segregare urbana

Din perspectivă macroeconomică, cu excepţia agriculturii, în Bucureşti se regăseşte cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României. Pornind de la servicii şi terminând cu domeniul construcţiilor. Potenţialul şi structura economică a Bucureştiului este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (79,3%) şi industrie (19,6%, nivel care este inferior mediei naţionale). Astfel, industria se bazează în mod special pe întreprinderile constructoare de maşini, electronice şi electrotehnice, mecanică fină, aparatură medicală, întreprinderi din domeniul chimic (lacuri şi vopsele, anvelope şi articole din cauciuc), materiale de construcţie, prelucrarea lemnului, industria alimentară şi farmaceutică etc. De asemenea, sectorul serviciilor – după cum am putut observa mai sus – este cel mai bine reprezentat, cu precădere în ceea ce priveşte telecomunicaţiile, intermedierile financiare, transportul şi depozitarea, turismul şi serviciile culturale, serviciile către întreprin

Procesul prin care se ajunge la formarea unui spaţiul fizic şi social închis, marginal, foarte adesea urban, unde trăiesc într-o concentraţie ridicată minorităţi etnice, rasiale, sexuale etc., constrânse de sărăcie şi restricţii sociale se numeşte ghetoizare (P. Gyöngyi şi P. Lászlό, 2007, în C. Zamfir şi S. Stănescu, p. 279 ). Se observă, totodată, că acest termen este definit aproape identic şi de către Peter Marcuse (2001, p. 4) care afirmă faptul că ghetoul este arealul geografic de concentrare spaţială, utilizat forţat până când societatea dominantă separă sau limitează un grup de persoane, definit ca rasial, etnic sau străin, şi care este tratat drept inferior de către societatea dominantă. Există astfel de studii şi în literatura românească de specialitate, dar care fac referire, cu precădere, la formarea unor pungi ale sărăciei în spaţiul urban , denumite foarte adesea ghetouri sau slum-uri în literatura străină. Noţiunea de ghetou, în comparaţie cu cea de slum, are o conota

Dacă am şti, am cunoaşte, şi, mai ales, dacă am înţelege „Bucureştiul subteran”... Cred că este cel mai potrivit să începem secţiunea dedicată vestigiilor cu această mâhnire-afirmaţie, care evocă foarte bine ce se petrece/ascunde în „subteranele bucureştene”. Pentru majoritatea covârşitoare a locuitorilor lui, Bucureştiul vechi , ori Bucureştiul de factură istorică, se rezumă la aşa-numitul centru istoric ce gravitează în jurul străzii Lipscani şi la perimetrul vestigiilor de la Curtea Veche . Şi totuşi, exceptând complexul voievodal Curtea Domnească/Veche – Biserica Sf. Anton, de care am mai amintit şi cu alte ocazii, restul clădirilor – care este în număr impresionant – şi care datează de dinainte de secolul al XIX-lea, zace ascuns privirilor noastre şi nu poate fi zărit, asemenea unei persoane care nu aude şi nu poate vorbii, ce stă închisă într-o încăpere la care nimeni nu umblă niciodată de teama „interacţiunii cu aceasta”, şi care, la rându-i, nu se poate exprima. Aşadar,

Această etapă se împarte în două „timpuri” istorico-sociale. Primul „timp”ar trebui să includă – desi nu se caracterizează printr-o omogenitate structurală vizibilă –, perioada anilor ’20-’40 ai secolului trecut. Iar al doilea „timp”, ceva mai bine conturat, începând cu anii ’50 şi sfârşindu-se odată cu căderea regimului comunist. Pe de o parte vorbim de modificările survenite în peisajul, structura şi funcţiunile oraşului după unirea cu Transilvania, adică începând mai ales cu anul 1920, iar pe de altă parte, cel puţin în privinţa anumitor decizii politice urbane, începând cu a doua jumătate a secolului trecut ce se suprapune epocii „de aur a socialismului” care a schimbat în anii ’70 aproape radical faţa oraşului în perimetrul central, făcând loc unor structuri urbane şi de arhitectură megalomanice (Casa Poporului, B-dul. Victoria Socialismului sau Unirii de azi etc.). Casă cu arhitectură deosebită din zona Kiseleff La sfârşitul Primului Război Mondial, Bucureştiul număra aproape

Geografia este cea care analizează din punct de vedere sţiinţific evoluţia spaţială a anumitor modele sau tipuri de procese si fenomene. În ceea ce priveşte fenomenele care au loc în spaţiul urban, acestea au o dinamică mult mai accentuată şi o evoluţie mult mai spectaculoasă decât cele legate de geografia fizică. Viaţa socială este cu atât mai complexă cu cât este localizată în mediul urban, iar creşterea oraşelor ca suprafaţă şi număr de locuitori, antreneaz ă o cât mai bună coordonare a componentelor acestora: spaţiu urban şi populaţie. Modul de a percepe evoluţia societăţii din marile oraşe – dar nu numai! – este strâns legat de cartier. Nu de puţine ori spaţiul geografic al multor indivizi se rezumă la cartier, acolo unde s-au născut, au crescut şi îşi dezvoltă activitatea. Acest fapt este rezultatul comodităţii pe care o induce traiul în oraş. Astfel, dorinţa de a avea un serviciu cât mai aproape de casă devine o prioritate. Indiferent dacă luam un caz banal precum cel al Bucureş

Dacă până în preajma anilor ‘70-‘80 ai secolului XIX, Bucureştiul părea un oraş destul de polarizat în direcţia categoriilor socio-profesionale şi a statutului economic , începând cu sfârşitul secolului, şi mai ales pe parcursul celui următor, situaţia începe să se schimbe uşor. Pentru a înţelege cât mai bine situaţia geografică a Bucureştiului şi transformările structurale suferite de vatra oraşului la începutul sec. XX, trebuie să privim asupra tabloului orăşenesc de la sfârşit de secol XIX. Conjunctura politică favorabilă survenită în acest interval, a ajutat Bucureştiul să prospere şi să se dezvolte foarte tare până la izbucnirea Primului Război Mondial . Înainte de venirea pe tronul României a regelui Carol I , în Bucureşti nu existau nici Gara Filaret, nici Gara de Nord, iar Strada Libertăţii (11 Iunie) şi Calea Griviţei erau simple drumuri naţionale. Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) era o simplă străduţă ce se lărgea ici şi colo, foarte prost pavată şi însoţită de t

Bucureştiul, ca şi celelalte oraşe ale României, a avut un organism propriu de conducere, ales de populaţia oraşului ori de „obşte” după cum spunea Constantin C. Giurescu. Acest organism administrativ care se îngrijea de buna funcţionare a oraşului era reprezentat de „un sfat sau consiliu alcătuit din 12 pârgari cu un judeţ în frunte”. Aşadar, oraşul era condus de un consiliu format din 12 cetăţeni şi un „judecător” sau, altfel spus, de un aşa-numit „primar”. Însă, trebuie menţionat că acest organism propriu de conducere nu a funcţionat de la începutul existenţei sale ca oraş. Documentar, el apare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, undeva în anul 1563 pe data de 13 mai şi funcţionează necontenit până în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu. Şi, nu trebuie omis nici faptul că, organismul de administrare a urbei era ales de orăşeni dintre locuitorii cei mai de seamă ai oraşului. De obicei dintre negustori şi meseriaşti, spunea Constantin C. Giurescu. Procedura de alegere a