Segregarea între vizibil şi invizibil

Manifestarea segregării este o activitate derulată neîntrerupt şi aproape în orice context social. Prezenţa segregării naşte contradicţii. Deşi vizibilă în anumite cazuri, iar în multe altele nu, după cum se exprimă Hale (1998)[j1]  segregarea apare în anumite cazuri ca o cultură a segregării. De pildă, în societăţile tradiţionale, care respectă dogma religioasă se poate încă observa cum bărbaţii şi femeile „nu au voie” să se amestece în biserică atunci când merg să asculte Sfânta Liturghie. Citând din volumul 7 al cărţii Ne vorbeşte Părintele Cleopa, un enoriaş ortodox al unei parohii din Galaţi mărturiseşte că: „Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă” (Cleopa, Eftimie şi Bălan 1995)[j2] . Separarea este mai mult decât vizibilă aici. Acest exemplu face cunoscut aspectul unei separaţii survenite ca urmare a respectării canoanelor ritualice religioase.

Extrapolând, argumentul separării din biserică se aplică şi în societatea amplă atunci când se creează diferenţieri între femei şi bărbaţi. Femeile sunt uneori segregate pe piaţa muncii şi la locul de muncă, remuneraţia diferenţiată fiind o consecinţă a discriminării. Femeile sunt, de multe ori, mai slab plătite decât omologii lor de sex masculin. Segregarea de gen (Charles şi Grusky 2004[j3]), căci aşa se numeşte procesul de diferenţiere femei/bărbaţi, îmbracă forme extreme privind top managementul companiilor. În fruntea celor mai multe companii aflându-se adesea bărbaţi. Ca atare, o astfel de segregare este foarte puţin evidentă, ea se dezvăluie numai celor care cercetează acest aspect.

Religia sau traiul într-un anumit cadru confesional influenţează si, totodată, determină mult mai mult segregarea si discriminarea (Shouler şi Susai 2012[j4] ; Mayell 2012[j5]) în societăţi precum India, Iran sau Arabia Saudită. Dintre cele trei, să luăm ca exemplu India. În societatea indiană filosofia de viaţă impusă de hinduism a dat naştere unui sistem social marcat de profunde diferenţieri politice, sociale şi religioase. Sistemul de caste (O’Malley 1974)[j6]  împarte societatea indiană şi determină viaţa fiecărui locuitor. Apartenenţa la o castă înseamnă fie binecuvântare, fie blestem. Spunând acestea nu condamnăm un sistem social, nici pe departe, ci doar extragem acele elemente prin care segregarea se face simţită. În ciuda celor spuse mai sus, oamenii din societatea indiană ar putea să contraargumenteze prin obişnuinţa culturală indiană a traiului în oricare dintre cele 5 caste: brahmanilor, kşatriya, vaisya, sudra şi paria. Totuşi, dintr-o perspectivă liberal-occidentală, sistemul de caste blochează evoluţia socială (Balasubramaniam 2010[j7]) mai multor sute de mii de oameni (India având nu mai puţin de 1.2 mld. de locuitori). Mulţi dintre cei condamnaţi de sistemul castelor locuiesc în cea mai cruntă sărăcie a slum-urilor de la periferia marilor oraşe. În ultimă instanţă paria (casta cea mai de jos în ierarhia hindusă) înseamnă grupul „celor care nu trebuie atinşi” (Mayell 2012), iar locul lor este bine definit spaţial întrucât nu trebuie să-i „spurce” pe aparţinătorii celorlalte caste. La capătul opus, în fruntea ierarhiei se situează privilegiaţii, în speţă, brahmanii. Aici se găsesc cei care deţin puterea sacră, indentificându-se in acelaşi timp cu perpetuarea tradiţiei religioase. Iată de data aceasta un mod social segregaţionist destul de evident.

Se impune aici o completare firească pentru a nu cădea în plasa generalizării nejustificate. Ca mai toate societăţile lumii, şi cea indiană are parte de transformări care modifică şi nuanţează întrucâtva sistemul de caste (Deshpande 2010[j8]). Globalizearea şi deschiderea către exterior a Indiei a modificat, însă fără a-l face să dispară, sistemul de caste. Astăzi, faliile dintre caste au început să nu mai aibă contururi liniare clare, ci, mai degrabă, se prefigurează asemenea unei linii frânte, cu fisuri din loc în loc. Limita dată de linia frântă separă grupurile sociale, iar prin fisurile din lungul ei au loc evadări constante. Scăpările respective sunt mijlocite de deschiderea Indiei sub impulsul forţelor globalizării şi necesităţii de dezvoltare.

Apoi, mai sunt cazurile de apariţie a segregării care nu mai au nevoie de nicio explicaţie auxiliară. Animozităţile dintre creştini şi evrei sau, mai bine spus, blamarea celor de pe urmă de către cei dintâi a dat naştere ghetoului (Wirth 1928[j9]) în anul 1516. Punctul culminant al parcursului avut în istorie de noţinunea de ghetou a fost întruchipat de politica nazistă a lui Hitler (din al doilea Război Mondial). Asta după ce timp de mai multe zeci de ani mase întregi de negri au fost nevoiţi să locuiască separat de albi, atât în Statele Unite, cât şi în Africa de Sud (apartheide). Milioane de evrei nevinovaţi din mai multe state europene au fost concentraţi în ghetourile naziste (Mikhman 2011[j10]) pentru a li se pecetlui soarta în camerele de gazare, sau prin alte modalităţi. Astfel de cazuri sălăşluiesc în minţile tuturor. Amintirea lor lasă un gust amar, iar pentru societăţile actelor segregaţioniste evocarea trecutului este marcată de regrete condescendente faţă de victime.

Am mai putea expune multe, multe alte cazuri din actualitate sau din trecut. Este contraproductiv însă să continuăm la nesfârşit lista exemplelor. Totuşi, este bine să ne întrebăm care este costul segregării şi, mai ales, cine-l plăteşte? Zeci şi sute de ani evreii din Europa Occidentală au fost forţaţi să trăiască în ghetou şi să nu se bucure de libertate deplină, cea la care azi facem adesea trimitere prin drepturile omului. De asemenea, tot evreii au fost nevoiţi să suporte uneori masacre şi atrocităţi, iar negri să nu aibă parte de aceleaşi oportunităţi ca şi conaţionali lor albi. Indienii din casta paria, ca de altfel mult mai mulţi indieni şi săraci din alte state, plătesc preţul segregării prin traiul în mizerie, malnutriţie şi boli. Preţul în zilele noaste este plătit de cei mai săraci şi discriminaţi locuitori ai planetei.  Şi, bineînţeles, tot ei sunt cei care absorb din ce în ce mai mulţi bani din bugetele naţionale şi din alte fonduri de ajutorare pe programe destinate ieşirii din sărăcie şi, implicit, din segregare. Când sărăcia se cronicizează se concentrează spaţial, si invers.

---

 [j1]Hale, Grace Elizabeth. 1998. Making whiteness: the culture of segregation in the South, 1890-1940. New York: Pantheon Books.
 [j2]Cleopa, Ilie, Eftimie, and Ioanichie Bălan. 1995. Ne vorbește Părintele Cleopa. București: Editura Episcopiei romanului și hușilor.
 [j3]Charles, Maria, and David B. Grusky. 2004. Occupational ghettos: the worldwide segregation of women and men. Stanford, Calif: Stanford University Press.
 [j4]Shouler, Kenneth, and Susai Anthony. "The Caste System Today: Is It Still Practiced as Much?" Netplaces. The New York Times Company, n.d. Web. 15 Dec. 2012.
 [j5]Mayell, Hillary. "India's "Untouchables" Face Violence, Discrimination." National Geographic. National Geographic Society, 2 Jan. 2003. Web. 15 Dec. 2012.
 [j6]O'Malley, L. S. S. 1974. Indian caste customs. London: Curzon Press.
 [j7]Balasubramaniam, Ramaswami. "India’s Caste System: Barrier to Inclusive Development." The Hauser Center. Harvard University, 19 May 2010
 [j8]Deshpande, Manali S. 2010. History of the Indian caste system and its impact on India today. Thesis (B.S.)--California Polytechnic State University, 2010.
 [j9]Wirth, Louis. 1928. The ghetto. [Chicago]: University of Chicago Press.
 [j10]Mikhman, Dan. 2011. The emergence of Jewish ghettos during the Holocaust. Cambridge: Cambridge University Press.

Prejudiciul potenţial al traiului într-un spaţiu „de mâna a doua”

Noaptea este un sfetnic bun ne spune o zicală de-a noastră, românească. Trebuie să treacă ceva timp, în speţă, noaptea, pentru a reflecta şi acţiona cumpătat într-o situaţie. Se poate extinde această cugetare la – mai generalul – timpul este un sfetnic necesar. Utilitatea timpului se iveşte atunci când decelezi informaţia, când o laşi să de adune şi să se sedimenteze. Iar scurgerea timpului peste noianul de gânduri şi informaţii creează forme. Forme specifice de reflexie absolut utile înţelegerii a ceea ce cândva nu era de înţeles.

Prin 2003, în febra avântului luat de curentul telefoanelor mobile, vroiam şi eu cu ardoare să am telefon mobil. Nu îmi era de o utilitate fără scăpare, mă puteam lipsi de telefon cât ai clipi. Cu toate acestea, imi doream unul, cel mai puţin performant şi arătos, dar să fie! Şi mânat de dorinţa de a avea mobil, sar în haine şi-mi croiesc drum (cu tramvaiul 32) spre Unirii dinspre Rahova, la magazinul X. Magazinul X fiind, în fapt, al uneia dintre cele mai mari companii de telefonie mobilă care activează pe piaţa internă. 2003 era unul dintre cei patru ani de facultate. Acum suntem în 2014, deci la peste 10 ani distanţă. Foarte pe scurt, nu am putut să-mi fac abonament şi, implicit, să-mi procur mult doritul mobil, pentru că locuiam în Rahova. Mai concret, pentru că domiciliam în strada Amurgului.

La momentul 2003 tot ceea ce îmi ocupa gândul era un soi de mâhnire, urâ, frustrare şi dispreţ pentru „nenorocitul ăla de magazin”, care nu mi-a dat acceptul de a avea abonament şi mobil. Pentru capitaliştii aştia care, asemenea barurilor şi pub-urilor, „îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii”. Da’ ce, banii mei nu contează? Ba da, contează, dar conform scoringului pe care mi-l acordase compania X, banii mei „ar fi putut să nu fie!”... din cauza Rahovei şi străzii Amurgului. Asta înţeleg acum, atunci mă simţeam marginalizat, frustrat, neputincios.

Dar vreau si eu telefon! Taci şi mai aşteaptă, parcă auzeam voci ce răzbăteau dinspre magazin. Aşteaptă ca „banii tăi să fie”. De fapt, aşteaptă ca banii tăi, de la domiciliul tău, tu (!), să fiţi de altundeva dar nu din Amurgului. Aha, deci Amurgului nu are voie să „posede” tehnologie. Amurgului nu are voie să evolueze. Trebuie condamnat! Poate-i cam dur, dar am să explic ceva mai aplicat mai jos.

Strada Amurgului din damnatul cartier Rahova era, şi înca mai este, considerată a fi un areal de risc pentru compania X. Fiind percepută de majoritate şi catalogată de companii drept areal rău famat, strada Amurgului are de suferit. Locuitorii ei – eu până nu demult – erau analizaţi cu atenţie atunci când aceştia făceau obiectul unui contract. Domiciliul conta mult în decizia de a încheia un contract cu locuitorii din Rahova-Amurgului. Ca şi azi, în trecut (ex. 2003) tot arealul din dreapta străzii Amurgului în sensul de mers către Ferentari, era considerat (nu fără obiectivitate) ca fiind ghetou. Acel areal de aprox. 20 de imobile cu garsoniere comfort 3 era, ca şi în prezent, populat în proporţii de peste 50% de rromi/ţigani. Percepţia populară este chiar mult mai radicală: fiind un spaţiu locuit şi controlat de romi, aici îşi fac veacul tot soiul de neaveniţi, leneşi etc.

Si atunci, care erau datele pe care compania îşi fundamenta decizia de a încheia un contract cu mine? Deşi eram angajat, cu un salariu mai mult decât onorabil compania mi-a spus pas. Locuiam în strada Amurgului, în acel areal urban obscur, rău famat, cu garsoniere comfort 3 (deci nu-şi permite mai mult!), plin de romi (repet, percepţia majorităţii nu prea are valenţe pozitive), muţi neaveniţi etc. Decizia companiei o ştiţi deja, nu o mai repet. Aşadar, locuiam într-un areal rău famat şi într-un cartier „de mâna a doua”.

Rog îngaduinţă din partea celor care locuiesc în Rahova. Ceea ce scriu aici nu are menirea de a discredita cartierul sau locuitorii lui, ci vreau să evidenţiez modul în care traiul într-un spaţiu urban perceput – percepţie pe care nu o împărtăşesc pe deplin, cel puţin nu în privinţa locuitorilor – ca fiind de mai mică importanţă, adică „de mâna a doua”.

Din punct de vedere ştiinţific, păţania mea poartă numele de „efect al adresei”: spune-mi unde locuieşti, ca să-ţi spun cine eşti. Efectul adresei, în cazul unui areal perceput negativ, viciază (în varii forme şi la intensităţi diferite) şi afectează viaţa locuitorilor. La peste 10 ani distanţă de la acel eveniment lucrurile se văd cu totul şi cu totul altfel. Sunt mai nuanţate! Anii de studiu în privinţa segregării, pauperizării şi ghetoizării mi-au servit o altă interpretare pentru acea întâmplare şi, respectiv, pentru altele similare. Ura, frustrarea şi dispreţul nu-şi mai au locul în această nouă interpretare. Însă, n-aş putea spune acelaşi lucru despre cel care experimentează o astfel de situaţie pornită de la etichetarea negativă a spaţiului lui de rezidenţă. Ori, a trăi într-un astfel de spaţiu poate fi pentru unii indivizi doar o fază intermediară a parcursului lor social. Pentru alţii, în schimb, situaţia locativă se poate permanentiza din lipsă de alternative. Aceştia se împart în mai multe categorii asupra cărora nu voi stărui. Ce merită reţinut este altceva: situaţia celor care sunt inseraţi pe piaţa muncii, care se achită de datoriile ce le revin din statutul lor de cetăţeni, însă care din cauza veniturilor scăzute şi a „efectului adresei” nu-şi permit luxul de a evada. Pentru aceştia eticheta atârnă ca un lanţ gros de capătul căruia stă prinsă o bilă de plumb. Astfel cercul se închide, iar dezavantajele îi înconjoară şi le dau târcoale permanent. Circuitul sau ciclul dezavantajelor induce un efect periculos: costul ridicat al închiderii în propriile limitări. Închiderea dă naştere segregării. Dar despre costul ridicat al segregării în alt articol.