segregare urbana

Dacă am şti, am cunoaşte, şi, mai ales, dacă am înţelege „Bucureştiul subteran”... Cred că este cel mai potrivit să începem secţiunea dedicată vestigiilor cu această mâhnire-afirmaţie, care evocă foarte bine ce se petrece/ascunde în „subteranele bucureştene”. Pentru majoritatea covârşitoare a locuitorilor lui, Bucureştiul vechi , ori Bucureştiul de factură istorică, se rezumă la aşa-numitul centru istoric ce gravitează în jurul străzii Lipscani şi la perimetrul vestigiilor de la Curtea Veche . Şi totuşi, exceptând complexul voievodal Curtea Domnească/Veche – Biserica Sf. Anton, de care am mai amintit şi cu alte ocazii, restul clădirilor – care este în număr impresionant – şi care datează de dinainte de secolul al XIX-lea, zace ascuns privirilor noastre şi nu poate fi zărit, asemenea unei persoane care nu aude şi nu poate vorbii, ce stă închisă într-o încăpere la care nimeni nu umblă niciodată de teama „interacţiunii cu aceasta”, şi care, la rându-i, nu se poate exprima. Aşadar, ...

Dacă până în preajma anilor ‘70-‘80 ai secolului XIX, Bucureştiul părea un oraş destul de polarizat în direcţia categoriilor socio-profesionale şi a statutului economic , începând cu sfârşitul secolului, şi mai ales pe parcursul celui următor, situaţia începe să se schimbe uşor. Pentru a înţelege cât mai bine situaţia geografică a Bucureştiului şi transformările structurale suferite de vatra oraşului la începutul sec. XX, trebuie să privim asupra tabloului orăşenesc de la sfârşit de secol XIX. Conjunctura politică favorabilă survenită în acest interval, a ajutat Bucureştiul să prospere şi să se dezvolte foarte tare până la izbucnirea Primului Război Mondial . Înainte de venirea pe tronul României a regelui Carol I , în Bucureşti nu existau nici Gara Filaret, nici Gara de Nord, iar Strada Libertăţii (11 Iunie) şi Calea Griviţei erau simple drumuri naţionale. Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) era o simplă străduţă ce se lărgea ici şi colo, foarte prost pavată şi însoţită de t...