Prejudiciul potenţial al traiului într-un spaţiu „de mâna a doua”

Noaptea este un sfetnic bun ne spune o zicală de-a noastră, românească. Trebuie să treacă ceva timp, în speţă, noaptea, pentru a reflecta şi acţiona cumpătat într-o situaţie. Se poate extinde această cugetare la – mai generalul – timpul este un sfetnic necesar. Utilitatea timpului se iveşte atunci când decelezi informaţia, când o laşi să de adune şi să se sedimenteze. Iar scurgerea timpului peste noianul de gânduri şi informaţii creează forme. Forme specifice de reflexie absolut utile înţelegerii a ceea ce cândva nu era de înţeles.

Prin 2003, în febra avântului luat de curentul telefoanelor mobile, vroiam şi eu cu ardoare să am telefon mobil. Nu îmi era de o utilitate fără scăpare, mă puteam lipsi de telefon cât ai clipi. Cu toate acestea, imi doream unul, cel mai puţin performant şi arătos, dar să fie! Şi mânat de dorinţa de a avea mobil, sar în haine şi-mi croiesc drum (cu tramvaiul 32) spre Unirii dinspre Rahova, la magazinul X. Magazinul X fiind, în fapt, al uneia dintre cele mai mari companii de telefonie mobilă care activează pe piaţa internă. 2003 era unul dintre cei patru ani de facultate. Acum suntem în 2014, deci la peste 10 ani distanţă. Foarte pe scurt, nu am putut să-mi fac abonament şi, implicit, să-mi procur mult doritul mobil, pentru că locuiam în Rahova. Mai concret, pentru că domiciliam în strada Amurgului.

La momentul 2003 tot ceea ce îmi ocupa gândul era un soi de mâhnire, urâ, frustrare şi dispreţ pentru „nenorocitul ăla de magazin”, care nu mi-a dat acceptul de a avea abonament şi mobil. Pentru capitaliştii aştia care, asemenea barurilor şi pub-urilor, „îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii”. Da’ ce, banii mei nu contează? Ba da, contează, dar conform scoringului pe care mi-l acordase compania X, banii mei „ar fi putut să nu fie!”... din cauza Rahovei şi străzii Amurgului. Asta înţeleg acum, atunci mă simţeam marginalizat, frustrat, neputincios.

Dar vreau si eu telefon! Taci şi mai aşteaptă, parcă auzeam voci ce răzbăteau dinspre magazin. Aşteaptă ca „banii tăi să fie”. De fapt, aşteaptă ca banii tăi, de la domiciliul tău, tu (!), să fiţi de altundeva dar nu din Amurgului. Aha, deci Amurgului nu are voie să „posede” tehnologie. Amurgului nu are voie să evolueze. Trebuie condamnat! Poate-i cam dur, dar am să explic ceva mai aplicat mai jos.

Strada Amurgului din damnatul cartier Rahova era, şi înca mai este, considerată a fi un areal de risc pentru compania X. Fiind percepută de majoritate şi catalogată de companii drept areal rău famat, strada Amurgului are de suferit. Locuitorii ei – eu până nu demult – erau analizaţi cu atenţie atunci când aceştia făceau obiectul unui contract. Domiciliul conta mult în decizia de a încheia un contract cu locuitorii din Rahova-Amurgului. Ca şi azi, în trecut (ex. 2003) tot arealul din dreapta străzii Amurgului în sensul de mers către Ferentari, era considerat (nu fără obiectivitate) ca fiind ghetou. Acel areal de aprox. 20 de imobile cu garsoniere comfort 3 era, ca şi în prezent, populat în proporţii de peste 50% de rromi/ţigani. Percepţia populară este chiar mult mai radicală: fiind un spaţiu locuit şi controlat de romi, aici îşi fac veacul tot soiul de neaveniţi, leneşi etc.

Si atunci, care erau datele pe care compania îşi fundamenta decizia de a încheia un contract cu mine? Deşi eram angajat, cu un salariu mai mult decât onorabil compania mi-a spus pas. Locuiam în strada Amurgului, în acel areal urban obscur, rău famat, cu garsoniere comfort 3 (deci nu-şi permite mai mult!), plin de romi (repet, percepţia majorităţii nu prea are valenţe pozitive), muţi neaveniţi etc. Decizia companiei o ştiţi deja, nu o mai repet. Aşadar, locuiam într-un areal rău famat şi într-un cartier „de mâna a doua”.

Rog îngaduinţă din partea celor care locuiesc în Rahova. Ceea ce scriu aici nu are menirea de a discredita cartierul sau locuitorii lui, ci vreau să evidenţiez modul în care traiul într-un spaţiu urban perceput – percepţie pe care nu o împărtăşesc pe deplin, cel puţin nu în privinţa locuitorilor – ca fiind de mai mică importanţă, adică „de mâna a doua”.

Din punct de vedere ştiinţific, păţania mea poartă numele de „efect al adresei”: spune-mi unde locuieşti, ca să-ţi spun cine eşti. Efectul adresei, în cazul unui areal perceput negativ, viciază (în varii forme şi la intensităţi diferite) şi afectează viaţa locuitorilor. La peste 10 ani distanţă de la acel eveniment lucrurile se văd cu totul şi cu totul altfel. Sunt mai nuanţate! Anii de studiu în privinţa segregării, pauperizării şi ghetoizării mi-au servit o altă interpretare pentru acea întâmplare şi, respectiv, pentru altele similare. Ura, frustrarea şi dispreţul nu-şi mai au locul în această nouă interpretare. Însă, n-aş putea spune acelaşi lucru despre cel care experimentează o astfel de situaţie pornită de la etichetarea negativă a spaţiului lui de rezidenţă. Ori, a trăi într-un astfel de spaţiu poate fi pentru unii indivizi doar o fază intermediară a parcursului lor social. Pentru alţii, în schimb, situaţia locativă se poate permanentiza din lipsă de alternative. Aceştia se împart în mai multe categorii asupra cărora nu voi stărui. Ce merită reţinut este altceva: situaţia celor care sunt inseraţi pe piaţa muncii, care se achită de datoriile ce le revin din statutul lor de cetăţeni, însă care din cauza veniturilor scăzute şi a „efectului adresei” nu-şi permit luxul de a evada. Pentru aceştia eticheta atârnă ca un lanţ gros de capătul căruia stă prinsă o bilă de plumb. Astfel cercul se închide, iar dezavantajele îi înconjoară şi le dau târcoale permanent. Circuitul sau ciclul dezavantajelor induce un efect periculos: costul ridicat al închiderii în propriile limitări. Închiderea dă naştere segregării. Dar despre costul ridicat al segregării în alt articol.