Revitalizarea spaţiilor urbane paupere

          De multe ori mi-am pus întrebarea dacă se poate face ceva concret pentru a da o altă turnură socială şi economică spaţiilor urbane pauperizate. Câtă vreme în lumea în care trăim o parte însemnată a populaţiei urbane este afectată de sărăciei, mi se pare legitimă o astfel de întrebare la care trebuie să răspundă înainte de toate autorităţile, managementul urban. Evident, de la această constatare generală nu face excepţie – luat ca întreg – nici spaţiul urban românesc. Pornind de la această stare de fapt am încercat să identific şi să pun într-un text câteva idei, poate pentru unii utopice, însă din punctul meu de vedere, pe deplin aplicabile. Totuşi, pentru ca aceste idei să fie puse în practică este nevoie de curaj şi îndrăzneală politică, economică şi administrativă.
          Aşadar, ce se poate face? Ei bine, regenerarea spaţiilor urbane paupere se poate realiza printr-un proiect ambiţios de infrastructură edilitară, sau, prin ceea ce se numeşte urbanism social. De pildă, autorităţile locale ar putea scoate la vânzare acele spaţii urbane disponibile în sau din apropierea arealelor paupere la nişte preţuri simbolice (1 RON/m²) acelor companii interesate să-şi deschidă afaceri sau să investească într-un astfel de spaţiu. Scopul investiţiei să fie, să spunem, construirea unui complex imobiliar. Ori, autorităţile însele pot să realizeze acest proiect imobiliar, după care să ofere spaţiile astfel construite unor companii pentru închiriere la preţuri, de asemenea, modice. În completarea acestei viziuni administrative, companiile localizate aici vor putea fi scutite de taxe şi impozite, ori acestea vor fi la un nivel scăzut pentru o perioadă medie sau lungă de timp, să spunem zece sau douăzeci de ani.

          Un rol cheie pentru funcţionalitatea acestei măsuri îl are fără doar şi poate transportul şi toate elementele conexe acestuia. Aşadar, în strânsă legătură cu ceea ce am afirmat anterior stau şi mijloacele de transport în comun (care trebuie integrate proiectului) şi parcările necesare. Spaţiile de relaxare şi de luat masa vin să adauge un plus de valoare şi atractivitate spaţiului gazdă, care, prin natura lui primară, nu este atractiv, ci unul pauper.

          Nu în ultimul rând, personalul necesar deservirii unui astfel de proiect imobiliar ambiţios se va recruta din rândul şomerilor şi persoanelor neangajate ale spaţiului pauper, sporind astfel veniturile familiilor din zonă. Şi, cum afirmă cel mai adesea economiştii, atunci când consumul este stimulat economia va (re)porni, tot aşa se poate afirma şi despre economia microspaţiilor urbane. În consecinţă, dacă locuitorii din spaţiile paupere vor începe să câştige mai mult, deci vor dispune de mai mulţi bani,  vor începe să-i cheltuiască (cel mai probabil în perimetrul lor), pornind astfel rotiţele economiei microspaţiului sărac. Odată cu sporirea bunăstării se diminuează şi nelegiuirile, iar arealul se va rebrendui. Dintr-o zonă săracă şi, cel mai probabil, rău famată, poate apărea (încetul cu încetul) una complet nouă...

          Astfel de proiecte sunt gândite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor sociale, economice, funcţionale etc., ce se doresc a fi schimbate pentru a sprijini şi (re)valoriza spaţiile urbane paupere.

***

          Cei care gândesc, citind aceste rânduri, că este o prostie şi o risipă impresionantă a capitalului financiar să „trânteşti” un complex imobiliar cu clădiri de birouri, supermarket, mall etc. într-un cartier sărac, ar trebui să nu se hazardeze deoarece există un astfel de exemplu. Şi nu unul oarecare, ci chiar oraşul columbian Medellín, care la sfârşitul anilor 1990 era cel mai violent oraş din lume. Astăzi, însă, Medellín este la fel de sigur ca Washingtonul.

          Ce s-a întâmplat de fapt? Primarul din 2004-2007, Sergio Fajardo, este cel care, aşa cum afirmă Francis Fukuyama şi Seth Colby, a realizat „o revoluţie pentru a transforma” ideile pe care le avea într-o agendă politică reală. Interesant este că, Fajardo, nu avea nicio legătură cu urbanismul sau cu amenajarea spaţiului, el fiind profesor de matematică. Am să sar peste can-can-uri pentru a mă referi strict la cel mai îndrăzneţ proiect al său, care reflectă întru totul ceea ce am exprimat mai sus.

          Fukuyama şi Colby notau în anul 2011, în prestigioasa publicaţie Foreign Policy cum că „Cea mai frapantă idee a abordării lui Fajardo a fost planul său de a ridica o arhitectură publică high-quality în cele mai sărace cartiere ale Medellínului. «Arhitectura transmite un mesaj politic important», susţine el. «Atunci când te duci în cel mai sărac cartier şi construieşti cea mai frumoasă clădire din oraş, acest lucru dă un sentiment de demnitate». Fajardo şi colegii săi credeau în urbanismul social: ideea că sistemele de transport şi clădirile moderniste (...) ar ajuta la surmontarea prăpastiei de neîncredere care-i separă pe săraci de societatea mainstream” (Foreign Policy, 2011, pp. 11-12).

          În cartiere precum Santo Domingo şi Comuna 13, autorităţile conduse de Fajardo au realizat hărţi detaliate în care erau marcate inclusiv zonele în care operau bandele de traficanţi de droguri. Decizia finală fiind aceea de a recurge la arhitectură pentru a submina autoritatea bandelor. În mod miraculos, potrivit aceloraşi autori, succesul programelor de reintegrare promovate de managementul urban a la Fajardo, n-a fost fără echivoc. Aşa-numitul personal auxiliar necesar funcţionării imobilelor construite a fost recrutat din rândul celor din cartier, astfel că Human Right Watch nota că din cei peste 30.000 de indivizi săraci ce activau în bandele de traficanţi, cei mai mulţi căutau mai degrabă programe sociale.

          Aşa cum subliniam în prima parte, proiectele de acest fel costă. Şi costă mult! De pildă, administraţia Fajardo a fost nevoită să scoată din buzunar numai pentru intervenţia din cartierul Comuna 13, care are aprox. 135.000 locuitori, peste 155 mil. de dolari în numai trei ani. Sursele de finanţare fiind: compania publică locală de utilităţi (profitabilă pentru oraş) şi taxa municipală mare „tolerată de o elită de afaceri cu o conştiinţă civică unică” (Fukuyama şi Colby, Foreign Policy, 2011, p. 12).

          Nu credeţi că un astfel de proiect poate fi aplicat şi Ferentariului? Trebuie doar puţină voinţă politică pentru ca lucrurile să înceapă să se mişte în acea direcţie.

Armenii din Bucureşti. De la segregare geografică la zestre culturală

1. Comerţul, factor al vechimii armeneşti la Bucureşti 

Armenii sunt în mod sigur printre primii care au poposit în spaţiul românesc încă din secolul al XVI-lea: „sunt încă demult aşezaţi prin diferite oraşe ale Munteniei. Sunt la Bucureşti, sunt la Târgovişte, sunt la Râmnic” (Ionescu-Gion, 1899, p. 444). Cea mai veche menţiune documentară a armenilor pe cuprinsul vetrei Bucureştilor datează din secolul al XVII-lea: „Mahalaua armenească este pomenită în documentele secolului XVII. Acolo şi-aveau şi biserica” (Ionescu-Gion, 1899, p. 230) . Aşadar, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Giurescu atunci când afirmă că „o colonie veche şi importantă în Bucureşti au format-o armenii" (2009, p. 512). Documentele citate de acesta atestă faptul că armenii locuiau la Bucureşti în anul 1640, iar în secolul al XVII-lea ştirile şi notele despre armeni se înmulţesc. (Giurescu, 2009, p. 513). Până şi Paul Strassburgh (trimisul regelui Suediei) constată odată cu vizita sa din martie 1632, că Bucureştiul este un oraş foarte întins unde convieţuiesc laolată „ negustori de toate naţiile: greci, armeni, chiar turci” (Iorga, 2008, p. 57).
            Potrivit lui Constantin C. Giurescu (2009, p. 156), în timpul domniei lui Leon Vodă (anul 1632) toate străzile oraşului, şi pieţele deopotrivă, erau pline de mărfuri pe care negustorii italieni, greci, armeni şi turci le expuneau spre vânzare. În ceea ce-l priveşte pe Frédéric Damé, devine incontestabil faptul că până în secolul al XVIII-lea comerţul urbei dâmboviţene era în mâna străinilor, armenii deţinând un rol incontestabil în acest domeniu după cum stă mărturie următorul fragment: „în Bucureşti veneau saşi din Sibiu, şi din Braşov, armeni (s.n.), turci, greci ca să-i aducă toate acestuia (...) Pentru popor, străinii însemnau păgânii turci, ereticii armeni (s.n.), evreii, protestanţii şi catolici” (Damé, 2007, p. 53). Deşi sedentarizaţi încă dinainte de secolul al XVIII-lea, armenii sunt după cum bine remarcă Damé, eretici şi, totodată, străini. Comerţul se dezvoltase surprinzător de bine în secolul amintit. Etnicii amintiţi (între care bineînţeles, şi armeni) soseau de pretutindeni în Bucureşti, doar că „prăvăliile sunt mai degrabă nişte magherniţe mizerabile pe care este de ajuns o scânteie, să se facă scrum” (Damé, 2007, p. 61). 
            Vechimea prezenţei armeneşti la Bucureşti este întărită şi de plata birurilor încă din secolul al XVI-lea, la care se adaugă elementele de natură fizică prezente în spaţiu, cum ar fi (pentru acelaşi secol): „spre miază-zi (...) stâlpul de piatră al Armenului” (Ionescu-Gion, 1899, p. 139). Iar Iorga spune că „sunt armeni ... pe o Uliţă Armenească (s.n.) (...) Ei au raporturi de afaceri cu turcii” (2008, p. 115). Aşa se face că, la Bucureşti, în privinţa birurilor, negustorii se împart în „negustori români, braşoveni, chiprovăceni, armeni şi jidovi, [care] contribuiau după trebuinţă, şi contribuiau aproape la toate” (Ionescu-Gion, 1899, p. 452). Acelaşi Ionescu-Gion confirmă că între 1689 şi 1714 „se făcea contribuţia după puterea fiecăruia (...) pentru armeni 200 de taleri” (1899, p. 452). 

2. Segregare geografică pe considerente religioase

Odată stabiliţi în Bucureşti aceştia formează o comunitate importantă atât datorită numărului lor, cât şi forţei economice de care dau dovadă. Din punct de vedere al confesiunii în anul 1878 Bucureştii numărau aproximativ 177.646 de locuitori, iar aceştia se împărţeau astfel: "ortodocşi – 132.987; catolici – 16.991; protestanţi – 5.854; armeni – 790; lipoveni – 206; evrei – 20 749; mahomedani – 43; diverse - 20” (Damé, 2007, pp. 143-144). Numărul armenilor rămâne aproape neschimbat din moment ce acelaşi autor contabilizează conform statisticilor vremii la nivelul anului 1906 în jur de 700 de armeni bucureşteni .

Din pricina prejudecăţilor religioase ale românilor bucureşteni, armenii s-au aşezat întâia dată în afara oraşului propriu-zis, în apropierea Căii Moşilor (unde se află astăzi strada Armenească şi biserica lor cea nouă care înlocuieşte vechea structură din lemn a lăcaşului de cult) ce „datează din secolul al XVII-lea” (Damé, 2007, p. 53). „Tradiţia spune că, pe vremuri, când au venit armenii în Bucureşti, mitropolitul ţării, ştiindu-i spurcaţi, le-a dat afară din oraş să-şi facă biserică şi case, izolându-i de adevăraţii creştini, întocmai după cum în oraşele Italiei şi Germaniei, se izolau în Ghetto şi-n Judengasse nenorociţii de evrei” (Ionescu-Gion, 1899, p. 381). Constatarea lui Ionescu-Gion ar putea fi lesne contestată dacă nu am ţine cont şi de ideile lansate de Damé, care vine şi întăreşte afirmaţiile primului prin următoarele cuvinte: „armenii erau trataţi la Bucureşti asemenea evreilor în Evul Mediu (s.n.): li s-a interzis să locuiască în oraş. Au trebuit să se stabilească în afara hotarelor oraşului, unde au întemeiat cartierul ... care se cheamă încă Mahalaua Armenească, deşi nu mai e locuită de vreo douăzeci de ani (aprox. 1880 – n.a.) de armeni” (Damé, 2007, p. 22).

Cu timpul, prin creşteri succesive ale suprafeţei geografice orăşeneşti, spaţiul ocupat de comunitatea şi mahalaua armenească a fost cuprins în vatra oraşului. Acest eveniment se întâmpla în secolul al XVIII-lea. 

                3. Amprenta culturală armenească în spaţiul bucureştean
                Deşi nu au fost niciodată foarte numeroşi au dezvoltat o cultură extraordinară. 
            În 1930 trăiau în oraş ceva mai puţin de 5.000 de armeni reprezentând în procente mai puţin de 1% din populaţia de atunci a Bucureştiului. Viaţa culturală armenească este de o inestimabilă valoare. Comunitatea armenească a înfiinţat la Bucureşti o şcoală în anul 1817, între 1833 şi 1840 au creat o societate culturală denumită Ararat. 
            De o inestimabilă valoare cultural-religioasă este şi Biserica Armenească, în timp ce strada cu acelaşi nume aminteşte de prezenţa armenilor în spaţiul urban bucureştean. Cel mai adesea se îndeletniceau cu pielăria – având numeroase magazine în acest sens –, comercializarea colonialelor, laptelui, ceaiului şi dulciurilor, deţineau cafenele etc. 
            Un reprezentant de vază al comunităţii armeneşti din Bucureşti ca urmare a averii sale, a fost Manuc Bei. Acesta a împrumutat ţara de două ori, odată cu suma de 100 000 de taleri, iar a doua oară cu 60 000 (Constantin C. Giurescu, 2009, p. 514). Cea mai plăcută amintire din Bucureşti legată de acest armean este dată de pezenţa faimosului Han al lui Manuc ce încântă şi astăzi privirile localnicilor şi pe cele ale vizitatorilor.