Ghetoul de la blocurile NATO din Oradea: segregare rezidenţială cu origini în comunism

Moştenirea comunistă: ghetoizare de la bun început

Ghetoizarea comunistă

Începutul anilor ’70 a marcat momentul în care familiile de romi ce locuiau în Calea Clujui şi alte zone din apropierea străzii Voltaire, au fost pur şi simplu scoase din case şi expropriate, pentru a face loc viitoarelor fabrici socialiste. „Au fost mutate forţat în 6 blocuri construite special pentru aceste familii. În prezent (anul 2008 – n.a.) blocurile şi zona arată ca după o intervenţie militară. Multe geamuri sunt sparte, unele înlocuite cu carton, tablă sau pânză; pereţi cu tencuiala căzută, plini de graffiti; gropi de jur împrejur înfundate cu gunoaie; mormane de fiare şi cartoane; multă sărăcie şi mizerie ... pereţii [holurilor interioare] sunt plini de igrasie, fără nicio sursă de lumină ... scările reci, degradate şi soioase[1]”. Cam aşa schiţa Cristian Horgoş evoluţia spaţiului locativ NATO, unde într-o locuinţă trăiau, în 2008, chiar şi trei familii, situaţie nemaiîntâlnită în niciun alt ghetou al României urbane.

Ghetoul se află şi astăzi, ca şi în trecut, la periferia sud-vestică a municipiului Oradea. Aici, într-un spaţiu de aproximativ 40 m² locuiau până la 20 de suflete „părinţi, copii, bunici şi alte rude sau, în unele cazuri, stau împreună în acelaşi apartament chiar şi familii fără niciun grad de rudenie între ele[2]”. Completând istoria moştenirii comuniste, Adrian Criş adaugă fapul că romii care nu au mai putut fi înghesuiţi în cele 6 blocuri, au fost lăsaţi să-şi ridice case, chiar şi fără acte[3], în aceeaşi zonă.

Sub titulatura Mai bine mai târziu decât niciodată, blocurile NATO se pregătesc să intre în UE, cu doi ani mai devreme, în 2006, populaţia ghetoului era de 574 de indivizi, din care 257 copii. Referitor la etnie – se arată în articolul respectiv –, din totalul menţionat „167 de persoane sunt de etnie maghiară, 405 sunt romi, printre aceştia figurând totodată şi două persoane de naţionalitate română[4]”. Pe cale de consecinţă deducem gradul mare de omogenitate şi, totodată, concentrare etnică a romilor. Bunăoară raportul procentual arată că 70% dintre locuitori sunt romi, adică 2/3 din total. Iar în articol se mai arată că la vremea respectivă peste 200 de oameni locuiau acolo fără forme legale. Fără a încerca să speculăm, probabil că astăzi numărul şi, implicit, procentul populaţiei rome este ceva mai mare ţinând cont de trendul evolutiv la nivel naţional al etniilor prezente în ghetou. Atât maghiarii, cât şi românii au înregistrat un spor natural negativ, în timp ce romii au sporit numeric.

Experienţă

O experienţă aparte – este convins Ovidiu Morcan – dacă nu chiar exotică, este dată de incursiunea în universul stăzii Voltaire, care, de altfel, este plină de viaţă[5]. Locuitorii blocurilor mizeriei de pe strada Voltaire, alcătuiesc ceea ce astăzi se numeşte ghetoul Oradei. Blocurile NATO ce adăpostesc peste 150 de familii de romi sau, mai bine spus, 700 de persoane, au nevoie grabnică de reparaţii după cum s-a putut constata din citatul preluat din articolul lui Horgoş. De altfel, acesta este peisajul dezolant în care se joacă astăzi sute de copii condamnaţi la un viitor nesugur şi crud: „Locul unde mizeria aproape că ţine de zestrea genetică, unde oamenii îşi ţin(eau) caii şi câinii în apartamente, unde îşi aduc(eau) cina compusă adesea din resturi procurate din tomberoane, dar unde parabolicele cresc la fiecare geam[6]”. Ei bine, deşi trăiesc în condiţii foarte grele, majoritatea doar din ajutor social şi ce mai găsesc prin groapa de gunoi, rezidenţii ghetoului din cartierul Velenţa sunt – prin prisma numărului mare de antene – la curent cu tot ce mişcă[7].

Cu toate că familiile ce domiciliază în apropierea ghetoului NATO s-au obişnuit – constată Alina Ungur –, de voie, de nevoie, cu mizeria, mirosul (adesea insuportabil) şi certurile destul de frecvente între romi, disperarea rămâne totuşi la cote ridicate în rândul vecinilor: „chiar ne gândim să ne vindem locuinţele şi să ne mutăm[8]”. Şi asta în condiţiile în care „de-a lungul timpului, au trecut cu vederea toate aceste aspecte – prezentate mai devreme – n.a. – cetăţenii sunt ... nemulţumiţi de neplăcerile provocate de familiile de romi, pe de o parte, şi de modul în care autorităţile înţeleg să le sprijine, pe de altă parte[9]”. Însă vecinii din cartierul Velenţa afirmă că nu s-au putut obişnui cu modul lor de trai care implică nemuncă, mizerie şi furt: „Fură şi distrug tot în jur. Aveam în zonă un părculeţ care a fost distrus şi dus la fier vechi. Plus că în zonă sunt ... gunoaie[10]”. Gunoaie adunate din când în când în timpul campaniilor de igienizare demarate de Administraţia Socială Comunitară Oradea (ASCO), mobilizându-se totodată întreg efectivul uman din ghetou cum s-a întâmplat de exemplu în luna septembrie din 2009[11].

Big Brother: supraveghere 24 de ore din 24

După cum se poate constata din multitudinea articolelor de presă redactate pe baza acestui spaţiu urban, în zona denumită generic NATO din Cartierul Velenţa s-a investit. Poate mai mult decât în alte spaţii urbane similare, ori comparabil cu Turturica (Alba Iulia) sau L2 (Drobeta Tr. Severin). Cu toate acestea în anul 2010 se spunea: „accesul pe strada Voltaire din Oradea a devenit sinonim cu un act de curaj. Persoanele care se încumetă să treacă prin zonă riscă să fie buzunărite sau tâlhărite[12]”. Mulţi dintre locuitorii ghetoului sunt certaţi cu legea, iar pentru a stopa şirul acţiunilor infracţionale – în special furturi – autorităţile au decis în 2010 să monteze camere de supraveghere pentru a monitoriza locatarii clădirilor. Acţiunea a nemulţumit în mod evident oamenii. S-a argumentat din rândul locatarilor blocurilor cu pricina că, de pildă, se fură şi în „alte” zone, continuându-se cu precizarea că „acolo” nu se montează camere. Abordarea impersonală a problematicii din rândul locatarilor cu „alte” şi „acolo”, a lăsat loc opiniilor ceva mai apropiate de adevăr, ce confirmau „cu o jumătate de gură” după cum bine remarca Diana Vereş, că uneori fărădelegile sunt la ele acasă: „Poate că mai sunt câţiva tineri care fură[13]”. Periculozitatea zonei este întărită şi de confesiunea următoare: „în Velenţa ... unde sunt blocurile NATO, nici taxiurile nu te duc noaptea[14]” realizată de către o persoană pe un oarecare forumul.

Pe lângă furturi, aflăm dintr-un articol publicat în urmă cu aproape doi ani, mai mulţi indivizi din ghetoul NATO se îndeletnicesc cu practica cerşitului în câteva zone foarte populate din municipiu[15].

---

[1] Cristian Horgoş, Habitat, nu blocuri NATO, Bihor Online, 15 martie 2008.

[2] Ibidem.

[3] Adrian Criş, Ţiganii Bihorului, Bihoreanul, 08 august 2006.

[4] Mai bine mai târziu decât niciodată, blocurile NATO se pregătesc să intre în UE, Oradea Online, 08 noiembrie 2006, disponibil la http://www.oron.ro/stiri/cautare/stiri_Mai_bine_mai_tarziu_decat_niciodataBlocurile _NATO_se_pregatesc_sa_intre_in_UE_-_Oradea_247939.html (accesat 09.06.2012).

[5] Ovidiu Morcan, Blocuri NATO „parabolice”, Bihor Online, 09 decembrie 2007.

[6] Viaţa în ghetou, Bihoreanul, 22 septembrie 2009, disponibil la http://hunedoreanul.gandul.info/magazin/viata-in-ghetou-4922382 (accesat 08.06.2012).

[7] Ovidiu Morcan, Parabolice pe blocurile „sărmane”, Bihor Online, 28 noiembrie 2007.

[8] Alina Ungur, Blocurile NATO lasă fără curent o stradă întreagă, Crişana, rubrica Controverse, 10 aprilie 2008.

[9] Ibidem.

[10] Georgiana Anghel, Protest în stradă din cauza unei decizii a Primăriei, România Liberă, 10 februarie 2006.

[11] Chiriaşii blocurilor „NATO” şi ai Azilului de Noapte au făcut curăţenie, Bihoreanul, 01 septembrie 2009, disponibil la http://new.bihoreanul.ro/bihor/chiriasii-blocurilor-nato-si-ai-azilului-de-noapte-au-facut-curatenie-foto-4833652 (accesat 09.06.2012).

[12] Diana Vereş, Big Brother 24 de ore din 24, pentru romii din blocurile NATO, din Velenţa, Adevărul, 13 martie 2010.

[13] Ibidem.

[14] http://www.linkmania.ro/forums/index.php?showtopic=179798 (accesat 09.06.2012).

[15] Locurile de cerşit din Oradea au fost luate la puricat de poliţiştii comunitari, OradeaPress, rubrica Social, 10 noiembrie 2010, disponibil la http://www.oradeapress.ro/2010/11/locurile-de-cersit-din-oradea-au-fost-luate-la-puricat-de-politistii-comunitari/  (accesat 09.06.2012).

Şantajul electoral şi cumpărarea de vorturi: posibilă cauză a perpeturării ghetoului Craica

          Probabil prin afinitate culturală cu celebrul bulibaşă, romii de pe Craica dincolo de mizerie, sărăcie sau mentalitatea de cerşetor – spune Mesaros –, sunt de acord cu instituţia liderului. Însă, aceşti lideri îşi exercită atribuţiile cu precădere în timpul alegerilor, atunci când, ilegal şi prin fraudă evidentă, adună cărţile de identitate de la ţigani, pentru a aduce voturi în cursa electorală anumitor candidaţi[1]. Cu alte cuvinte, „Liderii ... în realitate controlează masa de romi în zilele alegerilor prin forţa banului[2]”, adică prin mită electorală. Romii aflaţi în starea cruntă de sărăcie, desigur, acceptă mita, iar acest fapt ne duce cu gândul la acel sprijin reciproc sau accept mutual de conjunctură. Romii ştiu că acest lucru nu apare tot timpul, prin urmare acceptă banii şi îşi vând votul. Însăşi strada Craica a apărut din motive pur electorale, „cu buletinele e la fel[3]”. Aşadar, Craica, în forma ei actuală, a fost întreţinută şi păstorită de către oamenii politici, unii dintre aceştia foşti primari ai Băii Mari. Romii nu se sfiesc să mărturisească cum erau încolonaţi şi scoşi la vot.

        Problema alimentării ilegale cu energie electrică a scos la iveală, mijlocită desigur de o polemică politică, problema şantajului electoral care vizează de fiecare dată populaţia ghetoului Craica. Doi reprezentanţi politici locali au făcut această „confidenţă”: „rromii de pe Craica au fost folosiţi în scopuri electorale de aceea au fost lăsaţi să trăiască în mizerie atâţia ani. Administraţia locală le-a permis să se dezvolte, să se înmulţească şi să ducă un trai cu parabolică, telefoane şi râşniţă de cafea. În cazul Craica ... este vorba de şantaj reciproc între cei care au candidat la conducerea Primăriei şi cei care locuiesc acolo ... Intenţionat au fost ţinuţi acolo[4]”. De fapt citatul anterior vorbeşte despre mita electorală, care, aşa cum afirmă Annamaria Somay, a depăşit orice limită. S-a întâmplat, de pildă, ca unii candidaţi la funcţiile publice din Baia Mare să ofere romilor din ghetou, camioane cu carne şi cu cartofi pentru a avea acces la voturile acestora[5].

          Craica, Pirita, Valea Borcutului, Freneziu sunt numai câteva dintre ghetourile sau – cum le place să spună sociologilor – pungile de sărăcie din perimetrul Băii Mari, care, în pofida promisiunilor aleşilor locali de a le „rade de pe faţa pământului[6]”, supravieţuiesc de ani de zile. Complicitatea oamenilor politici din administraţia oraşului la perpetuarea pungilor de sărăcie este evidentă, afirmă Annamaria Somay, întrucât „nu trebuie să uităm că aleşii locali, majoritatea cu funcţii politice importante, sprijină de multe ori aceşti lideri ai ţiganilor în diferite probleme. Vorbim aici mai ales de ... locuinţele sociale![7]”. Astfel, printr-un acord mutual avantajos între cele două părţi se ajunge la acutizarea pauperizării romilor din Craica în mod special, deoarece aici avem de-a face cu cea mai muneroasă comunitate de romi. În preajma alegerilor se accentuează interacţiunea dintre candidaţi şi romi. Tot Annamaria Somay afirmă ironic „fără nicio legătură cu viitoarea campanie electorală, mai ales acum când ştim sigur că ... mergem la vot[8]”, analogie evidentă cu şantajul şi mita ce-şi fac adesea loc în preajma campaniilor electorale, semn că ghetoul nu este neatins de acest flagel electoral: „un kilogram de făină şi ulei la băieţii ţigani[9]”. Să fie acesta oare motivul pentru care de aproape 20 de ani ghetoul Craica există fără a se face nimic pentru a-i stopa extinderea şi efectele socio-urbane? Ei bine, se pare că aşa-numitul sprijin reciproc[10], funcţional de ani buni, îi face pe unii lideri romi să fie vehemenţi atunci când se doreşte mutarea de pe Craica. Întâmplător sau nu, şi unii dintre membrii administraţiei se arată sceptici în legătură cu această acţiune... iar ghetoul este tot acolo.

*

*     *

         Acţiunea de mutare a romilor de pe Craica demarată recent de primarul oraşului se bazează pe logica inversă. Nu trebuie cumpărate voturile romilor din Craica, ci trebuie convinşi ceilalţi băimăren că ceea ce se face vine în ajutorul lor. Prin urmare, mutarea romilor de pe Craica se va fixa in mintea celorlalţi locuitori ai municipiului - care, apropo, au păreri radicale în privinţa etniei rome din oraş - drept o acţiune benefică şi, mai mult decât atât, de mare curaj a edilului. Ceva ce primarii trecuţi nu au avut puterea să facă. De ce spun asta? Foarte simplu! Suntem pe ultima sută de metri cu campania electorală, iar această mutare vine să confirme ca primarul în funcţie merită să continue pentru să este un bun gospodar. Însă nu şi pentru romi.

Pe scurt: nu romii trebuie mituiţi, ci ceilalţi locuitori trebuie convinşi că mutarea romilor se face pentru ei; mutare în ultima săptămână de campanie electorală; acţiunea de mutare va întării convingerile votanţilor că primarul actual este unul bun; reţeta miraculoasă a cuceririi de voturi - în detrimentul romilor - sau "amăgire electorală".

---

[1] Cosmin Mesaros, art. cit, 26 octombrie 2011.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Annamaria Somay, art. cit. (a).

[5] Idem, (a).

[6] Annamaria Somay, Mai marii din Primărie, prietenii ţiganilor: CRAICA & CO. supravieţuiesc cu participarea aleşilor locali (b), Detectivul de presă, disponibil la http://www.detectivuldepresasoc.ro/ (accesat 21.03.2012).

[7] Ibidem, (b).

[8] Ibidem, (b).

[9] Ibidem, (b).

[10] Ibidem, (b).

Introducere în (a)normalitatea ghetoului Craica

          Ghetoul Băii Mari, punga de sărăcie a oraşului, cartierul de cocioabe improvizate etc., iată cum îşi încep articolul din data de 14 ianuarie 2012 jurnaliştii Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag. Craica, fără îndoială „a uimit o întreagă comunitate”, iar în perimetrul ei persistă un miros înţepător caracteristic. Mizeria, debandada şi şobolanii sunt la tot pasul. Cei de pe urmă mişună nestingheriţi pe lângă copiii de 2-3 ani[1]. Când plouă este aproape imposibil să te deplasezi în perimetrul Craicăi fiindcă nămolul depăşeşte pe alocuri glezna. În urmă cu 15-16 ani, spunea un locuitor din zonă, pe locul actualului slum sau ghetou (dacă avem în vedere compoziţia etnică) nu era nimic, nicio construcţie... doar câmp. Nemulţumirea locuitorilor de pe strada Păltinişului din vecinătate are la bază permisivitatea şi ignoranţa autorităţilor, care au închis ochii la procesul continuu de extindere şi de locuire ilegală din lungul Craicăi, pârâul care a dat numele aşezării informale. Romii nu sunt nici proprietarii terenului, nici ai colibelor dezvoltate haotic şi spontan, iar autorizaţia de construcţie lipseşte cu desăvârşire[2].

          Pârâul Craica a devenit un adevărat blestem pentru locuitorii oraşului BaiaMare. În ciuda faptului că străbate mai multe localităţi precum Satu Nou de Sus, Baia Mare şi Recea, pârâul devine în cel mai pur sens o groapă de gunoi numai pe raza municipiului reşedinţă de judeţ. Cauza principală o reprezintă – conform ştirilor care ne parvin de la jurnaliştii locali – comportamentul sutelor de romi care s-au aciuat pe malurile cursului de apă. Acesta devine un pericol sanitar, ameninţându-i pe locuitorii cartierului Hatvan, cu precădere în sezonul cald. Vara, focarul de infecţie se naşte „din cauza mirosurilor insuportabile şi a mormanelor de gunoi ce zac chiar sub geamul băimărenilor ce locuiesc pe strada Păltinişului [care] sunt nevoiţi să îşi ţină ferestrele închise[3]”. De pildă, spun locuitorii străzii Păltinişului, uneori au impresia că blocurile în care locuiesc sunt clădite exact pe o groapă de gunoi.

          Mulţi dintre locatarii ghetoului sunt veniţi de prin ţară: Arad, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi chiar de peste hotare (Bulgaria)[4]. După datele oficiale deţinute de edilii Băii Mari, în jur de 30% dintre romi din ghetoul Craica nu au domiciliul stabil în oraş. Neavând domiciliul pe raza oraşului, nu pot beneficia de servicii de asistenţă socială locală. Similar, nu pot beneficia nici de serviciile sociale din localităţile în care sunt înregistraţi oficial[5]. În schimb, se bucură de toată libertatea. Locuiesc pe domeniul public de ani buni de zile, şi-au construit case din chirpici sau alte materiale fără a avea nevoie de autorizaţie, beneficiază de curent electric fără a avea contract, iar chefurile şi scandalurile sunt la ordinea zilei în ghetou, fără ca poliţia sau jandarmeria să-i amendeze pe romi[6].

          Dincolo de strada Păltinişului, în spatele garajelor proprietarilor de pe strada amintită şi, oarecum până în dreptul liniei de cale ferată – deşi uneori locuinţe trec şi dincolo de aceasta – se întinde cea mai mare concentrare urbană de cocioabe ţigăneşti din Baia Mare. În urmă cu zece ani pe malurile cursului de apă al Craicăi locuiau ilegal numai căteva familii. Cu timpul însă, numărul familiilor s-a înmulţit alarmant ca urmare a alungării lor din blocurile sociale ceva mai curate, a vânzării garsonierelor şi a apartamentelor primite de la primărie, urmată de cheltuirea banilor şi finalizată cu ajungerea pe Craica[7]. Acum, deşi nu au dus-o prea bine niciodată, sunt săraci lipiţi şi îşi duc viaţa printre câini maidanezi gata să atace pe oricine nu este de-al locului şi nenumăraţi şobolani: „stăm cu ei în casă – spunea unul dintre ţigani – Ne fug dintr-o cameră în alta, ca la ei în bârlog! Chiar mai’nainte am omorât unu’. M-a muşcat azi-noapte de ureche...[8]”.

          Pe lângă sărăcie, mizerie, şobolani etc., o altă constantă a vieţii din ghetou este, afirmă Cosmin Mesaros, alcoolul. Locuitorii de aici beau şi trag din nişte pungi albe anumite substanţe de care ştiu că le creează plăcere. În fapt se droghează cu aşa-zisul aurolac, care-i face să uite şi-i rupe de realitatea mizeră şi îmbâcsită în care vieţuiesc. Mesaros constată în urma unei incursiuni de teren, nu fără obiectivitate, că romii sunt atât de obişnuiţi să li se dea, încât, de pildă, o fac fără echivoc şi într-un mod imperativ. O astfel de experienţă, spune jurnalistul, s-a ivit atunci când un individ din Craica amintea de incendiul care i-a mistuit cocioaba, şi „nu a venit nimeni să-mi dea ceva... O scândură, o cărămidă...[9]”. Dezolantul peisaj de pe Craica îl face pe jurnalistul citat mai devreme să exclame că „nu mai este demul «doar o stradă cu ţigani». E un ghetou fără ziduri! ... Nu sunt nici ziduri, să zici că «cineva» i-a separat, i-a închis, i-a izolat de restul oamenilor! Au ridicat ei singuri un zid, între ei şi băimăreni. E un zid al violenţei verbale, al înjurăturilor, al ameninţărilor, al mizeriei, al infracţiunilor![10]”.

          Strada Păltinişului de care aminteam mai sus a căpătat o conotaţie negativă, cel puţin în ceea ce priveşte percepţia majorităţii locuitorilor din oraş, ca urmare a înmulţirii din ultima perioadă de timp, în vecinătate, a romilor. În pofida aprecierii propriilor spaţii de locuit, a apartamentelor, blocurilor etc., rezidenţii opinează că, a locui în zona Păltinişului este o adevărată provocare: „gălăgie, furturi din garaje, distrugerea a orice e nou, mizerie, scandaluri sunt termenii în care descriu localnicii viaţa lângă pârâul Craica[11]”. Unii locuitori ai zonei au ajuns chiar să-şi deteste oraşul. Unul dintre locatari afirma „m-am săturat din ’93 de când stau aici. Aş pleca undeva să nu mai aud de Baia Mare[12]”, neavând practic nicio cale de a scăpa de stigmatul Craica din vecinătate. Câţiva au vrut chiar să plece, să se mute din zonă însă, spun ei, s-au lovit iar de Craica: „dacă am vrut să vindem apartamentul ... de cum intră clienţii, se uită pe geam şi, când văd ce-i acolo, spun doar mulţumesc frumos şi pleacă[13]”. Gunoiul este o „normalitate” a locului, „să vedeţi ce mizerie fac. Aruncă în pârâu (Craica – n.a.) canapele, fotolii, televizoare. E un adevărat focar de infecţie...[14]”. Prin similitudine cu mediul natural din perimetrul Craica, romii sunt extrem de neîngrijiţi. Sunt murdari, au părul neîngrijit, încâlcit, iar femeile şi copilele poartă fuste ţigăneşti[15].

          Din punct de vedere social, în Craica există cazuri extreme, cum este cel al femeii care are nu mai puţin de 11 copii. Niciunul dintre membrii familiei nu are acte de identitate, deoarece acestea le-au expirat, ei „refugiindu-se” în ghetoul Craica din afara judeţului Maramureş. Lipsa actelor de identitate implică şi o lipsă acută de asistenţă sanitară întrucât aceştia nu se pot înscrie la medic de familie care să le ofere minimul necesar de asistenţă. Problema socială a ghetoului şi a populaţiei care-l locuieşte este una dramatică „sunt copii neşcolarizaţi, fără acte, oameni bolnavi care pot provoca epidemii ... Ar fi necesar un control periodic între ei, pentru a preveni transmiterea de boli şi către restul populaţiei[16]”. Bolile fracvente din ghetou generează un trafic intens al salvărilor medicale, numit de jurnaliştii de la infomm.ro sub forma ambulanţele – taximetre pentru romi.

          Similar prefacerilor şi transformărilor ce se petrec în alte colţuri urbane ale lumii (a se vedea cartierele barriadas din Lima, de exemplu), unde anumiţi locuitori ai aşezărilor informale – cum este şi cazul Craicăi – încep să aibă o cvasiprosperitate, şi în ghetoul din Baia Mare există câteva familii de romi ceva mai înstărite: „într-o singură cameră, dar aranjată decent, cu tot cu brad de Crăciun, dotat cu beculeţe [„proprietarii” au realizat] din banii câştigaţi (…) tavan fals[17]”, şi sunt dornici să-şi ajute copiii să iasă din Craica, iar ei să „se întoarcă la lumea normală, nu să stea printre oameni acuzaţi de diverse infracţiuni[18]”.

---

[1] Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag, Din ciclul „săraci, dar cu pretenţii”... Craica, tărâmul făgăduinţei... de mutare a romilor, infomm.ro, rubrica Societate, 14 ianuarie 2012.

[2] Angela Sabău, CRAICA – Mai mult decât un ghetou, un mod de viaţă!, Informaţia Zilei, Maramureş, 03 octombrie 2011.

[3] Lavinia Săbăciag, Groapa de gunoi începe de pe strada Păltinişului, infomm.ro, rubrica Societate, 11 aprilie 2011.

[4] Ibidem.

[5] Dragoş Hojda, Baia Mare: 3 hectare de teren pentru locuinţele rromilor, CityNews.ro Maramureş, 13 septembrie 2011.

[6] Craica, Las Vegas de Baia Mare, Glasul Maramureşului, 01 septembrie 2010, disponibil la http://www.ziare.com /baia-mare/stiri-actualitate/craica-las-vegas-de-baia-mare-1604408 (accesat 21.03.2012).

[7] Cosmin Mesaros, Romii răpuşi de sărăcie rup tăcerea: Craica este subjugată prin teroare!, Informaţia Zilei, Maramureş, 26 octombrie 2011.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Angela Sabău, art. cit., 03 octombrie 2011.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Amalia Babici Man, Ţiganii din judeţele limitrofe, „găzduiţi” pe Craica, infomm.ro, rubrica Societate, 09 decembrie 2011.

[17] Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag, art. cit., 14 ianuarie 2012.

[18] Ibidem.