Bucureştiul aşa cum e! (6) Nu mai încape îndoială că în Bucureşti se pot face muţi bani

Din perspectivă macroeconomică, cu excepţia agriculturii, în Bucureşti se regăseşte cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României. Pornind de la servicii şi terminând cu domeniul construcţiilor. Potenţialul şi structura economică a Bucureştiului este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (79,3%) şi industrie (19,6%, nivel care este inferior mediei naţionale). Astfel, industria se bazează în mod special pe întreprinderile constructoare de maşini, electronice şi electrotehnice, mecanică fină, aparatură medicală, întreprinderi din domeniul chimic (lacuri şi vopsele, anvelope şi articole din cauciuc), materiale de construcţie, prelucrarea lemnului, industria alimentară şi farmaceutică etc. De asemenea, sectorul serviciilor – după cum am putut observa mai sus – este cel mai bine reprezentat, cu precădere în ceea ce priveşte telecomunicaţiile, intermedierile financiare, transportul şi depozitarea, turismul şi serviciile culturale, serviciile către întreprinderi (inclusiv software), comerţul[1] ş.a. Metropola coagulează cea mai mare parte a activităţii financiar-bancare, fiind, cu câteva excepţii, „cartierul general al marilor bănci, al burselor, al companiilor de asigurări şi al caselor de brokeraj[2]”.

Oraşul Bucureşti şi, in extenso, întreaga regiune Bucureşti-Ilfov este dominată de funcţiile capitalei. Metropola Bucureşteană reprezintă, conform Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, cea mai mare aglomerare industrială a ţării, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Curba descendentă în care s-a înscris Bucureştiul după ’90 a avut drept consecinţe pirderea a numeroase locuri de muncă. Închiderea rapidă a multor întreprinderi neperformante a grăbit scăderea forţei de muncă din industrie, surplus uman ce, ulterior, a fost absorbit de sectorul terţiar. Aşa se face că, în anul 2005 de pildă, ponderea persoanelor ocupate în domeniul serviciilor a creascut rapid la 75%.

Generic vorbind economia României mai are foarte multe de „învăţat” şi de implementat pentru a ajunge din urmă economiile solide ale Europei. Optimismul însă nu a dispărut şi, probabil, nu va dispărea prea curând. Iar optimismul acesta este hrănit din când în când de anumite veşti care dau speranţă pentru viitor. Am putea spune că, cel puţin în privinţa Bucureştiului, care se află pe primele poziţii în privinţa celor mai avantajoase condiţii oferite companiilor pentru costul cu angajaţii, conform studiului Topul Oraselor Europene întocmit de Cushman&Wakefield[3], viitorul se arată optimist.

Ştirile privind performanţele economice ale Bucureştiului trebuie cântărite la rece după cum se exprimă Răzvan Amariei, analist economic la publicaţia Capital. În primul rând, o bună parte din companiile cu capital autohton îşi au sediul în capitală, dar afacerile sunt răspândite prin mai toată ţara. Pe de o parte, în anumite privinţe, acest fapt distorsionează întrucâtva rezultatele, iar pe de altă parte, situaţia este aceeaşi în cazul tuturor marilor oraşe ale Europei. Însă, în al doilea rând, la formarea PIB-ului capitalei contribuie nu numai populaţia rezidentă, înregistrată oficial de statistici, ci şi multe alte persoane care locuiesc de ani buni în oraş, dar oficial îşi au domiciliul în alte spaţii naţionale sau chiar în afara graniţelor statale şi, nu în ultimul rând, zecile de mii de navetişti din vecinătate. Şi în această situaţie se poate spune că procese similare se petrec la Londra, Paris sau Roma. Totuşi, un alt aspect care întăreşte poziţia Bucureştiului în raport cu alte regiuni din ţară este reprezentat de discrepanţele foarte mari dintre judeţele României. De pildă, PIB-ul per capita a fost în 2009 de 78% din media UE în regiunea Bucureşti-Ilfov, în Timiş, Constanţa, Cluj sau Argeş de 60-63%, în timp ce alte judeţe ca Vaslui, Botoşani, Giurgiu sau Călăraşi suferă la acest capitol înregistrând valori de numai 20-25% din media Uniunii[4].

Nu mai există nicio îndoială astăzi că în Bucureşti se pot face mulţi bani. Potrivit datelor furnizate anual de Comisia Naţională de Prognoză din cadrul Guvernului României, PIB-ul capitalei se ridică undeva la valoarea de 20% din PIB-ul total al României. De exemplu, în anul 2008 capitala înregistra un PIB de aproximativ 27 mld. euro, iar împreună cu judeţul Ilfov (cca. 3 mld. euro) valoarea a crescut la nu mai puţin de 30 mld. euro. Cele aproximativ două milioane de locuitori ale capitalei au realizat astfel aproape1/4 din PIB-ul ţării de cca. 140 mld. euro. Productivitatea muncii, element esenţial în abordarea economiei în general, joacă un rol important în „consolidarea” PIB-ului şi în structurarea forţei de muncă. Cu o rată de ocupare a forţei de muncă în ultimii ani ce pendulează în jurul valorii de 59% (media naţională fiind undeva în jurul a 57%), Bucureştiul se poziţionează în fruntea clasamentelor naţionale la acest indicator economic. Cererea de forţă de muncă a continuat să se menţină la cote ridicate în întrega regiune Bucureşti-Ilfov, asfel încât, corelat cu oportunităţile şi perspectivele social-economice oferite de capitală, populaţia ocupată are un nivel de calificare şi instruire superior celorlalte regiuni[5]. Rata şomajului are valori destul de scăzute (2,3% în 2011), iar şomerii înregistraţi la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă se caracterizează prin nivele scăzute de educaţie şi instruire profesională. Concluzia firească a acestui paragraf este aceea că, municipiul Bucureşti se confruntă cu o cerere de forţă de muncă bine instruită şi calificată.

În ciuda poziţiei geografice total nefavorabile, Bucureştiul se distanţează substanţial de celelalte regiuni şi oraşe. Pe cale de consecinţă, creşterea susţinută din ultimii ani s-a reflectat şi în buzunarul locuitorilor. Pe de o parte, în 2011 veniturile obţinute de locuitori s-au ridicat la 1.891 lei (salariul mediu), iar pe de altă parte, venitul acestora, exprimat în PIB per capita, arată o valoare de aproape trei ori mai mare decăt media naţională care este de 5.600 euro, şi de aproape şase ori peste valoarea celui mai sărac judeţ (Vaslui 2.500 euro). În Bucureşti valoarea PIB-ului pe cap de locuitor fiind de 14.289 euro în 2011[6].

La o privire anacronică a ultimilor ani, datele despre economia Bucureştiului indică faptul că, în 2008, capitala a înregistrat un adevărat boom cu o creştere de peste 18%. De atunci însă, economia bucureşteană a trecut prin doi ani de recesiune: 6,5% în 2009 şi, respectiv, 2% în 2010. Cu toate acestea, cei mai mulţi specialişti afirmă că panta descendentă din ultimii doi ani nu reprezintă un element de prea mare îngrijorare. Boom-ul economic din urmă cu patru ani este pus mai degrabă pe seama efervescenţei din domeniul construcţiilor. Chiar şi în aceste condiţii, mediul economic al oraşului este deosebit de atractiv graţie structurii instituţionale, a forţei de muncă bine instruită şi a sistemului de comunicaţii mai dezvoltat decât în alte regiuni. Valoarea investiţiilor străine directe atrase în ultimii ani se ridică la peste 60% din totalul naţional.

Dinamica afacerilor, atracţia metropolei şi forţa de muncă de calitate, schiţează menţinerea unui profil economic robust în Bucureşti. Totuşi, gradul de modernizare scăzut al drumurilor publice, traficul intens care adesea determină blocarea arterelor principale, cartiere mărginaşe paupere cu condiţii de locuit precare, rămân pe agenda problemelor destul de greu de soluţionat. Chiar şi în condiţiile statutului de lider economic, Bucureştiul se plasează pe ultimul loc în ţară în clasamentul neoficial al drumurilor modernizate[7]. De asemenea, capitala se mai confruntă cu acute probleme de mediu, generate în mare măsură de traficul rutier foarte aglomerat. Eldorado-ul din domeniul imobiliar, scumpirea puternică a terenurilor şi neglijenţa autorităţilor au dus, în ultimii ani, la înjumătăţirea spaţiilor verzi şi, în consecinţă, la extinderea necontrolată a construcţiilor. Prin urmare, suprafaţa spaţiilor verzi este în prezent de aproximativ 2,5 m²/locuitor, un nivel de aproape cinci ori mai mic decât cel recomandat de Uniunea Europeană, de circa 12 m²/locuitor[8].

---

[1] Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT), Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov, disponibil la http://www.mdrl.ro/_documente/regiuni/8.BI_ro.pdf

[2] NewsIn&The Money Channel (2008), Manual de România, Bucureşti, nr. 1, p. 61.

[3] Cushman&Wakefield (2010), European Cities Monitor 2010, p. 17, disponibil la http://www.europeancitiesmonitor.eu/wp-content/uploads/2010/10/ECM-2010-Full-Version.pdf.

[4] Răzvan Amariei (2008), Economia califică Bucureştiul în prima ligă europeană, Capital, 8 Octombrie, disponibil la http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/economia-califica-bucurestiul-in-prima-liga-europeana-112949.html.

[5] Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT), Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov, disponibil la http://www.mdrl.ro/_documente/regiuni/8.BI_ro.pdf

[6] Lucian Cozma (2011), În Bucureşti PIB-ul pe cap de locuitor este de 14 mii de euro, triplu faţă de media naţională, Măsura, 7 Aprilie, disponibil la http://www.masuramedia.ro/Social/12675.html.

[7] NewsIn&The Money Channel (2008), op. cit., p. 64.

[8] Idem.

Ghetoizarea

Procesul prin care se ajunge la formarea unui spaţiul fizic şi social închis, marginal, foarte adesea urban, unde trăiesc într-o concentraţie ridicată minorităţi etnice, rasiale, sexuale etc., constrânse de sărăcie şi restricţii sociale se numeşte ghetoizare (P. Gyöngyi şi P. Lászlό, 2007, în C. Zamfir şi S. Stănescu, p. 279). Se observă, totodată, că acest termen este definit aproape identic şi de către Peter Marcuse (2001, p. 4) care afirmă faptul că ghetoul este arealul geografic de concentrare spaţială, utilizat forţat până când societatea dominantă separă sau limitează un grup de persoane, definit ca rasial, etnic sau străin, şi care este tratat drept inferior de către societatea dominantă.

Există astfel de studii şi în literatura românească de specialitate, dar care fac referire, cu precădere, la formarea unor pungi ale sărăciei în spaţiul urban, denumite foarte adesea ghetouri sau slum-uri în literatura străină. Noţiunea de ghetou, în comparaţie cu cea de slum, are o conotaţie preponderent etnică şi/sau rasială. Originea termenului – care provine din Europa, dar care a fost consacrat în Statele Unite, în secolul trecut, în geografia şi sociologia urbană – este de natură etnică. Încă din Antichitate este cunoscută această structură socio-spaţială urbană, avându-şi originile în Roma. În Europa Occidentală medievală, ghetoul făcea referire la acea parte a oraşului unde locuiau evreii, separaţi de restul creştin al populaţiei. De altfel, cel mai celebru ghetou a fost cel al evreilor din Veneţia, unde a funcţionat iniţial un atelier în care muncitorii răceau fierul proaspăt turnat, numindu-se în perioada de început campo gheto (în traducere aproximativă însemnă locul de îngheţare a fierului).

Literatura sociologică americană atribuie ghetoizării mai mult o conotaţie rasială, deoarece studiile întreprinse se concentrau adesea asupra problematicii cartierelor locuite de afro-americani, formate prin sporirea numărului de imigranţi negri dinspre sud spre oraşele industriale din nord. Deplasarea de la sud către nord fiind generată de politica de discriminare impusă de populaţia albă. Cu alte cuvinte, ghetoul se referă la cartierele segregate şi populate în majoritate cu minorităţi etnice, de regulă foarte sărace (Pásztor Gyöngyi, Péter Lászlό, 2007, în Cătălin Zamfir, Simona Stănescu, p. 279). Astfel de cazuri se pot întâlni şi în Bucureşti. În unele cartiere există importante spaţii locuite de minorităţi etnice – cu precădere rromi – având un nivel de trai foarte scăzut; importante spaţii din cartierele Ferentari, Rahova sau Militari, însă vom mai reveni asupra acestor chestiuni cu alte ocazii.

Etapele procesului de ghetoizare prin prisma ciclului dezavantajelor

Schimbările economice survenite, cu precădere după 1950 şi fluxurile de imigranţi au reînviat termenul de ghetoizare. De data aceasta termenul era utilizat pentru a defini noile realităţi ale etnicilor săraci; maghrebieni în Franţa, turci în Germania, greci în Suedia, iar mai nou, rromi de origine română în Italia şi Franţa.

Procesul de ghetoizare este foarte amplu şi extrem de complex. Generic vorbind, acesta este procesul prin care iau naştere cartiere foarte sărace, închise din punct de vedere social şi cultural şi, de regulă, populate de grupuri etnice. Procesul în sine este complicat şi specific contextului social şi istoric în care are loc. Cu toate acestea, ceea ce este definitoriu pentru ghetou şi ghetoizare se leagă de componenţa etnică a spaţiului geografic afectat. Astfel, ghetoul este atât izolat cât şi segregat, lucru care îl deosebeşte de alte forme de segregare.

Procesul de ghetoizare comportă anumite etape (W. Henderson şi L. Ledebur, 1972, pp. 180-189) în formarea şi dezvoltarea ghetoului:

1. discriminarea pe piaţa forţei de muncă;

2. devalorizarea economică a zonei;

3. discriminarea pe piaţa imobiliară;

4. discriminarea în privinţa accesului la servicii;

5. degradarea spaţiului arhitectural;

6. izolarea şi autoizolarea.

Etapele menţionate sunt autogeneratoare şi duc spre sărăcie, mizerie şi excludere. Ceea ce se petrece în urma celor şase etape, nu este altceva decât ceea ce se numeşte ciclul dezavantajelor (A. Omenya 2003, p. 14.).

Din punct de vedere al percepţiei, spaţiul geografic reprezentat de ghetou este văzut de către majoritatea populaţiei ca fiind o realitate fizică şi socială diferită, cu locuitori definiţi ca fiind diferiţi şi, nu de puţine ori, inferiori. Astfel de locuri apar pe hărţile mentale ale populaţiei majoritare ca fiind spaţii urbane “rău-famate”. Chiar şi la noi în ţară dimensiunea problemei este în creştere, iar acest fapt poate duce pe viitor la generalizarea comportamentului colectiv de genul revoltelor urbane, care ar putea costa pe viitor importante resurse pentru reinserţie şi reintegrare.

Bucureştiul aşa cum e! (5) Bucureştiul "surdo-mut"

Dacă am şti, am cunoaşte, şi, mai ales, dacă am înţelege „Bucureştiul subteran”...

Cred că este cel mai potrivit să începem secţiunea dedicată vestigiilor cu această mâhnire-afirmaţie, care evocă foarte bine ce se petrece/ascunde în „subteranele bucureştene”. Pentru majoritatea covârşitoare a locuitorilor lui, Bucureştiul vechi, ori Bucureştiul de factură istorică, se rezumă la aşa-numitul centru istoric ce gravitează în jurul străzii Lipscani şi la perimetrul vestigiilor de la Curtea Veche. Şi totuşi, exceptând complexul voievodal Curtea Domnească/Veche – Biserica Sf. Anton, de care am mai amintit şi cu alte ocazii, restul clădirilor – care este în număr impresionant – şi care datează de dinainte de secolul al XIX-lea, zace ascuns privirilor noastre şi nu poate fi zărit, asemenea unei persoane care nu aude şi nu poate vorbii, ce stă închisă într-o încăpere la care nimeni nu umblă niciodată de teama „interacţiunii cu aceasta”, şi care, la rându-i, nu se poate exprima.

Aşadar, există un Bucureşti chiar mai vechi decât actualul vechi Bucureşti. Unul care, aşa cum afirmam mai sus, este surdo-mut şi rămâne ascuns privirilor noastre. Iar când încearcă totuşi să-şi arate chipul luminos este însă prea târziu pentru a fi ajutat/salvat. Enigmatic şi interesant este faptul că mii, zeci de mii de bucureşteni şi alţi asemenea trecători – fie ei şi turişti – trec pe lângă acest surdo-mut şi, foarte adesea, privesc pe deasupra lui, îl calcă în picioare, fără a şti că simultan se plimbă în două etape istorice: una plasată în secolul XXI, aflată la suprafaţă, şi alta plasată undeva în secolele XVIII-XIX (sau chiar mult mai veche) ce se ascunde în subteran. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că în arealul Bucureştiului se află peste 60 de situri arheologice în lungul celor două axe hidrografice de mare însemnătate pentru apariţia, evoluţia şi trăinicia acestui oraş: Dâmboviţa şi Colentina. Diversitatea arheologică, însumează în cele peste 60 de situri şi vestigii din: paleolitic, neolitic, epoca bronzului, prima şi a doua epocă a fierului şi dovezi istorice de existenţă continuă în acest spaţiu urban în aproape toate cele douăzeci de secole ale erei noastre.

Din nefericire multe dintre aceste vestigii istorice au rămas doar în amintirea unor pasionaţi de istore sau au fost consemnate în cărţile de istorie. Aşa s-a întâmplat şi cu vestigiile din zona lacul Tei ce datau din epoca bronzului şi care au dat numele unei culturi de importanţă naţională. Dacă am încerca să grupăm în clasificările bine cunoscute de către istorici, aceste vestigii ar arăta în felul următor:

· Din paleolitic s-au descoperit vechi aşezări în zona Herăstrău, în perimetrul străzii Ziduri între Vii (zona Doamna Ghica), pe dealul de la Radu Vodă şi în cartierul Bucureştii Noi;

· Neoliticul, adică epoca pietrei lustruite, vine şi el cu o serie de dovezi arheologice interesante culese din zona amintită a lacului Tei, din cartierul Giuleşti, din centrul oraşului în perimetrul mănăstirii Mihai Vodă, arealul Căţelu tot din estul capitalei şi din sud-estul Dâmboviţei „la locul numit Malu Roşu” (C.C. Giurescu, 2009, p. 64.) etc.;

· Epoca bronzului, destul de interesantă de altfel, scoate la lumină „o serie de aşezări de pe malurile Colentinei, ca, de pildă, aşezările de la Străuleşti, Bucureştii Noi, Băneasa, lacul Tei, Fundeni Pantelimon, de pe malurile Dâmboviţei, cum sunt aşezările de la Giuleşti, Ciurel (...) şi Mihai Vodă, de pe colina de la Radu Vodă şi biserica lui Bucur (...) în sfârşit, aşezările de la [fostul] ştrand Izvor” ( C.C. Giurescu, 2009 , p. 65.) ş.a.

· Şi, nu în ultimul rând, din epoca fierului sunt demne de menţionat dovezile arheologice de la Bordei-Herăstrău, apoi fostele aşezări de la Dămăroaia, lacul Tei, Pipera, Colentina, Fundeni, Ciurel, Radu Vodă, Biserica lui Bucur şi multe, multe altele.

Un „amănunt” adesea uitat de cei mai mulţi dintre noi se leagă de continuitatea locuirii spaţiului bucureştean. Dovadă stau multe dintre dovezile arheologice cum sunt şi cele de la Radu Vodă şi Mihai Vodă care dovedesc o locuire continuă din epoca bronzului şi până la finele primului secol după Hristos (cu alte cuvinte, perioada geto-dacilor). Multe alte aşezări ale dacilor au fost constatate şi la biserica lui Bucur, lacul Tei, Militari etc.

Istoria zbuciumată a Bucureştiului este consemnată destul de bine în arheologia acestuia, dar care nu este suficient de bine valorificată (atât ştiinţific, dar mai ales cultural şi turistic). Cel mai bogat areal urban în vestigii arheologice este aşa-numitul Centru Istoric aminitit în partea de început. Săpăturile începute în anul 2006 şi care au avut drept scop reabilitarea, restaurarea, modernizarea şi punerea în valoare a centrului istoric au scos la lumină vechea vatră a oraşului. La numai 70 de centrimetrii în adâncime stăteau ascunse primele vestigii arheologice. De exemplu, săpăturile din lungul străzii Smârdan au scos la iveală o pivniţă cu două camere a Curţii Domneşti şi un pod din lemn care făcea cândva legătura cu fostul Han Şerban Vodă. Conform arheologilor care au luat parte la această fabuloasă şi extraordinară descoperire, vestigiile datează din secolele XVIII şi XIX, iar străzile din urmă cu două secole şi jumătate erau ceva mai înguste şi oraşul era cu mai bine de un metru şi jumătate mai jos. Centrul istoric al Bucureştiului, după spusele multor arheologi şi în conformitate cu descoperirile efectuate în etapa de modernizare şi restaurare a acestuia, ascunde practic un alt oraş... un alt Bucureşti. Şi asta pentru că arealul Lipscanilor a fost distrus parţial sau în totalitate în mai multe rânduri, pe de o parte de inundaţiile repetate ale Dânboviţei sau de conflicte, iar pe de altă parte de numeroasele incendii. Cel mai mare incendiu care, practic, a cuprins/distrus tot arealul istoric de azi a fost cel din anul 1847. Şi, din lipsă de soluţii viabile la acea vreme s-a luat hotărârea de a se acoperi toate clădirile avariate şi nivelarea zonei.

Frumoasa istorie a Bucureştilor – chiar dacă nu tocmai liniştită în multe dintre episoadele sale – scoasă la lumină recent de către arheologi îmbogăţeşte cultura urbană. Din păcate, dintre cele trei vestigii ale unor foste hanuri marcante ale oraşului: Hanul Zlătari (la intersecţia dintre Lipscani şi Calea Victoriei), Hanul Şerban Vodă (care datează din 1688) şi Hanul Grecilor (din sec. al XVII-lea), numai unul este astăzi vizibil publicului larg prin punerea sa în valoare (Şerban Vodă). Turiştii pot admira, din păcate, doar vechile pivniţe ale Hanului Şerban Vodă – cândva cel mai mare han al oraşului – care au fost acoperite cu un geam gros de câţiva centimetrii pentru a lăsa privirile curioşilor să le admire trăinicia. Celelalte vestigii prezente în absolut tot arealul centrului vechi, dovadă stând săpăturile din intervalul 2006 şi până în prezent, zac şi astăzi sub „noua haină de pavaj” din hotărârea autorităţilor locale. Cele mai recente vestigii arheologice scoase la lumină sunt: fostul Han Verde la intersecţia străzilor Şelari, Smârdan şi Franceză din sudul centrului istoric şi ruinele fostei Academii Sfântul Sava din nordul acestuia, Piaţa Universităţii de azi. Cele mai multe dintre obiectele arheologice descoperite aici au luat calea muzeului, însă ruinele au dispărut (în cazul unei bune părţi din fosta Academie Sfântul Sava deoarece în acea zonă se realizează o parcare subterană) sau, probabil, vor fi acoperite (în situaţia Hanului Verde) aşa cum s-a întâmplat şi cu restul vestigiilor de pe strada Lipscani şi celelalte limitrofe.

Ar mai fi multe de spus despre vechiul oraş de sub actualul centru vechi, despre vestigiile arheologice enigmatice şi omniprezente, fiecare cu povestea şi savoarea lui. Însă trebuie să zăbovim ceva vreme şi asupra ansamblului domnesc de la Curtea Veche. Este prima curte domnească din Bucureşti, iar după năprasnicul incendiu din anul 1718 care a mistuit aproape în integralitate oraşul, devine nefuncţională. Ansamblul domnesc era compus din Palatul Voievodal, biserica Buna Vestire cunoscută drept Biserica Curtea Veche, casele cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajdurile domneşti şi câteva grădini (G. Ionescu. 1938, p. 176.). Complexul domnesc se întindea pe o suprafaţă destul de largă, cuprins în perimetrul mărginit de străzile Şelari, Lipscani, Bărăţiei şi Calea Moşilor. Se pare că vechimea Curţii Domneşti este plasată undeva la sfârşitul sec. XIV şi începutul celui următor. Actualmente, ruinele Palatului Voievodal şi celelalte anexe care au rămas în picioare (mai mult sau mai puţin în stare bună) au devenit sit arheologic protejat, aici fiind amenajat Muzeul Curtea Veche.

Deşi nu se încadrează stricto sensu în categoria vestigiilor arheologice, ne permitem să încadrăm aici şi un „comlex istoric” mai puţin cunoscut al Bucureştiului şi anume Sistemul de Baterii şi Fortificaţii realizat în timpul domniei lui Carol I. Sistemul de apărare al Bucureştiului a fost construit în intervalul 1884-1899 printr-un efort financiar considerabil al statului Român şi cuprinde nu mai puţin de 18 forturi şi 18 baterii intermediare. Fortificarea oraşului a apărut ca o necesitate practică survenită în urma tensiunilor internaţionale din Europa şi pe fondul crizei dintre Principatele Române şi Imperiul Otoman. Astfel, pe toată lungimea şoselei de centură a Bucureştiului la un interval de 2,5 km există forturi militare şi baterii de apărare. Arhitectura acestora este una deosebită, însă astăzi neglijarea lor de către autorităţi şi populaţie în general, a dus la o stare avansată de degradare, acoperire cu diferite „materiale” etc. Starea multora dintre cele 36 de construcţii (forturi sau baterii) arată mai degrabă a ruine, motiv pentru care le putem lesne considera „vestigii arheologice”.

Bucureştiul aşa cum e! (4) Prefacerile morfo-structurale urbane interbelice şi socialiste: o radiografie socio-geografică

Această etapă se împarte în două „timpuri” istorico-sociale. Primul „timp”ar trebui să includă – desi nu se caracterizează printr-o omogenitate structurală vizibilă –, perioada anilor ’20-’40 ai secolului trecut. Iar al doilea „timp”, ceva mai bine conturat, începând cu anii ’50 şi sfârşindu-se odată cu căderea regimului comunist. Pe de o parte vorbim de modificările survenite în peisajul, structura şi funcţiunile oraşului după unirea cu Transilvania, adică începând mai ales cu anul 1920, iar pe de altă parte, cel puţin în privinţa anumitor decizii politice urbane, începând cu a doua jumătate a secolului trecut ce se suprapune epocii „de aur a socialismului” care a schimbat în anii ’70 aproape radical faţa oraşului în perimetrul central, făcând loc unor structuri urbane şi de arhitectură megalomanice (Casa Poporului, B-dul. Victoria Socialismului sau Unirii de azi etc.).

Casă cu arhitectură deosebită din zona Kiseleff

La sfârşitul Primului Război Mondial, Bucureştiul număra aproape 400 de mii de suflete. Evoluţia oraşului se desfăşura într-o manieră „spontană” asemenea vechiul sistem existent în perioadele anterioare. Concret, evoluţia se prezenta în felul următor: la o oarecare distanţă faţă de ultimele locuinţe marginale ale şoselelor radiale principale se puneau bazele unei noi aşezări, „deseori o cârciumă, cu sau fără birt lângă ea”, la care se adăuga extrem de rapid un număr de câteva case, fie de ţară, fie ceva mai arătoase, astfel creionându-se un nou cartier, în care, ulterior, intervenea „urbanismul modern”. În acest mod, vatra oraşului Bucureşti continua să înainteze tentacular. Se înţelege astfel de ce în anul 1935 aproape întreaga periferie a oraşului propriu-zis era locuită de necalificaţi, funcţionari inferiori şi negustori ce comercializau în diferite pieţe ale oraşului produse agricole. Periferia păstra de altfel aspectul de sat care continuă să crească „spontan” prin alipiri de noi gospodării rurale şi semirurale. Periferia era alcătuită din cartiere muncitoreşti, de locuinţe ieftine. În nord se găsea cartierul Clucerului, în nord-vest Sfânta Vineri, Filaret în sud şi Călăraşi în est, precum şi multe altele, dar de mai mici dimensiuni. Totodată, în peisajul urban apar şi locuinţe moderne, parcuri de vile în spaţii verzi ca: Filipescu, Bonaparte, Ferdinand, Sf. Elefterie sau Pieptănari. Cele mai luxoase cartiere de vile apăruseră în partea de nord a capitalei.

Fosta Piaţă a Senatului (Naţiunile Unite, azi)

Pe de altă parte, în arealul central, după etapa de modernizare masivă consumată în anii de început ai Regatului, apare o a doua etapă în care se deschid noi bulevarde. Cel mai important este Magistrala Nord-Sud, proiectată să unească Piaţa Romană cu Calea Şerban Vodă. S-a umplut vidul dintre marile artere de circulaţie cu noi proiecte şi ansambluri edilitare. Acest interval interbelic a înregistrat o creştere a populaţiei, Bucureştiul ajunsese la 800 de mii de locuitori. Afluxul populaţiei s-a datorat evenimentelor politice pe de o parte, iar pe de altă parte, măsurilor edilitare de urbanism modern şi dezvoltării industriale a fostei periferii. Astfel, zona industrială a oraşului se afla într-un progres apreciabil. Aproximativ 4/5 din periferie erau ocupate de ansambluri industriale. Aproape întreaga fostă periferie agricolă fusese parcelată şi transformată în cartiere muncitoreşti: zona sud-vestică (Panduri-Viilor şi Sebastian-Ferentari), cu fabrica metalurgică Vulcan, fabrica de încălţăminte militară etc.; arealul nord-vestic unde se întâlneau noile ateliere CFR, cărămidării şi rafinăria de petrol Steaua Roşie; zona nord-estică (noile parcuri de vile se asociau cu cartierele muncitoreşti).

Perimetrul Izvor (creşterea regimului de înălţime)

Acţiunile amintite au mărit suprafaţa oraşului. Alături de această creştere în suprafaţă apare şi creşterea în înălţime. Imobile cu mai multe etaje şi apartamente, aşa-zisele blocuri, cu apartamente economic calculate ce se înşiră ca celulele unui fagure, apar peste tot. Fenomenul ia amploare cu precădere în centru unde terenul este din ce în ce mai scump, pe marile artere, Calea Victoriei, iar mai apoi pe celelalte căi şi chiar pe străduţe lăturalnice.

Cu toate acestea, perioada care începe în anii ’50 ai secolului trecut inaugurează epoca unor profunde modificări sociale şi urbanistice. Astfel, s-au realizat lucrări de extindere a reţelei de alimentare cu apă, canalizare, iluminat public, pavaje, termoficare, spaţii verzi etc. Calitatea condiţiilor de locuire a crescut considerabil şi odată cu ea şi numărul de locuitori. Dacă în anul 1950 Bucureştiul avea aproximativ 900 de mii de locuitori fără spaţiile suburbane, în 1977 el număra deja peste 1,8 milioane. Prin extinderea progresivă din acest interval de timp, oraşului i s-au adăugat în peisaj noi cartiere:

* Sectorul nord-estic (Colentina);

* Sectorul estic (Titan-Dudeşti);

* Sectorul sud-estic (Tăbăcari-Berceni);

* Sectorul sudic (Şoseaua Giurgiului);

* Sectorul sud-vestic (Rahova-Filaret);

* Sectorul vestic (Militari);

* Sectorul nord-vestic (Griviţa);

* Sectorul nordic (Kiseleff-Băneasa).

Motto-ul urbanismului socialist: Mare, mai mare, tot mai mare, cel mai mare!

Cât priveşte evoluţia Bucureştiului, pata cea mai neagră a perioadei socialiste a reprezentat-o ampla campanie de demolări începută în anii ’70, care a ras din componenţa urbană o mare parte a patrimoniului cultural-istoric şi arhitectural, pentru a face loc unor structuri arhitecturale care nu-şi găsesc locul în structura urbanistică a zonei interioare sau a oraşului vechi, aşa cu o/îl denumea Mihăilescu în urmă cu peste 40 de ani. În tot arealul distrus în perioada comunistă existau urme ale trecutului urban, pornind de la toponimia locurilor ce evoca o anumită etapă sau un anumit element din istoria capitalei, şi până la urmele păstrate în timp ale vechilor mahalale.

Cartierul

Geografia este cea care analizează din punct de vedere sţiinţific evoluţia spaţială a anumitor modele sau tipuri de procese si fenomene. În ceea ce priveşte fenomenele care au loc în spaţiul urban, acestea au o dinamică mult mai accentuată şi o evoluţie mult mai spectaculoasă decât cele legate de geografia fizică. Viaţa socială este cu atât mai complexă cu cât este localizată în mediul urban, iar creşterea oraşelor ca suprafaţă şi număr de locuitori, antrenează o cât mai bună coordonare a componentelor acestora: spaţiu urban şi populaţie. Modul de a percepe evoluţia societăţii din marile oraşe – dar nu numai! – este strâns legat de cartier. Nu de puţine ori spaţiul geografic al multor indivizi se rezumă la cartier, acolo unde s-au născut, au crescut şi îşi dezvoltă activitatea. Acest fapt este rezultatul comodităţii pe care o induce traiul în oraş. Astfel, dorinţa de a avea un serviciu cât mai aproape de casă devine o prioritate. Indiferent dacă luam un caz banal precum cel al Bucureştiului, sau oricare altul, vom observa cu uşurinţă cum ipoteza lansată anterior îşi găseşte foarte lesne locul în realitate.

Efectele zonării se răsfrâng şi asupra cartierelor, acestea cuprinzând areale mari ale oraşelor, care nu sunt foarte clar delimitate. Diferitele definiţii ale comunităţii locale şi ale cartierului au aceleaşi probleme instrumentale şi practice care sunt foarte greu de rezolvat. Problemele au de-a face cu stabilirea practică a limitelor şi graniţelor, care sunt prevăzute de unităţile identificate în diferite analize. Limitele sociale ale cartierelor pot fi flexibile şi neclare. Ceea ce accentuează caracterul cartierului, sunt relaţiile sociale (formale sau informale) dintre indivizii care locuiesc în acest spaţiu. Însă, acest lucru nu presupune abandonarea unităţii de analiză, ci mai degrabă se concentrează pe analiza relaţiilor sociale care se sprijină pe raportul geografic comun. Astfel, cartierul reprezintă unitatea spaţială de analiză, flexibilă, a cărei schiţă iniţială se poate modifica în timpul cercetării. În acelaşi timp, cartierul este asociat ideii de spaţiu public local, datorită interacţiunilor şi relaţiilor sociale dintre membrii comunităţii locale. Cartierul sau spaţiul public local, este arealul în care atribuţiile practicilor sociale sunt definite de caracteristicile vieţii spaţiului public de care depind. Pe de o parte, „colţul străzii, scuarul, parcul, chioşcul sau magazinul din colţ, şcoala sau uşa de intrare în club, sunt spaţii publice prin care cartierul se face cunoscut. Pe de altă parte, climatul dominant – de securitate sau insecuritate, violenţă sau prietenie, recunoaştere mutuală sau indiferenţă – va modela caracteristicile de interacţiune şi prietenie care se formează în spaţiul public local” (Gonzalo Saravi, 2004, pp.33-35). Chiar dacă, după cum remarca Gonzalo Saravi, relaţiile se bazează pe violenţă sau prietenie (cooperare sau conflict), cartierul este locul în care practicile sociale şi culturale sunt familiare celor implicaţi.

Conceptul de cartier este întâlnit cu precădere în studiile sociologice şi mai puţin în cele geografice, deoarece spaţiul aferent acestei unităţi de analiză nu este foarte bine definit, nu se poate preciza cu exactitate cât de mult se întinde – din punct de vedere fizic – un cartier şi care îi sunt “graniţele”, după cum aminteam anterior. Aproape toate studiile dedicate analizei spaţiului urban aduc în discuţie foarte des acest termen, însă fără a-l defini. Diversitatea cartierelor în marile oraşe este extrem de mare; spre exemplu, într-un studiu intitulat The Multicultural Metropolis Neighbourhood Diversity and Segregation Patterns in the City of Cicago, 1990-2000, autorii (Juan Onésimo Sandoval şi Su Li) identifică peste 2 000 de tipuri/modele de cartiere în care trăiesc indivizi aparţinând diferitelor rase, religii, culturi etc. În Bucureşti, spre exemplu, împărţirea administrativă este realizată în sectoare – şase la număr –, cu toate acestea în limbajul comun, identificarea anumitor componente urbane sunt mai degrabă raportate la cartiere. Astfel numărul cartierelor din Bucureşti este imcomparabil mai mare decât cel al sectoarelor. Cu toate acestea delimitarea exactă a cartierelor este foarte greu de realizat.

Raportând strict termenul de cartier la dimensiunea sa geografică, realizăm faptul că acesta reprezintă acel spaţiu urban în care infrastructura tehnico-edilitară şi de transport alături de populaţia care dispune de această infrastructură, sunt distribuite spaţial astfel încât să formeze un tot care se diferenţiază faţă de alte unităţi urbane de acelaşi tip prin particularităţi de genul: componenţa etnică, siguranţa locuirii, tipul construcţiilor, vechimea şi calitatea lor, nivelul veniturilor etc. Practic din punct de vedere al cadrului urban general, cartierele sunt caracterizate prin: densitate mare de clădiri (blocuri, case, instituţii), reţele de transport rutier şi feroviar, spaţii comerciale, spaţii verzi şi de agrement, precum şi spaţii industriale.

Totuşi, elementele care îi dau cea mai mare greutate cartierului sunt viaţa socială şi comunitatea care locuieşte în interiorul lui. Astfel, aşa cum reiese şi din studiul Neighbourhood Identity: people, time and place, tot un rol important în definirea identităţii unui cartier îl joacă locuinţele (spaţiile rezidenţiale), întrucât acestea reflectă în mod evident calitatea indivizilor care le locuiesc (Douglas Robertson, James Smyth şi Ian McIntosh, 2008, p. viii.). De pildă, în studiile întreprinse în literatura de specialitate, situaţia se schimbă atunci când se pune problema calităţii cartierelor, funcţie de sărăcie sau componenţă etnică; ghidându-ne după această logică, în ce măsură sunt “bune” sau “rele” anumite cartiere, nu se poate afirma cu exactitate (Mary Cunningham şi Audrey Droesch, 2005, p. 3). Pentru a se încerca elucidarea aceastei dileme, în Statele Unite (Charlotte, Carolina de Nord) s-au creat o serie de indici de cuantificare a problemelor cu care se confruntă cartierele, având la bază dimensiunile: sociale, fizice, economice precum şi criminalitatea din interiorul acestora. În altă ordine de idei, acest termen este extrem de util în abordarea cât mai pragmatică a subiectelor geografiei urbane.

Bucureştiul aşa cum e(ra)! (3) Începutul de nivelare socială şi economică de la trecerea dintre secolele XIX şi XX

Dacă până în preajma anilor ‘70-‘80 ai secolului XIX, Bucureştiul părea un oraş destul de polarizat în direcţia categoriilor socio-profesionale şi a statutului economic, începând cu sfârşitul secolului, şi mai ales pe parcursul celui următor, situaţia începe să se schimbe uşor. Pentru a înţelege cât mai bine situaţia geografică a Bucureştiului şi transformările structurale suferite de vatra oraşului la începutul sec. XX, trebuie să privim asupra tabloului orăşenesc de la sfârşit de secol XIX. Conjunctura politică favorabilă survenită în acest interval, a ajutat Bucureştiul să prospere şi să se dezvolte foarte tare până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Înainte de venirea pe tronul României a regelui Carol I, în Bucureşti nu existau nici Gara Filaret, nici Gara de Nord, iar Strada Libertăţii (11 Iunie) şi Calea Griviţei erau simple drumuri naţionale. Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) era o simplă străduţă ce se lărgea ici şi colo, foarte prost pavată şi însoţită de trotuare extrem de înguste. Hotelul Bulevard nu exista, iar un maidan proeminent dătea ocol Bisericii Sărindar aflată deja în ruină. Pe Calea Victoriei se întâlnea fostul Teatru Naţional cu o piaţetă dinainte, prost pavată cu pietre, însoţită de multe gropi în care se aduna noroiul după ploi. Lângă Biserica Kretzulescu, ce era încadrată de construcţii deteriorate, se afla Palatul Regal – o casă mare şi urâtă, văruită în gri-albăstrui şi care i-a produs o impresie urâtă prinţului Carol de Hohenzollern la venirea sa la Bucureşti.

Grădina Episcopiei (parcul dinaintea Ateneului) nu exista nici ea, aici aflându-se doar o biserică veche. În locul Ministerului de Finanţe, după cum afirma Frédéric Damé, era o altă casă gri-albăstrui care se asemăna foarte tare cu Palatul Regal, iar de acolo începea Strada Calvină (actualmente Ştirbei Vodă) care mergea până la „Şosea”, între casele boierilor, mici prăvălii ale băcanilor sau negustorilor de vin, maidane îngrădite cu scânduri înnegrite ce abia se mai ţineau, şi magherniţe. În dreapta şi în stânga Universităţii se desfăşurau maidane, în timp ce, în faţa acesteia, între strada Colţei şi Academiei era un adevărat islaz. În mijlocul acestui islaz, un fel de acoperiş de scânduri amintea de locul în care funcţionase cândva biserica Sf. Sava. În locul în care s-a aflat statuia lui Lazăr până în anul 2010, se semâna porumb. Se pare că la acea vreme, ascuns în spatele Turnului Colţea (azi dispărut) se afla într-o stare deplorabilă, crăpat şi avariat de numeroasele cutremure Spitalul Colţea. Străduţele labirintice şi sărăcăcioase din vecinătate, formau universul multor ţigani lăutari.

Cât priveşte râul Dâmboviţa, acesta şerpuia liniştit prin oraş având pe ambele maluri verdeaţă şi sălcii. Vara, atât bărbaţii, cât şi femeile se scăldau în apele Dâmboviţei fără ca cineva să fie stânjenit sau mirat. Însă atunci când veneau ploile şi dezgheţul, apele învolburate inundau mahalalele de pe malul drept, mai cu seamă mahalaua Izvor care se transforma într-o mahala de locuinţe lacustre. Simultan, Grădina Cişmigiu se transforma într-o baltă cu peşte şi devenea împracticabilă.

În fine „în afară de Universitate care era nouă, nu exista în Bucureşti niciun monument public demn de acest nume (...)

Nu exista niciun palat, nici măcar vreo casă particulară mai deosebită (...)

Trebuie deci să ne închipuim Bucureştiul (...) ca pe una dintre mahalalele de periferie (...) ceva mai urât, mai murdar, mai prost pavat, fără trotuare, fără iluminaţie şi fără canale de scurgere, cu maidane imense, curţi imprejmuite cu uluci care abia se ţineau şi reuşeau cu greu să ascundă depozitele de gunoaie” (Damé F., 2007, p. 78).

Aşa cum spuneam ceva mai sus, conjunctura politică a dat un suflu nou oraşului, în sensul în care, se întrevăd o serie de îmbunătăţiri tehnico-edilitare:

* se construiesc Gara Filaret şi Gara de Nord;

* se începe iluminarea cu gaz;

* se încep lucrările la bulevardele Elisabeta, Carol, Pake, Colţea şi Ferdinand;

* se astupă Lacul Icoanei;

* apar în peisajul urban Hala Centrală şi Hala Amzei;

* se înfiinţează Imprimeria Statului;

* apar Palatul Regal şi Ministerul de Finanţe;

* se rectifică şi canalizează cursul Dâmboviţei;

* se construieşte Ateneul Român;

* apar Palatul Justiţiei, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie a României) şi Casa de Depuneri;

* Facultatea de Medicină şi Muzeul de Istorie Naturală şi multe, multe altele.

În opinia lui Vintilă Mihăilescu (2003, pp. 113-123), la sfârşitul secolului al XIX-lea vatra oraşului, în sensul cel mai larg, cuprindea trei zone structurale clar exprimate în harta Satmari:

* târgul central cu străzile de negustori (în majoritate) şi meseriaşi cu multe răspântii largi şi lipsit aproape total de spaţii verzi unde se mai păstrau câteva dintre hanurile vechi – transformate sau nu. Începuseră să se construiască hoteluri, mai ales pe Calea Victoriei. Acesta se întindea în est peste mahalalele Colţea, Răsvani, Udricani, Jicniţa, către nord până la linia bulevardului Regina Elisabeta, spre vest până la Calea Victoriei iar pe partea dreaptă a Dâmboviţei nu trecea mai departe de strada Bibescu Vodă;

* cartierele rezidenţiale sau zona structurală intermediară care se desfăşura de jur-împrejurul Târgului Central până la şoselele şi străzile de centură (după numele avute în anii ’70, începând din Piaţa Victoriei: Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Laborator, Lânăriei, Calea Şerban Vodă, Şoseaua Viilor, B-dul Tudor Vladimirescu, Şoseaua Panduri, B-dul Geniului, Şoseaua Grozăveşti, Orhideelor, B-dul. Nicolae Titulescu), şi care reprezenta cea mai întinsă parte din vatra oraşului. Aspectul zonei intermediare era dominat de curţi şi grădini, maidane, străzi strâmte şi strâmbe cu case – cele mai multe parter – şi cu aspect de ţară. Era zona intermediară a mahalalelor de odinioară;

* zona periferică începea oficial dincolo de centura cu barierele ei, iar administrativ nu ţinea de oraş. Datorită acestui fapt, zona periferică identificată de Mihăilescu nu este reprezentată pe planul Borroczyn din 1854. Ea se întindea pe o lungime de 1-2 km de la centură câtre sud şi est, şi foarte puţin către nord şi vest. Avea un caracter preponderent agricol.

Începând cu secolul XX asistăm la o transformare reală şi progresivă a Bucureştiului. Oraşul boierilor se modifică concomitent cu societatea. Noua legislaţie a suprimat boierimea şi a abolit robia. A transformat ţăranii în mici proprietari liberi, a suprimat titlurile de nobleţe şi privilegiile, a admis toate clasele sociale în viaţa comunităţii, inclusiv în cea politică, consacrând totodată libertatea presei. Justiţia a devenit egală pentru toată populaţia şi învăţământul gratuit la toate nivelurile. S-a ridicat astfel la nivelul vechii clase privilegiate o nouă clasă bogată şi instruită din rândurile oamenilor din popor, uneori confundându-se chiar cu cea dinainte. Clasa funcţionarilor compusă de asemenea din oameni instruiţi s-a alăturat micilor boieri pe care tinde să-i înlocuiască. Clerul a devenit mai puţin autoritar şi ignorant. Oamenii simplii din popor, mai instruiţi şi mai conştienţi de drepturile lor cetăţeneşti, devin din ce în ce mai muncitori şi mai chibzuiţi, căci viaţa în Bucureşti a devenit mai puţin uşoară, iar sub ei se formează o clasă de comercianţi numeroasă, muncitoare şi economă, formată din români, străini „românizaţi” şi din străini.

De exemplu, la începutul secolului al XX-lea, oraşul Bucureşti se va dezvolta într-un ritm accentuat, cu mult mai intens decât în toate secolele trecute. Concomitent cu creşterea importanţei administrative şi politice, fapt ce a implicat mărirea numărului de funcţionari din administraţie, oraşul se va dezvolta economic, conturându-se încă din primii ani ai secolului câteva platforme industriale. Oraşul se transformă gradual: în centru, zonele comerciale se înmulţesc şi se diversifică, zonele rezidenţiale se îndesesc, spaţiile libere şi unele grădini mari vor fi parcelate, vândute şi destinate construirii de locuinţe de tipuri şi mărimi diferite. Oraşul se lărgeşte înglobând satele din periferie, dezvoltarea realizându-se tentacular în lungul căilor de comunicaţie ce leagă oraşul de comunele şi oraşele învecinate. Mahalalele încep să se transforme sub presiunea „centrului”, dar şi a investiţiilor realizate de administraţia locală, constatându-se că „în Bucureşti tendinţa de atenuare între oraşul boierilor şi oraşul mahalagiilor [denotă] un început de nivelare socială, economică, edilitară, dar numai un început” (Mihăilescu V., 2003, p. 132).

Peste această structură urbană eclectică de trecut, prezent şi perspectivă, politica edilitară începe să se „occidentalizeze” provocând modificări clare în structura şi evoluţia oraşului. Trendul urban de evoluţie nereprezentând altceva decât urmarea firească a amplificării funcţiilor specifice unui oraş ajuns la rangul de capitală şi cel mai important centru economic şi cultural al ţării. În acest context se puteau identifica mai bine acum, decât la jumătatea secolului trecut, diferenţele dintre cele trei mari zone structurale şi funcţionale obişnuite în orice oraş mai evoluat. Centrul sau târgul central din care dispăruse Curtea Veche (singura urmă medievală a Bucureştiului) se lărgise. La vechile structuri tehnico-edilitare (prăvălii, ateliere meşteşugăreşti etc.) se adăugau acum palatele băncilor – atât cele care aparţineau statului, cât şi cele particulare –, fostul sediu al Bursei ce adăposteşte azi Biblioteca Naţională, clădirile impozante ale ministerelor, cele mai importante edificii culturale etc. Târgul de altă dată se înfăţisa la începutul secolului XX, graţie transformărilor accelerate de modernizare într-un nucleu economic, politic şi cultural al unui oraş cu o dinamică accentuată. Centrul ocupa o arie mult mai mare întinzându-se în nord până la strada Enei ce făcea conjuncţia cu Calea Victoriei, în sud până la Halele Cerntrale, în vest se continua până la Bulevardul cel mare din mijlocul Căii Victoriei, iar în partea de est până la finele străzii Sfinţilor. Notă discordantă în cadrul oraşului făceau căile de comunicaţii radiale unde magazinele şi atelierele se întâlneau destul de des, ceea ce făcea ca aceste străzi să se asemene centrului, cel puţin din punct de vedere al activităţilor comerciale.

Zona intermediară a cartierelor rezidenţiale se prezenta asemenea unui amestec de case mari (în apropierea centrului) cu altele tip de ţară sau de mahala periferică (spre limitele exterioare). Pieţele sau târgurile de cartier erau şi ele o prezenţă obişnuită: Matache, Amzei, Coşbuc, Traian, simţindu-se unele semne ale descentralizării economice şi administrative ca efect al creşterii spaţiului urban. Însă cele mai elocvente modificări de structură şi funcţionalitate au apărut în arealul periferiei, care, oficial, începea dincolo de şoseaua de centură. Prezenţa străzilor geometrizate pe plan consemnau o altă realitate în teren: simple culoare nepavate cu bălţi şi noroaie după ploaie, despărţite de garduri rare, de case modeste sau de maidane cu gunoaie şi moloz. Totuşi, în anumite spaţii periferice apăreau şi cartiere ceva mai compact construite, cu case de speculă, ce aparţineau micilor funcţionari, lucrătorilor din fabrici şi ateliere industriale, de regulă parter, înşirate de-a lungul străzilor fără trotuare.

Bucureştiul aşa cum e! (2) Evoluţia istorică a împărţirii administrative

Bucureştiul, ca şi celelalte oraşe ale României, a avut un organism propriu de conducere, ales de populaţia oraşului ori de „obşte” după cum spunea Constantin C. Giurescu. Acest organism administrativ care se îngrijea de buna funcţionare a oraşului era reprezentat de „un sfat sau consiliu alcătuit din 12 pârgari cu un judeţ în frunte”. Aşadar, oraşul era condus de un consiliu format din 12 cetăţeni şi un „judecător” sau, altfel spus, de un aşa-numit „primar”. Însă, trebuie menţionat că acest organism propriu de conducere nu a funcţionat de la începutul existenţei sale ca oraş. Documentar, el apare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, undeva în anul 1563 pe data de 13 mai şi funcţionează necontenit până în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu. Şi, nu trebuie omis nici faptul că, organismul de administrare a urbei era ales de orăşeni dintre locuitorii cei mai de seamă ai oraşului. De obicei dintre negustori şi meseriaşti, spunea Constantin C. Giurescu. Procedura de alegere a consiliului de administrare nu este cunoscută, însă, se presupune că aceasta avea loc într-o zi de sărbătoare, iar casa sfatului sau primăria, neexistând ca atare, funcţiona de obicei la locuinţa ”judecătorului” sau primarului.

În vremea lui Brâncoveanu dispare acest mod de guvernare a oraşului în timp ce în celelalte oraşe ale sudului el continuă să existe. Capitala este condusă în această perioadă de un dregător (demnitar la curtea domnească) numit de către domnitor. Mai târziu, în epoca fanariotă administraţia este exercitată de către doi dregători: aga (cel care se ocupa de centrul comercial sau de târgul propriu-zis) şi spătarul (care se îngrijea de cartierele exterioare, adică de mahalale). Abia la începutul secolului al XIX-lea ia naştere un organ special însărcinat cu paza şi buna organizare a oraşului; este vorba despre poliţie.

Prima organizare administrativă a Bucureştiului ceva mai bine conturată datează dinainte de secolul al XIX-lea. Însemnătatea ei se regăsea în gestionarea cât mai judicioasă a problemelor tehnico-edilitare şi sociale fiind compusă din 5 plăşi: Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei), Târgul de Afară (azi Obor), Broşteni, Gorgani (nici mai mult, nici mai puţin decât zona Bisericii Sf. Ilie Gorgani de azi, arealul Izvor) şi Târgul (zona Unirii de azi). Secolul al XIX-lea aduce mari schimbări în organizarea şi funcţionalitatea Bucureştiului. În anul 1830 – din spusele lui Frédéric Damé – este instituit Sfatul orăşenesc, iar primăria este instalată într-o casă închiriată. Aceasta a fost mutată ulterior de mai multe ori. Odată cu apariţia sfatului orăşenesc – adică administraţia publică locală de astăzi –, oraşul începe să fie împărţit în 5 zone sau sectoare: verde, roşu, albastru, galben şi negru. Prin urmare, plăşile s-au transformat în sectoare. Cu timpul însă, culoarea roşie a dispărut rămânând numai 4 culori/sectoare, structură ce se menţine în toată perioada regalităţii.

Perioada care începe odată cu anii ’50 ai secolului trecut inaugurează epoca unor profunde modificări socio-spaţiale. Procesul de industrializare care a urmat se reflectă în apariţia unor noi întreprinderi ce produc articole care mai înainte erau importate, precum şi în extinderea celor existente. Fenomenul de extindere a suprafeţei Bucureştiului a continuat şi după al Doilea Război Mondial. Creşterea nu s-a limitat doar la o singură regiune, ci a avut loc mai peste tot, mai cu seamă lângă arterele de penetraţie. Astfel, pentru o mai bună administrare şi gestionare a spaţiului urban a fost mărit numărul sectoarelor administrative. Din patru sectoare câte existau la acea vreme, s-a trecut la opt (numite de data aceasta raioane). Aşadar, s-a trecut la împărţirea capitalei în raioane după cum urmează:

1. Raionul 30 Decembrie (ziua Republicii);

2. Raionul 1 Mai (ziua muncii);

3. Raionul 23 August (ziua natională în perioada comunistă);

4. Raionul Tudor Vladimirescu (a condus revolta de la 1821);

5. Raionul Nicolae Bălcescu (om politic participant la revoluţia de la 1848);

6. Raionul V. I. Lenin (primul lider al URSS);

7. Raionul 16 Februarie;

8. Raionul Griviţa Roşie (referire la grevele de la atelierele Griviţa din 1933, manifestări soldate cu arestări în rândul comuniştilor instigatori).

Totuşi, această delimitare administrativă nu a durat mult timp, deoarece în anul 1979 s-a modificat încă odată structura administrativ-teritorială. Numărul sectoarelor s-a redus la 6, apărând structura pe care o avem şi astăzi, iar unul dintre domeniile la care s-a lucrat din plin în acest interval a fost cel al construcţiilor, în vederea lichidării contrastelor dintre cartierele centrale şi cele periferice. Astfel, s-au realizat lucrări de extindere a reţelei de alimentare cu apă, canalizare, iluminat public, pavaje, termoficare, spaţii verzi etc. Calitatea condiţiilor de locuire a crescut considerabil şi odată cu ea şi numărul de locuitori. Dacă în anul 1950 Bucureştiul avea aproximativ 900.000 de locuitori fără spaţiile suburbane, în 1977 el număra deja peste 1,8 milioane. Aşadar, Bucureştiul păstrează astăzi organizarea administrativ-teritorială consfinţită în anul 1979 cu 6 sectoare.