Mâncarea ca expresie spaţială a etnicităţii şi hibridizării culturale

Mâncarea este, cum bine ştim cu toţii, un element specific culturii unui anumit grup etnic. Alături de muzică, mâncarea reprezintă punctul central al identităţii etnice. Există astfel o serie de legături între hrană sau mâncare şi muzică la nivel de indicatori ai valorilor culturale. Mai bine spus, mâncarea şi muzica ne duc cu gândul, atunci când le consumăm, la un anumit grup etnic şi la zona geografică din care acesta face parte. Migraţiile internaţionale au mobilizat însemnate mase de oameni din diferite colţuri ale lumii, care s-au deplasat către alte spaţii geografice decât cele de provenienţă, în diferite scopuri. Cel mai adesea în căutarea unui trai mai bun. Astfel, inserţia noilor veniţi, cu precădere atunci când erau în număr însemnat, a reprezentat şi aport cultural. Cu precădere aport religios, culinar şi muzical. Vizibil în peisajul urban este aportul religios (aproape inexistent în cazul Bucureştiului) şi cel culinar (ceva mai prezent).

În astfel de circumstanţe, cele două elemente specifice culturii (mâncarea şi muzica) au făcut obiectul unor procese complexe de hibridizare de-a lungul anilor, în ciuda încercărilor susţinute de a păstra autenticitatea şi puritatea lor originală. Cazul mâncării fiind cu atât mai intens şi mai hibridizat. Poate cel mai relevant caz este cel al mâncării asiatice sau al bucătăriilor etnice promovate de grupurile provenite din spaţiul geografic asiatic. Mâncarea provenită din Asia a suferit ceva modificări pentru a fi accesibilă publicului larg chiar dacă ea a apărut, să spunem, ca o necesitate a consumului celor care au „migrat-o” într-o altă zonă geografică. Astfel, şi în Bucureşti mâncarea chineză în special, dar şi cele arăbească, indoneziană şi iraniană în particular, au suferit unele modificări pentru a fi comercializate mai uşor în primul rând, iar în al doilea rând, pentru a putea fi mâncate de orice doritor. Ştim bine că mâncărurile provenite din Orient (fie el apropiat sau îndepărtat) sunt în general foarte picante, iar de aici adaptarea apărută prin diminuarea sau chiar eliminarea picantului din mâncare. Iar acest mic shift nu este decât una dintre componentele adaptării şi hibridizării culinare.

Numărul mare al restaurantelor de un anumit specific etnic stă (cel mai adesea) în legătură directă cu numărul celor care consumă preparatele oferite de acestea. Prin urmare, un număr mare de etnici chinezi – cum este cazul din ce în ce mai des în Bucureşti – solicită un număr sporit de restaurante cu specific chinezesc. Etnici chinezi au abilitatea de a-şi păstra specificul cultural oriunde în lume. De aici, probabil, şi multitudinea de elemente culturale apărute într-un spaţiu odată cu inserţia lor. Iar numărul restaurantelor chinezeşti este un astfel de element cultural destul de vizibil.

Un alt aspect, care se observă foarte pregnant în spaţiul bucureştean este cel al aşa-numitei „afilieri culturale” dată de afinităţile populaţiei autohtone pentru un spaţiu cultural şi pentru gastronomia acestuia. Cum populaţia României este de sorginte latină, se poate specula că numărul mare de restaurante italieneşti şi franţuzeşti, ori cele care provin din state de sorginte latină, sunt cele mai numeroase tocmai datorită acestei afinităţi. Altfel nu se explică numărul foarte mare de restaurante cu specific etnic latin. Numărul italienilor şi francezilor, pentru a-i lua în calcul doar pe aceştia, este nesperat de mic în Bucureşti pentru a putea genera un asfel de aflux de restaurante cu specific culinar latin. Sau poate că bucureştenii sunt iubitori de bruschetta, de pasta, de pizza sau de fuagra şi caviar? Retorica aceasta ar putea fi interesantă dacă nu am arunca o privire şi la modul în care s-au hibridizat o parte din preparatele bucătăriilor amintite. Pizza preparată pe meleaguri bucureştene reprezintă, cel mai adesea, o adaptare pentru gusturile românilor, întrucât preparatul original are în compoziţie doar câteva ingrediente, în timp ce apetitul românesc a făcut ca pizza preparată „acasă” să fie ceva mai bogată, contrar reţetei originale.

Lăsând retorica la o parte, trebuie să spunem că cele două bucătării: franţuzească şi italiană sunt printre cele mai apreciate din lume. Măiestria bucătarilor francezi şi rapiditatea de preparare precum şi numărul mare de reţete italiene, au făcut ca restaurantele şi, implicit, bucătăriile cu specific etnic ce provin din spaţiul geografic al celor două ţări, să aibă o dinamică din ce în ce mai accentuată. Probabil aceasta ar putea fi o a doua explicaţie.

La o enumerare simplă, pentru Bucureşti – conform restaurante.bucharest-guide.ro – situaţia se prezintă în linii mari după cum urmează mai jos:

- aprox. 120 restaurante cu specific italian;

- aprox. 30 restaurante cu specific franţuzesc;

- 3 restaurante cu specific spaniol;

- 3 restaurante cu specific nemţesc;

- 6 restaurante cu specific mexican;

- un restaurant cu specific brazilian (????);

- un restaurant cu specific argentinian;

- 6 restaurante cu specific arăbesc;

- 3 restaurante cu specific persan/iranian;

- cca. 10 restaurante cu specific grecesc;

- în jur de 30 de restaurante cu specific chinezesc;

- aprox. 13 restaurante cu specific libanez;

- cca. 6 restaurante cu specific indian;

- în jur de 5 restaurante americane şi altele.

Numărul acestor restaurante este mai mult orientativ întrucât ghidul citat nu poate cuprinde în totalitate restaurantele cu un anumit specific etnic din bucureşti. Meritul ecestui ghid este acela de a ne oferi o imagine cât de cât reală a modului în care s-a diversificat piaţa restaurantelor din bucureşti şi dinamica unora dintre acestea (vezi cazul celor cu specific chinezesc).

Harta câtorva dintre restaurantele cu specific etnic din Bucureşti (au fost omise intenţionat restaurantele cu specific italian întrucât sunt foarte numeroase şi sunt distribuite aproape pe întreaga suprafaţă a oraşului; de asemenea, intenţionat nu au fost reprezentate alte restaurante, care, în opinia unora ar fi fost importante )

Este de netăgăduit faptul cele mai multe dintre restaurante sunt localizate în centrul capitalei şi mai puţin în alte areale. Unele zone fiind de-a dreptul vitregite în totalitate (sudul Bucureştiului), în timp ce altele reliefează fie ocuparea acestora de către unele grupuri etnice, fie prezenţa lor în vecinătate (vezi restaurantele chinezeşti amplasate cu precădere în jumătatea estică a capitalei). Altele, cum sunt cele cu specific italian şi fanţuzesc, sunt locate cu precădere în centru ca urmare a potenţialului mare pe care îl are acesta şi nicidecum ca urmare a concentrării etnice.

În concluzie, Bucureştiul, conform acestui indicator, ne apare acum ca un oraş cosmopolit din punct de vedere culinar, şi nu numai. Lăsând deoparte restaurantele cu specific european, ceea ce se remarcă din punct de vedere al numărului, este că etnicii chinezi (sporind ca număr) au făcut ca valoarea restaurantelor chinezeşti să crească. Şi nu numai să crească, ci să se şi poziţioneze oarecum în proximitatea spaţiilor Colentina, Obor şi Pantelimon pe care au început să le acapareze. Proiectul China Town din estul capitalei va dinamiza şi mai mult segmentul culinar de piaţă al restaurantelor cu specific chinezesc. Iar în ceea ce priveşte hibridizarea culinară, aceasta este adesea inevitabilă.

Într-o lume din ce în ce mai cosmopolită, probabil aceste dimensiuni ale vieţii urbane nu vor mai fi atât de surprinzătoare şi interesante pentru societate. Ele vor deveni un banal cotidian... un lucru pe care nu-l mai iei în seamă din cauza normalităţii care se va impune. A standardizării acestui mod de evoluţie.

Până atunci însă, blogul segregare urbană vă doreşte poftă bună!

Ruptura dintre generaţii în spaţiul urban bucureştean

Am pornit în interpretarea mea cu privire la aşa-numita ruptură dintre generaţii din spaţiul urban bucureştean de la o idee interesantă, ivită parcă de nicăieri. Cotrobăiam pe NET ca de obicei pentru a-mi clarifica şi solidifica opinia despre subiectul avut în discuţie, la care mă gândeam de mai mult timp. Prin urmare, sub titulatura Conflictul dintre generaţii, pe un site oarecare (nu cred că are importanţă prea mare) găsesc următoarea formulare: războiul celor câţiva ani de adolescenţă, din cenuşa căruia se ridică de fiecare dată înfloritoare generaţia următoare, este acum un război al lumilor: lumea comunistă, care i-a crescut şi i-a învăţat „de bine“ pe părinţi, şi lumea capitalistă, care i-a crescut şi i-a învăţat „cu binele“ pe copii. Opinie destul de interesantă... şi vom vedea de ce.

Deşi nu sunt obişnuit să privesc relaţiile sociale directe, de interacţiune dintre indivizi, prin prisma segregării, uneori viaţa cotidiană a urbei de pe Dâmboviţa (...şi nu numai) îmi oferă idei, mă face să gândesc interacţiunea socială într-un cu totul alt registru. Am tot abordat – din punct de vedere pragmatic, ştiinţific – problema segregării urbane, însă niciodată nu m-am dus cu gândul la o posibilă segregare a indivizilor bazată pe interacţiune directă. Pe modul cum anumite categorii sociale de vârstă se aliază inopinat pentru a-şi întări convingerea de „breaslă”. Şi asta se vede cel mai bine în mijloacele de transpot în comun unde „nu există discriminare”, unde interacţionează şi coexistă pentru foarte scurt timp (câteva minute sau zeci de minute) deopotrivă copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni.

Oricum s-ar fi manifestat în trecut veşnicul conflict dintre generaţii, cu siguranţă nu a avut vreodată valenţele timpurilor noastre. Acest conflict, care se transformă în multe situaţii în ruptură între generaţii, e una din problemele acute şi actuale ale societăţii noastre, aflată într-o necontenită şi haotică reformă. Că există diferenţe crase de toate felurile între diferitele generaţii, nici nu mai încape îndoială, dar că există (uneori) ură... asta este prea de tot! Diferenţele se observă pe mai multe planuri care ulterior se constituie în falii şi obstacole de comunicare între generaţii. Vârstnicii au luat pulsul a două sisteme sociale şi a corespondentelor urbane ale acestora, însă tinerii/adolescenţii reprezintă, să spunem aşa, „germenii” viitoarei structuri urbane democratice... şi aş mai spune libere.

Dar unde apare ura? Că există diferenţe, observăm cu toţii, nu? Cred că aceste dileme încolţesc imediat în mintea tuturor. Există diferenţe de comportament, diferenţe de atitudine vis-a-vis de un fapt, un obiect, o situaţie etc., diferenţe de manifestare în societate, de percepţie, de educaţie uneori, şi foarte adesea de spirit civic. Pentru a intra în subiect, aşa abrupt, mă gândesc la un exemplu (şi nu este absolut deloc, subliniez, deloc singular) care mi-a fost servit, pentru a nu ştiu câta oară, de curând.

Mijlocul de transport în comun, spuneam anterior, adună împreună diferite categorii de vârstă... cu concepţii, percepţii şi atitudini diferite. Într-un astfel de „cadru mobil” are loc evenimentul care m-a convins să aştern aici mai vechile-noi idei. Autobuzul semiîncărcat cu „pasageri” proveniţi din spaţii urbane de aiurea şi care mergeau aiurea, undeva pe la orele cincisprezece, îi face loc pentru a o găzdui pentru scurt timp, unei doamne intrată bine în categoria a treia de vârstă. Totul bun şi liniştit până la apariţia noii pasagere. Numai ce urcă în autobuz că se şi porneşte „războiul” dintre generaţii. Ochiul - deşi oarecum obosit de vreme al doamnei – mai are încă suficientă energie pentru a-i observa pe cei doi tineri ce stăteau liniştiţi de vorbă pe un scaun, asemnenea unor guguştiuci pe o creangă. De la distanţă (pentru a atrage atenţia „publicului” asupra numărului mare de primăveri duse în spate şi pentru a-i alunga/speria pe cei doi tineri) doamna lansează atacul. Deşi mai erau aproape 3 metrii până la tineri şi încă ceva persoane interpuse între „combatanţi”, doamna nu se sfieşte să le atragă atenţia celor doi pentru lipsa lor de bun simţ şi spirit civic (...putem să-i spunem chiar politeţe pentru cei în vârstă). Cei doi, liniştiţi în discuţia lor, pe semne că nici nu observaseră că cineva a mai urcat în autobuz, darămite că cel urcat este în vârstă. Speriaţi (sau poate mai mult ruşinaţi), cei doi se ridică de pe scaun pentru a lăsa locul doamnei, care a tot continuat să-i insulte. De aici şi apariţia adevăratului conflict şi evidenta ruptură dintre cele două categorii de vărstă.

Deodată s-a pornit o gâlceavă generală, cum se întâmplă adesea în mijloacele de transport din Bucureşti atunci când cauza tensiunii o reprezintă şicana dintre un tânăr şi un vârstnic, sau invers. Mai multe persoane vârstnice s-au coalizat pentru a-i ocărî pe cei doi „mucoşi”, în timp ce persoanele ceva mai tinere ripostau vehement. Abia cu greu s-a detensionat situaţia, şi asta pentru că cei mai mulţi (de data aceasta) au ţinut parte tinerilor, care, fără voia lor, au fost implicaţi în incident. Văzând că sunt apăraţi, evident, tinerii au protestat şi ei în spiritul lor ironic încercând să întreţină atmosferă întrucât îi amuza situaţia şi contextul ivit. Deşi la început jenaţi, ulterior cei doi profitau de pe urma statutului de „victimă”. În fine, n-am să mai dezvolt acţiunea şi replicile acestui „film prost”, chiar dacă ele ar face deliciul unora, şi am să mă rezum la a spune doar că s-ar fi impus aici măcar un dram de neatenţie civică.

Poate că a fost spumoasă povestea de mai sus, însă ea denotă totodată o doză mare de neînţelegere a celorlalţi; un sâmbure al divergenţelor dintre cele două extreme ale vârstei sociale. De unde plăcerea aceasta neînţeleasă de a-i face să se simtă prost pe ceilalţi, fie ei şi tineri? De ce trebuie să existe astfel de reacţii care nu se impun într-un mediu civilizat? Cine pe cine nu înţelege şi mai ales, de ce apar aceste neînţelegeri între categoriile de vârstă? În fond, de unde această ură? Iar tinerii, de ce întreţin situaţiile, oare nu vor să accepte că odată şi odată vor fi şi ei în situaţia celor vârstnici? Este greu de răspuns la aceste dileme în condiţiile în care de foarte mult timp sociologi, psihologi, psihosociologi şi chiar psihiatrii încearcă să găsească un răspuns căt de cât plauzibil.

Ruptura există şi probabil va exista şi în continuare.

Dar poate fi ea „îndulcită”?

Să sperăm că vor apărea şi semnale pozitive. Acum însă, falia intergeneraţională pare a fi foarte abruptă. Poate şi din cauza schimbării de paradigmă socială impusă de tranziţia postdecembristă. Iată de ce am crezut oportună ideea de început, care făcea referire, atât la perioada ante-revoluţie, cât şi la cea post-revoluţie. Perioada socialistă învăţa „de bine” pe bătrânii noştrii şi-i călea într-o altă realitate socială, referindu-ne desigur la cea comunistă. Iar azi, când trăim într-o altă etapă socială, cu totul schimbată, avem parte de „un tineret al capitalismului”, care este învăţat „cu binele”. Deşi n-aş spune că cele două ipoteze se aplică în totalitate, mă raliez cel puţin ideii că acel bine presupune, înainte de toate, libertatea aproape de orice fel. Libertate care uneori este înţelasă distorsionat şi care înainte de Revoluţie a lipsit destul de mult.

Ei bine, segregarea pe care o invocam mai sus îmbracă mai degrabă hainele unei congregări, a unei alieri pe nivel de idei ale vârstei. O segregare de concepţii şi atitudini. Este şi normal, spiritul de apartenenţă la o anumită categorie de vârstă există indiferent de voinţa noastră. El este undeva în subconştient şi iese la iveală aproape instinctual. Noţiunea de segregare este utilizată la figurat şi presupune, aşa cum aminteam anterior, o aliere pentru susţinerea unor convingeri şi, de ce nu, a unor semeni de „etate”.

Afişele stradale între promovare şi agresiune urbană

Peisajul urban, de multe ori detestabil, creează repulsie locuitorilor, însă, de mulţi ani, reclamele stradale joacă un rol important. Atunci când sunt reuşite, peisajul urban devine mai vioi şi trezeşte trecătorii din lâncezeala dată de drumurile parcă din ce în ce mai lungi şi mai aglomerate. În acest sens, o importantă publicaţie occidentală a întocmit un top al celor mai bune reclame ale ultimilor ani, realizând un colaj al afişelor care se joacă cu percepţiile trecătorilor, direcţionându-le paşii, inevitabil, către magazine.

Este bine cunoscut faptul că lumea publicităţii – inclusiv a celei stradale – se înscrie printre cele mai dinamice şi active dimensiuni economice ale marketingului. Spaţiul public este invadat de reclame şi modalităţi de tot felul de promovare urbană a diferitelor produse şi evenimente. De la reclame de câteva zeci de metrii pătraţi, la mini afişe ce nu ocupă mai mult de 10 cm², peisajul urban este invadat de acţiunile concrete ale marketingului dezvoltat obsesiv în oraşe. În goana nebună după profit, companiile de publicitate (în rezonanţă cu autorităţile urbane) nu ţin seamă de aspectul vizual pe care îl induc aceste afişe. Nu că ar avea vreo cunoştinţă despre ce înseamnă urbanism şi cultură arhitecturală a spaţiului urban. Pentru ei tot ceea ce contează este profitul şi mulţumirea clientului, în speţă a companiei producătoare care doreşte promovarea produsului sau evenimentului propriu.

Clădire din vecinătatea gării Basarab acoperită aproape în totalitate de un banner uriaş

Cum oraşele înglobează mase mari de oameni, atunci şi companiile publicitare se concentrează (după cum încercam să evidenţiez mai sus) pe promovarea produselor în spaţiile intens circulate – cu o cât mai mare vizibilitate –, pentru a avea un impact puternic asupra trecătorilor, posibili consumatori. Operarea necontrolată a afişelor stradale în mediul urban sau afişarea lor ilegală devine, nu un motiv de trezire din lâncezeală ci, dimpotrivă, oboseşte şi deranjează şi mai tare locuitorii.

O mulţime de afişe, lipite unele peste altele, pe un stâlp de iluminat de pe Bld. Mihail Kogălniceanu

Parterul stradal al imobilelor de pe Bld. Mihail Kogălniceanu invadat de afişe

Revenind la topul celor mai bune reclame şi afişe stradale din ultimii ani realizat de Daily Mail, se constată cum tocmai anumite disfuncţionalităţi urbane care dăunează oraşului şi locuitorilor în general, au constituit suportul promovării, acoperind totodată problemele urbane. În New York, canalizările au fost transformate în ceşti de cafea care emanau aburi cu miros apetisant pentru a trezi la viaţă şi pentru a da energie locuitorilor, astfel atrăgându-se atenţia asupra produsului şi stimulându-se subliminalul trecătorilor. Similar, o companie de produse pentru îngrijirea părului s-a folosit de multitudinea de fire încâlcite de pe stâlpii din Bankok, pentru a atrage atenţia asupra produselor companiei, prin plasarea unui pieptene uriaş care sugera dezcâlcirea unei frizuri. Ideea s-ar putea foarte uşor pune în practrică şi în Bucureşti. La fel de interesant este şi cazul promovării autoturismului Mini Cooper din oraşul elveţian Zurich. O imagine a Mini Cooper-ului decupată în formă de maşină cu uşa deschisă şi plasată la una dintre intrările metroului urban, sugerează ideea că, deşi este mic, autoturismul este foarte încăpător. La întrebarea: câţi încap într-un Cooper (?), imaginile dintr-o zi obişnuită arată că, în această maşinuţă încap sute. Şi mai există încă multe astfel de idei „năstruşnice” de marketing care nu deranjeză ci, dimpotrivă, atrag atenţia.

De afişe nu au scăpat nici tonetele de difuzare a presei din faţa Teatrului Naţional

Coloanele de la baza unei clădiri istorice de pe Calea Victoriei au căzut pradă şi ele afişelor

Dar, cum spaţiul urban mioritic compune de fiecare dată un caz aparte, aici găsim de asemenea idei năstruşnice, însă sub o altă formă. Oraşele româneşti sunt invadate de afişe şi bannere care acoperă aproape orice: de la clădiri cu importanţă istorică şi până la stâlpii de iluminat. Desigur că astfel de practici se întâlnesc şi în alte oraşe ale lumii, însă ele nu sugerează nimănui ideea de oraş occidental. Abundenţa şi rapiditatea cu care sunt lipite în mod special afişele colante îngrozesc pe orcine, întrucât nu sunt amplasate numai în spaţiile special amenajate în acest sens, ci mai peste tot. Mai rău este că ele sunt plasate pe zidurile clădirilor (indiferent de tipul acestora), murdărind, urâţind şi, totodată, degradând imobilele în cauză. Prin analogie cu graffiti-ul despre care am discutat într-un alt articol, se poate spune că şi această practică urbană, în unele cazuri, vandalizează şi agresează anumite componente urbane. Ce diferenţă este între cele două practici, atâta vreme căt ambele sunt ilegale?

Afişele şi-au făcut loc peste tot (intersecţia dintre Calea Victoriei şi Bld. Regina Elisabeta)

Toate oraşele au spaţii pentru publicitate şi pentru popularizarea anumitor evenimente. Trist este că în unele cazuri, zonele special amenajate sunt insuficiente. Dar acest fapt nu scuză cu nimic postarea necontrolată pe zidurile clădirilor. Cei care întreprind asfel de acţiuni trebuie să plătească şi odată cu ei şi administraţia care nu ia măsuri.

Forfota şi agitaţia mulţimilor din Centrul Istoric (Str. Lipscani) au cuprins şi afişele stradale care s-au cocoţat pe faţada unei foste librării

Paradoxal sau nu, cele mai multe afişe colante care agresează oraşele sunt cele care promovează evenimente culturale. Cele care anunţă un concert, un spectacol de teatru, unul de balet sau mai ştiu eu ce alt context cultural de acest gen. Oare cum se împacă promovarea culturală cu urâţirea clădirilor? Clădirile, după cum ştim, reprezintă parte a culturii, a celei urbane şi, mai mult decât atât, a celei arhitecturale (şi nu iau în calcul aici calitatea arhitecturală ci, mai degrabă, simpla ei prezenţă ca rod al cunoaşterii). Credinţa mea este, totuşi, că cele două nu se împacă deloc... că ele sunt puse laolaltă de cei care sunt plătiţi să le promoveze şi care nu au habar nici de cultură, nici de oraş şi cu atât mai puţin de arhitectură. Aceşti indivizi lipesc afişele într-un fel de mimetism cronic în căutarea unor venituri obţinute destul de uşor. Mimetismul respectiv are la bază dorinţa aprigă de a epuiza afişele ce trebuie lipite într-un timp cât mai scurt, chiar şi cu preţul încălcării legii.

Boschetarii, Graffiti-ul, agresiunea oraşelor de către afişele stradale... oare nu-i prea mult?

Rămâne de văzut...

Noua (dez)ordine urbană: bande, clanuri şi găşti

O mulţime de specialişti s-au întrebat adesea ce reprezintă ordinea sau normalitatea urbană; cum se înfăţişează ea locuitorilor câta vreme în mediul urban se petrec unele dintre cele mai ciudate, bizare şi radicale acţiuni umane. Ştirile care ne parvin prin sursele de informare clasice evocă mai degrabă evenimente nedorite, care ne duc cu gândul involuntar către o (dez)ordine urbană şi nu către normalitate. Structura urbană pare a fi atât de complexă, încât, uneori, este foarte greu să discerni ce este normal şi ce nu. Cele mai multe certuri, scandaluri, agresiuni, bătăi, furturi, crime, violuri şi alte acţiuni de genul acesta se petrec în oraşe. În acelaşi timp oraşul este casa celor mai multe subculturi sociale şi spaţiul de manifestare al găştilor, bandelor şi clanurilor.

Un caz aparte în spaţiul urban românesc îl reprezintă clanurile. Grupări infracţionale care controlează şi acţionează într-un spaţiu riguros delimitat. Conform definiţiei din dicţionarul explicativ al limbii române, clanurile sunt comunităţi formate din persoane legate prin relaţii de rudenie şi sunt caracteristice comunei primitive. Iar dacă ne raportăm la modul în care clanurile din ziua de azi se manifestă, se poate spune, probabil, că specificul primitivismului nu a dispărut încă şi acest fapt este vizibil graţie apetenţei de putere manifestată prin delimitare şi control teritorial.

Exercitarea influenţei în spaţiul controlat de clan se realizeză în special prin teroare şi manifestare brutală a forţei. Îndeletnicirile clanurilor sunt foarte numeroase şi exclusiv ilegale. O trecere succintă în revistă, scoate la iveală acţiuni precum: trafic de droguri, proxenetism, şantaj şi cămătărie, tentative de omor, taxe de protecţie, tâlhării, vătămări corporale „la comandă”, recuperarea de datorii reale sau pretinse, violare de domiciliu, port ilegal de arme etc. Clanurile sunt cele mai periculoase şi violente grupuri socio-urbane. Clanurile şi legea sunt incompatibile, iar multe dintre aceste acţiuni radicale şi, totodată, ilegale se petrec cu acordul tacit al autorităţilor.

În cazul capitalei, în ultima perioadă de timp au apărut mai multe reportaje şi anchete media care încearcă să spaţializeze modul de manifestare şi controlul teritorial al clanurilor. Conform acestora, niciun areal urban nu a scăpat necontrolat, iar harta distribuţiei infuenţei clanurilor relevă o dimensiune aparte. Fiecare sector în parte este controlat de unul sau mai multe clanuri; cu alte cuvinte, există un acord mutual între clanuri şi se cuvine a fi respectat în tocmai, altfel apar tensiuni. Şi nu de puţine ori s-a întâmplat ca membrii unor clanuri să se „ciocnească” sub privirile locuitorilor, pentru că pentru aceştia, după cum aminteam mai sus, legea nu există, şi instituţiile care se îngrijesc de respectarea ei, de asemenea. Astfel de cazuri s-au petrecut în cartierul Berceni (august, 2011) când membrii a două clanuri din zonă s-au împuşcat ca urmare a disputei pentru influenţă teritorială. Tot un caz similar s-a petrecut în anul 2007 în cartierul Militari când membrii unui clan au fost atacaţi cu arme albe şi de foc într-un restaurant. Şi zona Plumbuita din estul capitalei a fost martora unui astfel de incident în 2008. Iar cazurile menţionate se alătură multitudinii de evenimente ilegale şi nedorite, foarte multe la număr, din cartierele Ferentari şi Rahova. În plus nici zona centrală a Bucureştiului nu pare a fi atât de sigură. Piaţa Romană a fost martora unei ciocniri între clanuri în anul 2010.

Imaginea (dez)ordinii urbane este întregită de multitudinea de bande şi găşti. De pildă, cu ceva timp în urmă mulţi observatori ai fenomenului erau de acord cu ideea că bandele sau găştile reprezintă simple grupuri nestructurate de hoinari ai străzii care sunt „certaţi cu legea”. Descrierea anterioară a fost contestată de reprezentanţii Şcolii de la Chicago care, conform studiilor întreprinse, au constatat că bandele sunt grupuri structurate de tineri care aparţin clasei muncitoare şi care sunt legaţi prin loialitate, teritorialitate şi ierarhie. Iar apariţia lor reflectă întru totul dinamica socială şi căutarea identităţii urbane.

Transformările din ultimii 20 de ani au consemnat în spaţiul urban românesc enorm de multe bande, aşa-numitele bande sau găşti de cartier. Pe fondul dinamicii înregistrate de muzica Hip hop (şi nu numai) s-au înmulţit găştile „băieţilor de cartier” care trăiau „după blocurile gri” ca să citez un câtec celebru al unei formaţii autohtone mult ascultată după revoluţie. Prin urmare se simţea nevoia de revoltă... de revoltă împotriva societăţii tranziente şi din ce în ce mai sărace. Cu această ocazie, pentru cazul Bucureştiului, anumite cartiere au devenit faimoase: Pantelimon, Sălăjan şi altele. Acestea reprezentau rezervorul din care se alimentau găştile de cartier şi sursa muzicii cu mesaj de revoltă. Bătăile şi ciocnirile dintre găşti erau foarte numeroase în primii ani ai perioadei democratice. Bătăile respective aminteau de faimoasele şi mult hulitele „bubuieli” de la mijlocul secolului trecut din marile metropole americane când găştile de tineri se întălneau pe străzi special pentru a se bate.

Prin comparaţie cu clanurile, găştile sau bandele se manifestă la o scară de intensitate mult mai mică. Dar împreună influenţează foarte mult viaţa şi normalitatea urbană. Găştile, prin manifestările lor teribiliste vandalizează adesea bunurile publice. Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă manifestarea teribilistă ar trebui să observăm un caz concret. În anul 2008, două găşti rivale şi-au făcut dreptate cu pumnul – după cum se exprimă jurnaliştii de la realitatea.net – în sectorul 6. Mai mult, altercaţia dintre găşti s-a desfăşurat într-un autobuz RATB care a fost în întregime vandalizat. Câţiva dintre tineri au fost foarte grav răniţi.

Aşadar, clanurile (cele mai de temut grupări urbane) împreună cu manifestările teribiliste ale găştilor şi bandelor reprezintă probleme grave cu care se confruntă oraşele. Importanţa diminuării manifestărilor acestor grupuri rezidă din faptul că uneori sunt implicaţi contextual în ciocnirile dintre grupări şi persoane care nu au nicio legătură cu grupările respective. Foarte adesea faptele ilegale comise (taxe de protecţie, ameninţări, furturi, etc.) au repercursiuni asupra unor persoane nevinovate. Nu în ultimul rând vandalizarea bunurilor publice ridică mari semne de întrebare cu privire la existenţa acestor grupări urbane. Toate acestea laolaltă reprezintă semnele clare ale unei (dez)ordini urbane în continuă creştere.

Urban Bedouins: an everyday sign of social polarization and inequality in the city