.1% din populaţia bucureşteană în 2002). Cu toate acestea, creuzetul etnic se prezintă destul de interesant (anul 2002): maghiari – 5.834 locuitori, germani – 2.358 locuitori, rromi/ţigani – 27.322 locuitori, ruşi-lipoveni – 1.141 locuitori, turci – 2.473 locuitori, greci – 1.592 locuitori, chinezi – 2.038 locuitori, alte etnii (ucrainieni, sârbi, croaţi, slovaci, bulgari, cehi, polonezi, armeni, italieni etc.) – 12.034 locuitori. Se pare totuşi că numărul chinezilor este astăzi în jurul valorii de 15.000.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu