Bucureşti: cetatea, satul lui Bucur şi începuturile aşezării: apariţie, locaţie şi controverse

Ei bine, dacă pentru celelalte perioade istorice din evoluţia geografică a Bucureştiului care s-au succedat începând cu secolul al XVI-lea, evenimentele par să fie cât de cât mai limpezi, pentru perioada de început, adică pentru controversatul interval cuprins între secolele XIII şi XIV, lucrurile nu par a fi câtuşi de puţin limpezi. Existenţa mai multor puncte de vedere cu privire la apariţia aşezării numită ulterior Bucureşti, îngreunează foarte tare analiza de faţă. Ceea ce este însă confirmat prin documente oficiale, este că, în secolul al XV-lea, la data de 20 septembrie 1459 avem prima atestare documentară, prima menţiune precisă a cetăţii din spaţiul actualei capitale. Actul scris în limba slavă şi numit hrisov, dat „în cetatea Bucureştilor”, afirmă Giurescu, este important nu numai pentru că dovedeşte în mod cert atestarea documentară a oraşului, dar şi pentru faptul că se arată fără echivoc că reşedinţa domnească este la Bucureşti[1], autorul continuând cu convingerea că şi înainte de această dată domnii Ţării Româneşti au stat, sau a trebuit să stea în oraşul de pe malurile Dâmboviţei.

Revenind însă la controversele de care aminteam încă din titlul acestei secţiuni, Ionnescu-Gion arată printr-o descriere foarte plastică faptul că cetatea Bucureştilor, numită în unele documente din timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare drept cetatea Dâmboviţei, datează chiar dinainte de atestarea oficială a oraşului din a doua jumătate a secolului al XV-lea. După acesta „De la 1315, Bucureştii devin cetate a Basarabilor, ca şi Câmpulungul, Curtea de Argeş, Piteştii şi Târgoviştea.

Ca şi Italia care, înainte de a fi a italienilor, fusese ostrogotă, longobardă, imperială, angevină, papală, spaniolă etc., etc., – tot astfel Bucureştii fuseseră ai goţilor, ai slavilor, ai cumanilor, ai tătarilor. În 1315 ei cad în mâinile Basarabilor Olteni, floarea românismului medieval, şi rămân români şi româneşti fără nici cea mai mică soluţiune de continuitate până în zilele noastre[2]”. Tot el pune fondarea cetăţii pe seama unui anume domnitor Negru Vodă sau Radu Negru care a fondat românesce Bucurescii adică Bucureştiul românesc, ulterior cetatea fiind întărită de către Alexandru Basarab în 1315, fiul acestuia Vladislav Basarab (1364-1373) ridicând o biserică numită atunci a Coconilor şi mai târziu a Sărindarului[3]. Cât priveşte documentele oficiale, unii autori[4] au afirmat că există un act dat de Mircea cel Bătrân in arce nostra Bukurest[5] în data de 20 iulie 1400 şi care reprezintă cea mai veche atestare a oraşului ca reşedinţă domnească. Acest postulat neconvingându-l pe Giurescu, care afirmă că acest lucru nu este sigur deoarece documentul în cauză, emis în două exemplare, nu este cel original ci este doar o copie scrisă în limba latină, dintre care „una are drept loc al emiterii Bucureştii, iar cealaltă, Argeş[6]”. Aşadar, în opinia acestui ultim autor, până la dovedirea exactă a faptului că Bucureştiul a fost atestat documentar ca cetate mai devreme de anul 1459, trebuie să facem abstracţie[7] de „menţiunea” din anul 1400, deşi spune Giurescu, ea este foarte posibilă dacă ţinem cont de evenimentele istorice petrecute în vecinătatea acestor locuri.

Dacă în ceea ce priveste anul atestării documentare a aşezării am văzut cum stau lucrurile, în cazul locului apariţiei primei aşezări părerile sunt împărţite. Dar înainte da a trece la prezentarea opiniilor respective, ar trebui să aruncăm o privire asupra denumirii şi a celui care este considerat întemeietorul aşezării. În acest caz, mai toţi cercetătorii sunt de acord că numele de Bucureşti provine de la un anume Bucur ciobanul sau moş Bucur. Alături de această aserţiune asumată, circulă şi varianta conform căreia de bucurie, în urma unei bătălii, Mircea cel Bătrân ar fi construit Bucureştii – variantă care lui Ionnescu-Gion i se pare destul de plauzibilă[8]. În fine, alte variantele ale originii denumirii par din ce în ce mai puţin credibile. De amintit varianta proveninenţei de la un armean pe nume Buckor şi, de aici Buckor-Aské ce în traducere înseamnă cetatea lui Buckor, sau că un neam de oameni bukuri ori bukurli ar fi dat numele lor aşezării. De-a lungul timpului găsim în document numele oraşului scris în diferite feluri: Bocoresch, Bokorest, Bocerestya, Bukuresch, Bocoresti, Bucureszti, Bukaresztach, Bokoryschia, Bogrist, Bochioresti, Buijuresti, Bucresi, Pogrest, Bukoreszcie[9] etc.

Tradiţia, la care s-au afiliat destul de mulţi autori români şi străini statuează ideea că pe câmpia străbătută de Dâmboviţa, acest păstor şi-a ridicat o biserică micuţă, iar la poalele colinei pe care era clădită bisericuţa îşi construise acest Bucur ciobanul o colibă pentru a-şi adăposti familia şi oile. Descendenţii lui numindu-se bucuresti, au transmis acest nume mai departe pâlcului de colibe care se formaseră în jurul celei a tatălui său[10], astfel formându-se în opinia lui Iorga moşia Bucureştilor, adică a „coborâtorilor” lui Bucur. Cât priveşte satul moşului Bucur, acelaşi autor este de acord cu opinia că era unul de păstori şi plugari[11].

Totuşi, tradiţia despre Bucur este consemnată în scris întâia oară abia în anul 1761 de către un călugăr franciscan, care afirmă răspicat că un anume cioban pe nume Bucur a construit o biserică, însă nu ne indică locul în care aceasta era amplastă. Mai târziu, într-o lucrare din anul 1820 publicată la Londra, apare o altă consemnare realizată de data aceasta de consulul englez Wilkinson. În aceasta se spune că în urmă cu patru sute de ani (de la data publicării respectivei lucrări) pe locurile ocupate în prezent de oraş, nu se afla decât un sat întins care aparţinea unui om numit Bucur. Alţi călători care au străbătut ţările române şi care au poposit şi prin părţile Bucureştiilor notează că Bucur era: negustor bogat, boier, pescar şi cioban etc. Din toate aceste ipoteze reţinem totuşi variantă credibilă şi realistă a existenţei unui sat destul de vechi care era situat în imediata vecinătate a Dâmboviţei şi care îşi trage numele de la un om pe nume Bucur. Apropierea dintre mica bisericuţă aflată pe malul drept al Dâmboviţei din imediata vecinătate a bisericii Radu Vodă şi ciobanul Bucur, nu mai este valabilă în prezent, deoarece, se pare că aceasta a fost construită abia în secolul al XVIII-lea. Sigur este totuşi că la începuturile ei capitala ţării a fost un sat.

Însă care este punctul în care a început să se formeze satul şi/sau cetatea Bucureştilor? Să fie pe dealul pe care a fost ridicată fosta mănăstire Radu Vodă (actualmente doar biserică) sau pe locul Curţii Vechi? Răspunsul la această întrebare este astăzi destul de lesne de formulat graţie descoperirilor arheologice din spaţiul Curţii Vechi, precum şi datorită modului în care a evoluat ulterior aşezarea. Totodată, mai multe documente referitoare la mănăstirea Sfânta Troiţă (ulterior Radu Vodă) din secolul al XVI-lea, reliefează amplasanetul acesteia „în jos de Bucureşti” sau „care se află lângă Bucureşti”, însemnând că este destul de improbabil ca acest spaţiu să fi reprezentat punctual de pornire al viitorului oraş. Mânăstirea Radu Vodă fiind încadrată în masa oraşului mult mai târziu. După Giurescu „dacă mănăstirea Radu Vodă era «în jos de Bucureşti» sau «lângă Bucureşti», deci în afara oraşului, aceasta înseamnă că vatra cea dintâi sau nucleul originar al capitalei n-a fost în jurul colinei pe care era clădită mănăstirea. Căci de ar fi fost aşa, normal era ca oraşul să continue a se dezvolta în jurul acestei coline, care ar fi trebuit să reprezinte «inima târgului». În loc de aceasta, constatăm că la mai bine de un veac după prima menţiune documentară a Bucureştilor ca reşedinţă domnească, colina este în afara oraşului, în jos de el (...) Concluzia acestei argumentări este că vatra originară a Bucureştilor n-a fost în jurul colinei de la Radu Vodă, aşa cum au crezut unii dintre cercetătorii; ea s-a aflat în altă parte, anume, în jurul Curţii Vechi, a vechii reşedinţe domneşti, pe malul stâng al Dâmboviţei. Acest loc era în preajma unui vechi vad, a vadului prin care trecea drumul ce venea de la Dunăre. Dacă ar fi să delimităm în oraşul de azi vatra originară a lui, ea ar corespunde aproximativ cu suprafaţa ce înconjoară vechea Curte domnească (...) Aceasta e partea cea mai veche a Bucureştilor, sâmburele din care a crescut, în cursul veacurilor, capitala de azi[12]”.

Tot din scrierile autorului citat mai sus deducem că este destul de posibil ca satul lui Bucur să se fi transformat într-un târg – desigur nu de mari dimensiuni – chiar înainte de 1300. Ori ca această transformare din sat în târg „pentru şesul acoperit de păduri[13]” să se fi produs „cu mult înainte de întemeiere[14]”.

Concluzionând cele prezentate până aici, Bucureştiul este un spaţiu locuit şi individualizat la nivel de sat cu mult înainte de atestarea documentară oficială, fiind totodată de o importanţă strategică deosebită de-a lungul timpului – atât pentru domnii ţărilor române cât şi pentru turci. Numele lui derivă negreşit de la un personaj Bucur, iar punctul centra al satului, cetăţii şi poate concomitent cu apariţia satului, dacă nu chiar mai devreme, al târgului, este cu certitudine arealul Sf. Anton – Curtea Veche.

---

[1] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 115.

[2] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 15.

[3] Idem.

[4] Printre aceşti autori se numără Grigore Tocilescu, Gheorghe I. Ionnescu Gion şi Alexandru Al. Vasilescu.

[5] În cetatea noastră Bucureşti.

[6] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 112-113.

[7] Idem, pag. 113.

[8] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 20.

[9] Idem, pag. 21.

[10] Frédéric Damé (2007), Bucureştiul în 1906, Editura Paralela 45, Bucureşti, pag. 15.

[11] Nicolae Iorga (2008), Istoria Bucureştilor, Editura Vremea, Bucureşti, pag. 9.

[12] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 107.

[13] În preajma anului 1500 se tăiaseră din aceste păduri – de altfel extreme de numeroase în acest spaţiu – pentru a se construi case. În acelaşi timp se mai desecaseră şi din numeroasele bălţi ale Dâmboviţei şi se construise – după cum aflăm de la Ionnescu-Gion „de mult încă” – Curtea Domnească şi cetatea care „era încă în picioare”. Însuşi numele Dâmboviţei provine de la foaie-de-stejar, nume dat de populaţiile slave din Muntenia râului care străbate Bucureştiul, şi care aminteşte de abundenţa nesfârşitelor păduri de stejar din aceste locuri.

[14] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 107.

Cât % occident cât % orient în Bucureşti

Recenta călătorie din Asia Mică, Anatolia, sau aşa cum o cunoaştem cu toţii, Turcia, m-a făcut să ma gândesc mai mult la legătura dintre Bucureşti, Occident şi Orient, şi la modul în care cele din urmă se împletesc în capitala României. De fapt, aceste gânduri mă macină demult, iar întrebarea: sunt Bucureştii un oraş occidental, oriental, sau un mix între cele două(?), nu îmi dă pace. Ori, formulând altfel am putea întreba, mai este Bucureştiul un oraş de factură orientală sau s-a transformat astăzi într-unul occidental?

Răspunsul pentru această întrebare trebuie nuanţat şi structurat pe mai multe paliere pentru a avea o cât mai obiectivă şi clară perspectivă a realităţilor urbane de astăzi. În primul rând trebuie să aruncăm o privire asupra istoriei. În cel de-al doilea rând trebuie să disociem, pe principiul conceptului "six thinking hats" din domeniul gândirii critice, populaţia de cadrul urban geografic şi arhitectural. Iar în final să încercăm identificarea elementelor de factură orientală sau, după caz, occidentală, care sunt prezente în acest oraş. Totodată, trebuie să afirm că nu mă pot dezice, indiferent de eforturi şi strădanie, de subiectivitatea individului care locuieşte în acest oraş şi care-l apreciază aşa cum este el, cu bune şi cu rele.

Numai dacă privim evoluţia terminologică a unităţilor teritoriale bucureştene vom observa că istoria oraşului este foarte legată de orient. De pildă, ceea ce noi numim astăzi drept cartier, adică un spaţiu urban oarecum particularizat prin diferite trăsături ce-i dau o anumită personalitate spaţială, arhitecturală şi socială în cadrul oraşului, purta, în urmă cu 4-5 secole numele de enorie - termen de origine grecească. Ulterior, noţiunea de mahala - provenită din limba turcă - a înlocuit vechea denumire de enorie. Practic aceste noţiuni (enorie şi mahala), extrem de prezente în limbajul populaţiei bucureştene din vremuri apuse, arată influenţa orientului asupra spaţiilor româneşti extra-carpatice şi, implicit, asupra Bucureştiului. Acest lucru dovedeşte că impactul cultural oriental - grecesc şi turcesc în special - a fost însemnat. Începând însă cu sfârşitul celei de-a doua jumăţi a secolului XVIII şi începutul celui următor, lucrurile iau o întorsătură irevrersibilă. Mahalaua îşi pierde din însemnătate, locul fiind luat de cartier - de origine franţuzească. Acest trend fiind în concordanţă cu evoluţia şi aspiraţiile locuitorilor capitalei. Atât în arhitectură, muzică şi vestimentaţie, cât şi în aspiraţii şi mod de viaţă, Bucureştiul începea să arate o nouă faţă, ceva mai occidentală. De la conace şi case boiereşti cu extrem de întinse curţi şi grădini cultivate, se trece la case impunătoare şi cochete de inspiraţie franţuzească şi nemţească. Hanurile încep să-şi piardă din însemnătate, câştigând din ce în ce mai mult hotelurile. Comerţul haotic se organizează în zone bine definite: Lipscani (mărfuri aduse din oraşul Leipzig), Gabroveni (cu produse din Gabrovo), Uliţa Germană (actuala stradă Şelari) etc. Portul turcesc este abandonat în locul lui adoptându-se maniera vestimentară franţuzească. Iar acestea sunt numai câteva dintre reperele istorice care au schimbat faţa Bucureştiului.

Cât priveşte situaţia de acum, în 2010, oraşul - capitală a României se prezintă cu totul şi cu totul diferit, atât faţă de modul de evoluţie provenit din Est, cât şi de perioada de schimbări profunde de provenienţă Vestică. Bucureştiul de astăzi are o identitate proprie! Dar pentru a defini această identitate trebuie să scindăm, după cum anunţam la început, populaţia de cadrul morfo-arhitectural. De ce facem acest artificiu analitic? Spre exemplu, călătoria din Turcia mi-a dovedit un proces extraordinar. Bunăoară, indiferent de modul social de trai, populaţia poate organiza şi dezvolta un oraş - un spaţiu geografic în general - într-un mod funcţional aparte, chiar dacă percepţia exterioară te duce cu gândul la "funcţionare haotică".

Revenind la Bucureşti şi la peisajul urban şi arhitectural al acestuia, putem constata că orientul practic a dispărut. Au dispărul aproape toate hanurile care cândva făceau cunoscute lumii exterioare veleităţile comerciale ale Bucureştiului. Făcând o paranteză aici, acest fapt nu-l putem considera deloc benefic văzând importanţa istorico-arhitecturalo-turistică a Hanului lui Manuc, însă, închizând paranteza, aici ne interesează mai puţin acest amânunt - desi după cum subliniam în paranteze, în realitate nu este deloc un amănunt -, luând în considerare doar ceea ce este sau nu, prezenţă actuală a culturii orientale în viaţa Bucureştiului. Graţie aportului dat de numărul însemnat al construcţiilor în stil francez şi german (baroc, clasic, art nouveau etc.), multe clădiri fiind chiar copii sau reproduceri ale unor importante edificii arhitectonice vestice, Bucureştii emană un aer occidental. Sistematizările succesive au eliminat mănunchiurile de străzi întortochiate şi labirintice, conferind perspective serioase pentru bulevardele mari şi spaţioase asemenea celor vestice. Totodată arhitectura tipic românească sau brâncovenească, întregeşte tabloul oraşului schimbat. Şi ar mai fi încă multe de spus.

Populaţia, dincolo de modificările amintite aduse oraşului prin împrumuturile vestice din estetica urbană şi însuşirea într-o proporţie substanţială a modului de viaţă ocidental, a păstrat şi din cultura orientala ceva elemente. Printre acestea cele mai frecvente sunt atitudinea de tip laisse-faire, tocmeala şi uneori lipsa de comportament civic.

Şi totuşi, cu toate acestea, Bucureştiul arată mult mai mult a oraş occidental decât a unul oriental...

Chiar dacă traficul este destul de aglomerat pentru că reţeaua rutieră nu este suficient de dezvoltată pentru a face faţă numărului mare de maşini. Chiar dacă există suficiente clădiri dezafectate sau cu grave probleme edilitare, chiar dacă mai există încă străzi neasfaltate şi lipsite de canalizare, în Bucureşti proiectele de reabilitare a clădirilor reprezentative, a centrului istoric, de modernizare a sistemului de transport în comun, de înfrumuseţare şi mobilare urbană, de modernizare a străzilor precum şi grija ceva mai mare pentru salubrizarea urbană sunt suficient de multe argumente pentru a spune că acest oraş este unul occidental, atât din punct de vedere al peisajului cât şi al atitudinii sociale. În mod cert pe lângă cele menţionate mai pot fi multe alte lucruri care să aducă un plus occidental sau, după caz oriental.

În final, verdictul: Bucureşti oraş occidental!

Bucureşti: oraşul în care ne tolerăm reciproc, sau unde nu ne interesează de ceilalţi?

Mi se intampla adesea sa merg prin acest oras(?), asa, fara motiv. Iar in acest periplu intamplator, imi place sa privesc strazile, cladirile si oamenii. Si ce credeti ca observ? Ca in toata aceasta harababura urbana, nimic nu se potriveste si nu se completeaza, nici strazile, nici cladirile si nici macar oamenii. Pe semne ca nu ne intereseaza nimic din aceasta mare casa urbana in care ne desfasuram activitatea de zi cu zi. Totul pare a fi diferit de tot, dar mai cu seama, toti par a fi diferiti de toti. O sintagma cunoscuta suna cam asa ''separati, dar impreuna''. Cred ca acesta este si sloganul Bucurestiului, chiar daca suntem cu totul si cu toate ale noastre (strazi, case, blocuri etc.) separati si diferiti, suntem totusi impreuna. Este, daca vreti, un mod mai plastic de a spune ca traim separati, dica segregati. Chiar daca ne place sau nu, chiar daca recunoastem sau nu, sau, chiar daca vrem sau nu sa vedem, aceasta este realitatea.

Mergeti putin, asa, fara motiv (!) prin centru vechi, apoi deplasati-va catre spatiile periferice si apoi spuneti ce constatati. Eu cel putin am putut observa ca, din cele mai vechi timpuri bucurestene acest oras s-a cladit pe indiferenta sau toleranta (!!!!!!!!!!!), nu stiu sa apreciez exact care dintre cele doua. Langa un palat frumos, grandios, impunator si, de ce nu unic in felul lui, apare o casa mica si prapadita. Pare-mi-se ca pe boier (proprietar al palatului), nu il interesa de vecinul de langa el, chiar daca acesta din urma prin modul lui de viata si prin casa pe care o construia uratea zona. Si in modul acesta s-a creat mare parte de centrul istoric al capitalei. Atentie, cand spun centrul istoric al capitalei nu ma refer doar la arealul Lipsacani - Curtea Veche, ci la tot centrul care ajunge in unele cazuri pana la Calea Dudesti, Calea Rahovei (fostul pod al Calicilor), foisorul de foc, Calea Mosilor, Calea Victoriei (fostul pod al Mogosoaiei) s.a.m.d. Langa o casa mare si frumoasa, sau doua, trei la rand etc., apare una mica si saracacioasa (dar care incearca sa copieze pe cele ale vecinilor). Insa acest patrimoniu istoric a dat personalitate Bucurestilor, aceasta unitate in diversitate. Indiferenta sau toleranta au creat un mod unic de evolutie, concretizat intr-un amalgam arhitectural romanesc, german, evreiesc si frantuzesc. Acesta este modul propriu al orasului, frumoasa indiferenta sau toleranta urbana.

Insa, cu cat ne apropiem de zilele nostre lucrurile se schimba din punct de vedere arhitectural, insa indiferenta si toleranta raman. Poate ceva mai estompate, insa cel putin in comportamentul oamenilor sunt inca vizibile. Asadar, spre marginile orasului, in cartierele comuniste si la periferia sa geografica, separarea este din ce in ce mai vizibila. Apar acum spatii intregi locuite de rromi, apar cartiere de vile locuite de bogatasii de carton (sau nu!) si totul se preface intr-un mod nou de segregare, de data aceasta vizibila si deranjanta. Ceea ce este imbucurator deocamdata, este ca suntem departe de modelul occidental, sau dupa caz oriental sau african de segregare sociala in care diferitele grupuri etnice formeaza ghetouri de mari dimensiuni, unde populatia saraca locuieste in slumuri/mahalale mari si groaznice, sau unde privilegiatii urbani au propriul lor oras in oras (cu paza excesiva, garduri uriase de protectie si strazi particulare).

Ei bine, de la toleranta si indiferenta care au lucrat involuntar in ''beneficiul'' orasului, dandu-ne centrul istoric pe care-l avem azi (dar pe care nu suntem in stare sa-l valorifical - indiferenta?, poate!), la dezinteresul total pentru aspectul urban pe care il vom avea maine, raportul dintre evolutie si indiferenta se schimba radical. In primul rand maniera de a cladi s-a schimbat total. Cladirile cat mai patratoase si cu linii cat mai simple, spre deosebire de frumoasele forme cu linii curbe si stocaturi, statuete si coloane impozante pe care le au cladirile vechi, vor face ca, in timp, sa nu se mai vorbeasca asa cum vorbim astazi de ''frumusetea indiferentei urbane''.

In incheiere, nu-mi ramane decat sa sper ca ceea ce este frumos din Cetatea Dambovitei asa cum era Bucurestiul numit candva (pe la 1300 - 1400), sa se pastreze cat mai mult timp si sa fie pus in valoare in cel mai scurt timp, iar cat priveste toleranta, sper sa o folosim intr-un mod benefic, in timp ce indiferenta (de orice fel, pe care o mostenim de la vecinii din balcani si orient) sa o domolim cat mai mult cu putinta pentru o societate urbana cat mai civilizata, si, de ce nu, cat mai normala. Numai atunci cand vom sti sa ne ingrijim de noi, de oras si de modul de a gandi in spirit civic, abia atunci cei care vor veni sa ne viziteze orasul vor putea aprecia ca Romania nu este parte a Balcanilor, iar Bucurestiul si nu Budapesta, este capitala Romaniei. Numai in momentul in care un oras are o personalitate si o societate puternica va putea fi identificat fara urma de eroare, prin valorile pe care le arata celorlalti.

Cat despre segregare, mai putem discuta...

Spaţiul urban

Cu toţii avem opinii despre ceea ce reprezintă un oraş, însă părerile diferă atât de la un caz la altul, cât şi în ceea ce priveşte percepţia asupra propriului nostru oraş. În acelaşi mod, oraşul poate fi văzut diferit de către rezidenţi, turişti, muncitori, persoane în vârstă, şomeri, femei sau copii. Totodată, evoluţia oraşelor şi a spaţiilor urbane aferente acestora a generat un adevărat fenomen urban care constituie, fără îndoială, una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale civilizaţiei contemporane. “Însăşi expresia de fenomen, care înseamnă o apariţie surprinzătoare, dovedeşte cât de paradoxală poate fi dezvoltarea oraşelor” afirmau Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot în lucrarea Geografia Urbană, în încercarea de a arăta cât de importantă este evoluţia şi dinamica spaţiilor urbane.

Dacă în anumite perioade amenajarea oraşelor a fost realizată din raţiuni religioase sau politice, urbanismul modern porneşte de la asigurarea bunăstării locuitorilor, a unor condiţii civilizate de viaţă, şi, nu în ultimul rând, a unui confort vizual şi a unei armonii între natură şi spaţiul construit.

Importanţa oraşelor a crescut în mod semnificativ, iar creşterea dramatică a populaţiei urbane din prezent, este văzută ca o dezvoltare critică pentru evoluţia Terrei. Dezvoltarea aşezărilor rurale şi a vieţii din aceste spaţii către “civilizaţia” urbană are impact atât asupra mediului geografic, cât şi asupra societăţii. Creşterea populaţiei urbane şi a industriilor asociate acesteia, au determinat restructurarea spaţiului urban, precum şi o serie de noi fenomene sociale. De exemplu, în anul 1800, Londra era singurul oraş din lume cu o populaţie de peste un milion de locuitori în timp ce primele 100 cele mai mari oraşe din lume aveau împreună doar 20 de milioane de locuitori. Începând cu anul 1900, cele mai mari 100 de oraşe ale lumii, înregistrau împreună o populaţie de 540 de milioane de locuitori, din care peste 220 de milioane de locuitori trăiau în cele 20 de oraşe ca mărime, funcţie de numărul populaţiei. După 1990, această evoluţie a fost şi mai accentuată; numai dacă ne referim la cazul României vom observa că tendinţa generală a populaţiei a fost aceea de a se stabili în mediul urban, deoarece acesta oferă mai multe oportunităţi socio-economice. Bucureştiul se detaşează de departe de celelalte oraşe ale României cu privire la numărul populaţiei, însă nici următoarele zece oraşe ca mărime nu au fost mai prejos, atrăgând anual foarte mulţi locuitori din spaţiile rurale. Astfel, analiza spaţiului urban apare ca o necesitate stringentă pentru a înţelege acele fenomene radicale ale vieţii urbane precum este şi segregarea urbană.

Spaţiul (urban, social, economic, epistemologic) nu poate genera forme, sens, sau finalitate. De foarte multe ori observăm spaţiul drept o regulă, o normă, sau o formă superioară provenită din consensul intelectualilor şi devenit ulterior un fel de “corpus” pentru ştiinţă. Spaţiul reprezintă un mijloc, un mediu, un instrument sau un itermediar, este mai mult sau mai puţin apropiat de ceea ce poate reprezenta un element favorabil (în analiza geografică – n.a.); spaţiul nu există ca atare, el făcând referire de fiecare dată la altceva . Spaţiul poate evoca două stări de fapt în acelaşi timp, spre exemplu se poate face referire atât la spaţiul geografic în care este situat un oraş, cât şi la spaţiul urban aferent oraşului în cauză. De pildă, spaţiului i se poate atribui atât un caracter subiectiv, cât şi unul obiectiv, de asemenea spaţiul poate reprezenta un fapt sau un obiect deoarece el este un “bun” suprem pentru locuire, în care societăţile umane pot trăi mai bine sau mai rău.

Spaţiul geografic. Aşa cum bine remarca şi profesorul Silviu Neguţ în lucrarea sa publicată în anul 1997, intitulată Modelarea matematică în geografia umană, spaţiul geografic reprezintă un anumit mod de a combina toate componentele geografice şi, în care “proprietăţile sale spacifice derivând din variabilitatea, atât cantitativă, cât şi calitativă, a elementelor geografice, din relaţiile locale sau regionale dintre componentele naturale, sociale şi economice ale învelişului geografic” fac din acesta cadrul general al analizelor geografice. Totodată, în aceeaşi lucrare autorul remarcă, foarte corect de altfel, că “această noţinune (spaţiul geografic – n.a.), poate fi atribuită unor entităţi teritoriale de mărime variabilă, de la cele mai restrânse unităţi geografice până la întreg spaţiul planetar” . Aşadar, chiar dacă lucrarea de faţă analizează o problematică specifică spaţiului urban, acesta din urmă nu reprezintă în fond, decât un spaţiu geografic. Iată de ce s-a considerat necesară prezentarea conceptelor iniţiale de spaţiu şi spaţiu geografic în analiza prezentă, înainte de a trece la conceptul principal al acestui subcapitol reprezentat de spaţiul urban.

Există o mare varietate de studii dedicate analizei oraşului şi fucţionalităţii acestuia, iar concepte precum urbanism, fenomen urban, habitat urban, morfologie urbană, dinamică urbană, imagine urbană, marketing urban, planificare urbană, segregare urbană etc., ajută la desluşirea şi diminuarea problemelor cu care se confruntă aceste spaţii. Insă, toate aceste concepte au la bază unul dintre cele mai importante elemente ale oraşului si anume, spaţiul urban.

Aproape prin definiţie, spaţiu urban înregistreasză o populaţie însemnată, antrenează importante resurse, ansambluri economice şi tehnologice, amenajări şi activităţi dintre cele mai diverse, localizate în proximitatea fizică şi legate printr-o ţesătură complexă de interacţiuni . În acelaşi spirit analizează şi Chadwick, care vede în această structură în care “orice este legat de orice” dovada sau, mai bine zis rezultatul adaptării, de-a lungul timpului, dintre activităţile societăţii şi amplasamentul lor (Chadwick George, 1971).

Spaţiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul preocupărilor geografilor înca din sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat tot mai mult aceste orientări. Vintilă Mihăilescu (1928) consideră oraşul „...o forma de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale... ”. Alte definiţii conturează aglomerarea urbană ca un spaţiu caracterizat prin concentrarea populaţiei rezidente, preponderenţa activităţilor industriale, dar şi prezenţa activităţilor comerciale şi de servicii. Astfel, oraşul este privit ca un „organism teritorial bine populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, format în anumite condiţii de spaţiu si timp ”. Varietatea definiţiilor demonstrează faptul că fenomenul urban se află într-o continuă dinamică deşi limitele acestuia se manifestă atât în alegerea reperelor geografice datorate aglomerărilor, cât şi în pragurile demografice care delimitează oraşele. Din analiza punctelor de vedere cu privire la definirea oraşului se desprind câteva elemente comune : tendinţa de a opune conceptul de oraş celui de sat; concentrarea semnificativă a populaţiei şi locuinţelor predominant colective şi mai puţin individuale; existenţa unui număr minim de locuitori sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban; un mod de viaţă specific sub aspectul muncii, şederii, deservirii, echipării tehnice şi recreerii; preponderenţa activităţilor economice neagricole (industrie, comerţ, servicii, administraţie etc.).

Potrivit sociologului şi filozofului francez Henri Lefebvre înainte de a analiza spaţiul urban ar trebui să mentionăm cele trei perioade/etape de evoluţie care au stat la baza dezvoltării oraşelor şi anume:

• Perioada/etapă rurală;
• Perioada/etapă industrială;
• Perioada/etapă urbană.

Trecerea de la rural la urban nu a însemnat un simplu fenomen social şi tehnico-edilitar, ci chiar unul foarte bine sesizat şi perceput în timp. Perioada rurală a fost marcată de o slabă calitate a vieţii şi de accentul pus pe agricultură. Situaţia se modifică simţitor în momentul în care se trece la etapa industrială, deoarece acum apare maşinismul şi folosirea pe scară largă a mecanizării, care modifică atât stilul de viaţă al populaţiei, cât şi calitatea vieţii. În acelaşi timp spaţiul geografic se adaptează conform noilor orientări dinamice iar morfologia aşezărilor capătă o nouă configuraţie. Însă odată cu apariţia marilor oraşe sau, mai bine spus a etapei urbane, problema spaţiului urban si mai ales a planificării acestuia devine una foarte importantă. Spaţiul urban se exinde foarte mult, fenomenele sociale se accentuează iar inderdependanţa dintre spaţiu – infrastructură – economie şi societate apare ca element primordiar în funcţionarea oraşului.

Spaţiul urban poate fi privit din trei unghiuri de vedere: dimensional, calitativ şi sistemic. Astfel, criteriul dimensional are la bază componente cuantificabile precum: mărimea, densitatea şi distribuţia populaţiei, valoarea populaţiei active neagricole, densitatea locuintelor etc., care definesc oraşul drept mediul geografic şi social format printr-o reuniune organică şi relativ considerabilă de construcţii şi unde cea mai mare parte a locuitorilor săi muncesc în interiorul aglomeraţiei, în comerţ, în industrie sau în administraţie. Simplificând oarecum cele afirmate anterior, spaţiul urban evidenţiază trei dimensiuni:

1. dimensiunea spaţială – concentrarea într-un spaţiu relativ mic, a unui număr mare de construcţii;
2. dimensiunea temporală – noul spaţiu geografic crează oportunităţi sporite pentru locuitori;
3. dimensiunea economică – activitatea economică generată de cererea şi oferta de bunuri şi servicii din interiorul spaţiului urban.

Punctul de vedere calitativ a apărut ca urmare a faptului că toate criteriile cuantificabile s-au dovedit neadecvate pentru a defini un oraş. Cu toate acestea, un oraş analizat prin prisma calitaţii elementelor componente, nu reprezintă altceva decât “proiecţia pe o fracţiune din spaţiu a condiţiilor naturale, moştenirilor istorice, jocului economic, progresului tehnic, creativităţii arhitecturale, constrângerilor administrative, obiceiurilor de zi cu zi ca aspiraţii conştiente sau inconştiente ale locuitorilor” (Dalmasso Étienne, 1989).

Analiza sistemică vede oraşul atât ca “sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis care are o structură disipativă (... nu poate fi perceput în afara fluxurilor de materie, energie şi informaţii)” , cât şi ca “o organizare menită să maximizeze interacţiunea socială” sau ca “o organizare mediatoare între agenţii economici şi grupurile locale, pe de o parte, şi mediul exterior, pe de altă parte ... Nu există oraş, decât dacă se află nucleul susceptibil de a unifica, de a domina sau de a organiza periferia”

De altfel, spaţiul urban este locul foarte multor contradicţii, după cum bine remarca acelaşi Henri Lefebvre. În multe cazuri centrele urbane par să ajungă la saturaţie datorită numărului foarte mare de locuitori, “descompunându-se sau explodând”, şi atunci apărând importante rupturi de genul “golurilor şi insuficienţelor”; mult mai adesea însă, acestea înregistrează aproape “tot ceea ce se întâlneşte în lume, în natură, în univers: fructe, produse industriale, munci sociale, obiecte şi instrumente, legi şi situaţii, semne şi simboluri ”. Spaţiul urban fiind în acest fel căminul, locul de convergenţă sau spaţiul privilegiat de interacţiune dintre “posibil şi imposibil”. Cu alte cuvinte, aproape toate spaţiile urbane, conchide Lefebvre, au fost, sunt, şi mai ales vor fi concentrate şi poli-centrice. Forma spaţiului urban, pe de o parte reliefează, iar pe de altă parte produce concentrarea şi dispersia mulţimilor şi acumulărilor colosale de produse/bunuri şi servicii.

Segregarea socială în mediul urban

Geografia, ca şi sociologia de altfel, consemnează multe lucrări, studii şi articole dedicate procesului de segregare. La nivel analitic, lipsa unei tipologii bine stabilite îngreunează foarte tare procesul de cercetare. Cu riscul de a genera o serie de opinii nu tocmai pozitive la adresa tipologizării prezente, voi încerca să disec segregarea urbană, aşa cum a fost concepută de către Michael White (1983, pp. 1008-1018), având ca principiu de diferenţiere elementele principale ale mediului urban. Cu alte cuvinte, analiza tipologică va porni de la premisa că segregarea urbană se clasifică, pe de o parte în segregare socială – cu accent pus pe populaţie şi pe aspectele sociale ale acesteia –, iar pe de altă parte în segregare geografică/fizică sau, aşa cum mai este denumită: segregare rezidenţială. Din acest punct de vedere, termenul care reflectă cel mai bine realitatea spaţială este mai degrabă, segregarea geografică/fizică deoarece modul de manifestare a procesului de separaţie spaţială se reflectă în mare măsură asupra morfologiei urbane.

1. Segregare socială sau marginalizare socială?

Phil Hubbard, profesor de geografie urbană şi socială la Universitatea Loughborough din Birmingham, îşi începea studiul intitulat Places on the Margin: The Spatiality of Exclusion cu afirmaţia conform căreia toate societăţile au areale care sunt “la margine” (Hubbard în Phillips, 2005, p. 289) sau, altfel spus, toate societăţile sunt afectate de procesul de “marginalizare” socială. Spaţiile la care face referire sunt locuite în cea mai mare parte de “outsideri”, aşa cum autorul însuşi se exprimă, adică de persoane care sunt excluse din varii motive de la participarea la o societate “normală” sau de la procesul de integrare în general, menţionând totodată că “aceste spaţii nu trebuie să fie neapărat la margine” (Hubbard, 2005, p. 289) aşa cum ar putea reieşi din simpla lecturare a textului. Desigur că spaţiile nu se află în mod obligatoriu la periferia oraşului, ci termenul de marginalizare denotă o altă latură, aceea a privării de anumite bunuri a comunităţii afectate. Aproape de fiecare dată spaţiile marginalizate sunt locuite de persoane excluse de pe piaţa forţei de muncă, dependente de ajutorul social şi care trăiesc în locuinţe aflate sub standardele normale.

Astfel marginalizarea sau segregarea socială înţeleasă drept separarea dintre diferitele grupuri sociale, este un fenomen urban întâlnit aproape în toate statele lumii, atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în dezvoltare (Feitosa şi Wissmann, 2006, p.3). Anumite aspecte ale segregării sunt considerate a fi problematice, în mod special cele legate de concentrarea grupurilor dezavantajate sau marginalizate. De exemplu, concentrarea sărăciei, considerată a fi un mecanism de reproducere socială care generează mari costuri economice şi sociale, atât la nivel individual, cât şi asupra întregului oraş, nivelul angajaţilor şi cel educaţional, rasa sau caracteristicile etnice, reprezintă astfel de aspecte problematice pentru spaţiul urban. Apare totodată o listă foarte lungă de efecte negative rezultată din concentrarea rezidenţială a persoanelor sărace, a ratei şomajului, al accesului precar la facilităţile urbane, a ineficienţei serviciilor sociale, precum şi a expunerii permanente la dezastre naturale, poluare şi violenţă.

Un aspect important al marginalizării persoanelor aflate în zonele segregate social consistă în faptul că problema de fond este în mare măsură economică: oamenii nu îşi mai pot permite ceea ce am putea percepe în mod normal ca reprezentând nevoi ale vieţii sau să se bucure de un standard de viaţă adecvat. Elemente precum lipsurile materiale – cuantificate în termeni de stabilitate socială pentru achiziţionarea de locuinţe corespunzătoare, îmbrăcâminte sau hrană –, sunt deseori întâlnite la cei care nu sunt angajaţi sau care lucrează în domeniile inferioare ale pieţei muncii. Bazându-ne pe înţelegerea dinamicii modului de producţie capitalist, unde elitele acumulează bogăţii în dauna exploatării muncitorilor şi se concentrează în anumite spaţii – generând un alt tip de segregare socială –, se poate argumenta că acest trend al marginalizării şi segregării claselor sociale, este un rezultat inevitabil al organizării modelelor de producţie. Încă şi mai mult, studii mai vechi arată că marginalizarea cu accent pus pe latura economică, a generat concentrarea anumitor clase sociale în anumite spaţii începând din perioada industrializării, producând segregare socială de genul mahalalelor.

Problemele asociate segregării sociale rezultă şi din lipsa relaţiilor pozitive dintre diferitele grupuri sociale. Absenţa interacţiunii dezavantajează şi stigmatizează la un anumit nivel grupurile sociale separându-le de participarea generală la viaţia socială, şi, prin urmare oportunităţile de angajare, dezvoltare şi calificare se reduc considerabil (Atkinson, 2005, pp. 7-8). Segregarea socială este asociată, pe de altă parte, lipsei “capitalului social” (Cole şi Goodchild, 2001, p. 351), sau cu alte cuvinte, lipsei valorilor şi normelor informale împărtăşite de către toţi membrii societăţii care să le permită să coopereze (Fukayama, 1995, p. 26). Filozofia pe care se fundamentează capitalul social are în centrul atenţiei o gamă variată de atribute sociale printre care: intensitatea şi calitatea relaţiilor, nivelurile şi tipurile de încredere, anumite norme sociale şi toleranţa în realizarea cu succes a acţiunilor colective. De pildă, Haroldo da Gama Torres şi colaboratorii exemplifică şi confirmă totodată afirmaţia anterioară într-un studiu cu privire la concentrarea sărăciei în São Paulo afirmând că, inserţia câtorva grupuri bogate într-o regiune urbană populată în mare majoritate cu persoane sărace, a făcut ca modelul principal de dezvoltare urbană să se “spargă” având tendinţa de a produce enclave unde „contactul dintre grupurile sociale este extrem de slab” ( Torres, Marques, Ferreira şi Bitar, 2002, p. 3.).

O altă dimensiune atribuită segregării sociale este aceea a lipsei modelelor pozitive şi a rolului pe care acestea trebuie să îl joace în societatea contemporană. Transpus într-un exemplu concret acest fapt arată cum interacţiunea dintre un grup defavorizat şi un altul aflat în “echilibru” social, activ din punct de vedere economic şi puternic ancorat în procesul de pregătire şi educare, ar conduce la dobândirea unui set de valori care să îl ajute să prospere pe cel din urmă. Aceste valori pot genera noi modele de comportament, pot creşte aspiraţiile şi motivaţiile care contribuie la sporirea performanţelor şcolare, la urmarea studiilor liceale şi căutarea unui loc de muncă mai bun şi mai sigur. Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că o astfel de interacţiune poate îmbunătăţii rata criminalităţii, argumentându-se că, de pildă, comportamentul ilegal este mai puţin întâlnit şi mult mai des dezavuat chiar şi în zonele segregate social şi afectate de concentrarea sărăciei. Existenţa segregării sociale în spaţiile unde diferite grupuri sunt foarte apropiate geografic unele de altele, pot creea, de asemenea, diferite tipuri de probleme care pornesc de la tensiuni constante între grupuri – de genul disputelor de cartier, conflictelor apărute în jocul copiilor etc. - pâna la lipsa totală de sens a comunităţii.

Segregarea socială, de cele mai multe ori este analizată prin prisma dimensiunilor reprezentative generatoare de subcategorii. Diviziunile procesului se înscriu în direcţia analizelor cât mai realiste şi mai obiective. Astfel, etnia, rasa, confesiunea alături de educaţie, nivelul veniturilor şi minorităţile sexuale, reprezintă practic părţi subscrise procesului general de segregare socială întrucât ele se răsfrâng sau definesc populaţia. Trebuie precizat că analiza acestor componente este văzută numai şi numai prin raportrea lor directă la spaţiul urban.

1.1. Segregarea rasială

Dincolo de orice menţiune preliminară cu privire la acest subiect, titlul subcapitolului elucidează direcţia de analiză a segregării urbane. În acest caz, rasa reprezintă cauza cheie în generarea procesului. Aici avem totuşi de-a face cu două probleme: în primul caz este vorba despre factorii generali care produc marginalizarea socială după cum am văzut mai sus, însă această latură cade în plan secund deoarece, în al doilea caz, şi principalul punct al producerii marginalizării este rasismul şi discriminarea. Asupra acestei problematici s-au aplecat foarte mulţi specialişti. Cele mai multe studii au avut ca obiect de analiză segrgarea populaţiei negre. Dintre cele mai însemnate studii merită amintite: Race, Ethnicity and Urbanization elaborată de Howard Rainbowitz, The Urban Underclass (Christopher Jencks şi Paul Peterson), Beyond Segregation: Multiracial and Multiethnic Neighbourhoods in the United States (Michael Maly), American Apartheid: Segregation and the Making of the Underclass (Massey Douglas, Nancy Denton), precum şi multe altele. Totodată, pe această temă s-au scris foarte multe articole şi s-au realizat intense cercetări.

1.1.1. Disocierea rasială a oraşelor: auto-segregare sau simplă coincidenţă

Segregarea rasială se referă la modul în care diferitele grupuri rasiale sunt concentrate în cartiere diferite în cuprinsul spaţiului urban. Distribuţia inegală poate lua forme diferite. De pildă, un grup rasial poate fi prezent în cartiere dispersate în spaţiul urban având forma unei table de şah. Sau cartierele identificate pot fi foarte apropiate unele de altele formând un areal substanţial în perimetrul urban. O mare varietate de ipoteze au fost emise pentru a explica persistenţa şi adâncirea segregării negrilor în marile oraşe americane. Prima ipoteză face referire la faptul că segregarea rasială reflectă diferenţele de clasă dintre albi şi negri, deoarece populaţia neagră dispune, în medie, de venituri mai mici şi de mai puţine resurse socio-economice decât populaţia albă, neputându-şi permite să se mute în cartierele unde populaţia albă este în număr însemnat. Ţinând cont de această ipoteză, segregarea rasială reflectă, într-o oarecare măsură, o segregare economică unde avem de-a face cu persoane care trăiesc în gospodării sărăcăcioase, care se întâmplă să fie locuite în majoritate de negri, în opoziţie cu cartierele bogate ce par a fi locuite în majoritate de albi (simplă coincidenţă). Însă, aşa cum remarca şi Massey Douglas, această explicaţie nu îşi găseşte corespondent în realitate (Douglas în Smelser, Wilson şi Mitchell, 2001, p. 411), pentru că foarte multe studii având la bază calcularea segregării prin intermediul unor indici clar definiţi, precum şi experienţa studiilor de teren, au arătat că lucrurile nu sunt pur şi simpu întâmplătoare după cum reiese din ipoteza anterioară.

Un al doilea argument atribuit segregării rasiale ar fi acela că negrii preferă să locuiască în cartiere ocupate preponderent cu populaţie de aceeaşi culoare, iar în acest mod segregarea reflectă foarte simplu preferinţele personale (auto-segregare). De altfel nici acest raţionament nu reflectă în totalitate realitatea, întrucât, tot mai mulţi negri doresc să se integreze cât mai bine în societate, acest lucru înseamnând că nu exclud deloc stabilirea în arealele locuite în majoritate de albi. De pildă, afirmă Douglas, în urma sondajelor de opinie, răspunsul la întrebarea ce preferă: „desegregare, segregare strictă sau ceva între cele două, negrii au răspuns în număr mare desegregare” (Douglas în Smelser, Wilson şi Mitchell, 2001, p. 411).

Segregarea rasială este caracteristică în cea mai mare parte ariilor metropolitane americane. Se cunoaşte foarte bine faptul că acest tip de segregare şi-a pus amprenta asupra oraşelor ca urmare a acţiunii de discriminare rasială, încă de la formarea societăţii americane ca stat independent. Mai nou însă, în Statele Unite se produc schimbări importante de atitudine în care sunt implicate populaţiile latino-americane şi asiatice. Nu am exagera absolut deloc dacă am afirma că “aproape toate” marile oraşe americane sunt afectate într-o măsură mai mare sau mai mică de segregarea rasială. Europa Occidentală la rândul ei este atinsă de acest flagel al separării populaţiei urbane în funcţie de rasă. Franţa este cel mai tipic exemplu în care segregarea rasială afectează marile oraşe. Activitatea cea mai intensă se răsfrânge în mod special asupra Parisului. În acelaşi timp, revoltele sociale petrecute în 2006 în mai multe oraşe franceze, denotă latura negativă a separării pe criterii rasiale a populaţiei urbane şi a lipsei politicilor de integrare şi coeziune socială. Chiar dacă la o altă scară de manifestare, rasa devine factorul principal de scindare socială şi în Marea Britanie, Olanda sau Belgia. De la această regulă nu face excepţie nici Bucureştiul, chiar dacă este afectat într-o proporţie destul de mică în comparaţie cu exemplele anterioare din SUA sau Europa Occidentală. Ceea ce vrem să spunem aici este că populaţia asiatică din capitală – cu precădere chineză –, s-a concentrat într-un număr foarte mare în cartierul Colentina, aproape de complexele comerciale Europa şi Dragonul Roşu, acolo unde desfăşoară cu precădere activităţi comerciale.

Revenind la fundamentele apariţiei şi la metropolele urbane asupra cărora s-a răsfrânt iniţial segregarea rasială, relaţia dintre populaţia albă şi cea neagră este cea care a produs prima formă de separare rasială. Astfel, Chiquita Collins şi David Williams constatau că un model distinctiv al tipurilor rezidenţiale urbane americane este dat de gradul ridicat de grupare al locuinţelor în funcţie de rasă, iar acest lucru a fost posibil datorită originilor şi persistenţei segregării rezidenţiale pusă cu succes în aplicare ca urmare a discriminării instituţionale cu origini în rasism. Cheia procesului constând în dorinţa explicită de a se menţine o oarecare distanţă socială faţă de grupul dominant reprezentat de populaţia albă. În acelaşi timp, politica de inferioritate generată prin această pârghie de marginalizare şi prin dorinţa de a nu avea contact cu populaţia de culoare, înlesnită de politicile deliberate, a accelerat segregarea rezidenţială pe considerente rasiale (Collins şi Williams, 1999, p. 496). Pe de altă parte, reţeaua complexă de discriminare a perpetuat segregarea rasială, angrenând eforturile de cooperare între industria imobiliară, politica de locuinţe a administraţiei, instituţiile bancare, precum şi anumite orgnizaţii de cartier extrem de vigilente care s-au asigurat că opţiunile în alegerea locuinţelor pentru populaţia de culoare vor fi limitate la anumite spaţii urbane. Cu toate că şi alte populaţii minoritare s-au confruntat cu această problemă, sau chiar anumite grupuri reprezentate de albi, „niciun alt grup nu s-a confruntat cu un grad aşa de ridicat al segregării precum cel al afro-americanilor” (Douglas şi Denton, 1995, p. 2). Nu trebuie omis din acest context, după cum remarcau Chiquita Collins şi David Williams, factorul economic ce accentuează inegalităţile dintre grupurile rasiale.

Terenul predominant de acţiune al segregării rasiale este cel al marilor areale urbane americane, iar mai nou populaţia latino-americană începe să creeze şi ea areale segregate spaţial în aceste oaraşe. Logica formării enclavelor sociale în cazul latino-americanilor se înscrie tot în aceeaşi direcţie a discriminării pe de o parte, iar pe de altă parte a preferinţelor personale (Douglas în Smelser, Wilson şi Mitchell, 2001, p. 404). Practic în prezent cele mai multe dintre oraşele milionare americane sunt afectate de segregare. Iar cele din sudul ţării, de la graniţa cu Mexicul sunt scindate practic în trei categorii: albi, negrii şi latino-americani. Şi, de ce nu, cazul asiaticilor este si el un element al formării enclavelor rasiale. Totuşi, cazul asiaticilor – cu precădere cel al chinezilor – este unul aparte deoarece peste tot în lume aceştia se stabilesc în anumite spaţii urbane creând enclave rasiale (chinatown) care au drept cauză preferinţele personale şi dorinţa de a fi aproape de cei ce fac parte din aceeaşi cultură cu a lor. Iar apartheid-ul sud-african nu este altceva decât o politică voită îndreptată asupra separării populaţiei albe de cea neagră.

1.2. Segregarea etnică

Asemenea modului anterior de segregare, precum şi celor care urmează a fi analizate, segregarea etnică din oraşe a atras deopotrivă atenţia geografilor şi sociologilor. Cercetătorii au analizat, au descris şi, totodată, au încercat să cartografieze diferitele grade de separaţie ale grupurilor etnice în mediile lor rezidenţiale. Deseori problema segregării etnice este văzută în strânsă legătură cu cea rasială. Cele mai multe studii cuprind ambele dimensiuni ale segregării deoarece, în mediile urbane, mixtura şi diversitatea populaţiei este atât de mare încât, este aproape imposibil să nu întâlnim concomitent grupuri aparţinând diferitelor rase sau etnii. De exemplu, în Paris se întâlnesc atât albi (europeni), negri (magrebieni, africani) şi asiatici, cât şi francezi, spanioli, tunisieni, români sau algerieni.

Pentru a observa mai atent asemănarea segregării etnice cu cea rasială, trebuie să acordăm atenţie studiului The Geography of Ethnic Residential Segregation: A Comparative Study of Five Countries, realizat de un grup de trei cercetătorii de la University of Bristol (School of Geographical Sciences) şi Macquarie University, Sydney (Department of Human Geography), în care autorii identifică trei procese care stau la baza segregării grupurilor etnice în marile oraşe: discriminarea, dezavantajarea şi alegerea personală (auto-segregare) (Johnston, Poulsen şi Forrest, 2007, p. 3). Practic cele trei procese reprezintă tot atâtea cauze de producere a segregării. Totuşi, să nu uităm că şi în cazul segregării sociale pe considerente rasiale, cele mai importante cauze sunt discriminarea şi alegerea sau preferinţele personale. Astfel cel de-al treilea factor, dezavantajarea, este practic derivat din discriminare. Cu toate acestea, segregarea, marginalizarea sau excluderea urbană pe considerente etnice este provocată, la o privire mai detaliată după cum remarcau Nevin Turgut Gültekin şi Özlem Güzey ( 2007, p. 2.), de mult mai mulţi factori, între care şase par a fi foarte importanţi:

- stabilirea locaţiei sociale care diferă faţă de societatea dominantă (cartiere excluse);

- respingerea valorilor generale (dorinţa de detaşare la nivel individual faţă de valorile generale ale societăţii urbane);

- ineficienţa valorilor generale reflectate în nevoile sociale şi culturale ale grupurilor minoritare; această situaţie fiind o reacţie la modul cum sunt priviţi de către societatea dominantă;

- relevanţa caracteristicilor unităţii grupurilor la o scară mai mică (serviciu, educaţie, achiziţionarea de locuinţe, etc.) „derivată din experienţa excluderii” (Giddens şi Griffiths, 2006, p. 527);

- problema locuinţelor (lipsa accesului la locuinţe “bune” care să le permită să trăiască într-un mediu sigur);

- problema discursului cu privire la excludere unde, în loc de incluziune se face apel la “integrare” care reflectă cu totul altceva.

Ceea ce deosebeşte cele două tipuri este amprenta rasismului asupra primei forme de separare socială şi intensiatatea cu care s-a manifestat în mediul urban pe de o parte, iar pe de altă parte migraţiile (Johnston, Poulsen şi Forrest, 2007, pag. 5) internaţionale. Importanţa migraţiilor creşte în intensitate în contextul globalizării deoarece, aşa cu afirmau Anthony Giddens şi Simon Griffiths (2006, p. 523), există anumite tendinţe migraţioniste cu impact direct asupra modelelor geografice viitoare (de evoluţie urbană – n.a.):

1. Accelerarea – migraţiile transfrontaliere înregistrează valori foarte mari, cum nu au mai fost până acum;

2. Diversificarea – multe ţări recepţionează în prezent imigranţi de diferite tipuri în comparaţie cu perioadele trecute când se înregistrau doar anumite modele; dominante fiind migraţiile pentru căutarea unui loc de muncă şi refugiaţii;

3. Globalizarea – migraţiile au devenit mult mai globale prin natura lor, întrucât, implică un număr foarte mare de ţări, deopotrivă emitente şi receptoare;

4. “Feminizarea” - un număr din ce în ce mai mare de imigranţi sunt femei, făcând ca migraţiile contemporane să fie mai puţin dominante de sexul masculin, decât erau în trecut, iar sporirea femeilor în balanţa migraţionistă face dovada schimbărilor petrecute pe piaţa globală a muncii.

În timp ce segregarea rasială a afectat în mod special şi la o intensitate foarte mare – în unele cazuri vorbindu-se chiar de hipersegregare (Douglas şi Denton, 1995, p. 10; Douglas, 2007; Bratt, Stone şi Hartman, 2006) – oraşele americane şi pe cele sud-africane, segregarea etnică afectează mai toate spaţiile urbane ale lumii unde valuri importante de imigranţi multiplică structura etnică şi geografică. Foarte adesea imigranţii sosesc în anumite state, şi, implicit, în anumite oraşe, pentru a căuta slujbe mai bine plătite decât cele din ţara de origine. Aceştia, odată sosiţi în oraşul de destinaţie, au tendinţa naturală de a se stabili în spaţiile geografice populate cu indivizi din aceeaşi ţară din care provin şi ei. În acest mod formându-se enclave etnice în sânul oraşelor. Desigur, dacă situaţia locului de muncă este una favorabilă, etnicii se vor stabili definitiv în oraşele care le oferă cadrul propice unui trai mai bun, întemeindu-şi astfel familii şi sporind enclava etnică. Totuşi, subliniază Ron Johnston, Michael Poulsen şi James Forrest (2007, p. 5), enclavele etnice din spaţiile urbane au în unele cazuri caracter temporar, deoarece odată ce copiii imigranţilor cresc şi se inserează pe piaţa forţei de muncă, ei vor fi asimilaţi şi nu vor mai dori să se manifeste diferit faţă de populaţia oraşului; astfel de cazuri au fost întâlnite în Australia, Canada şi Noua Zeelandă.

Discriminarea care afectează comunităţile urbane etnice este dată preponderent de modul social de manifestare al acestora. Locurile de muncă ocupate de aceştia sunt foarte adesea prost plătite, iar locuinţele în care domiciliază sunt precare, fapt ce face ca populaţia originară a oraşului să deteste modul lor de viaţă. Antreprenorii preferă la angajare imigranţii etnici în detrimentul populaţiei locale ca urmare a tarifelor mici pe care le practică, lucru neacceptat de cei din urmă. Un alt element pentru care nu sunt doriţi etnicii urbani, este cultura. Odată cu venirea lor se inserează în spaţiul urban şi cultura acestora. Cel mai elocvent exemplu de segregare etnică şi inserţie etno-culturală este dat de chinatown. Iată cum, prin astfel de practici – atât ale grupurilor etnice, cât şi ale populaţiei locale –, care generează lipsa interacţiunii, integrării şi coeziunii sociale, apar enclave de excludere şi marginalizare etnică. Exemplele sunt nenumărate atunci când se doreşte susţinerea unor ipoteze de acest gen: turcii din oraşele germane, indonezienii din spaţiul urban olandez, algerienii, tunisienii sau marocanii din Paris, românii din Roma şi Milano, romii din Bucureşti şi din oraşele Olteniei, şi exemplele pot continua.

Integrarea grupurilor etnice (Giddens şi Griffiths, 2006, p. 528) a îmbrăcat trei tipuri sau modele în societăţile urbane multietnice:

- modelul asimilării – grupurile etnice au adoptat/împrumutat atitudinile şi limba comunităţii dominante;

- modelul “creuzet” – diferitele culturi şi viziuni ale grupurilor etnice urbane convieţuiesc;

- modelul pluralist – reprezentând existenţa separată a grupurilor etnice în mediul urban.

În finalul acestei secţiuni trebuie adăugat un aspect foarte important, poate chiar cel mai important aspect cu privire la cele două tipuri de segregare prezentate. Oraşele multietnice sau multirasiale pot fi – dacă nu chiar sunt! – foarte fragile. Uneori sistemul urban poate fi afectat de conflictele dintre diferitele comunităţi umane care îl locuiesc. Astfel, evenimentele de acest gen trebuie evitate prin politici sociale concrete care provin din aşa-numita guvernare a oraşului (Oblet, 2008).

1.3. Segregarea socio-economică

Acest tip de segregare precum şi modalităţile de cuantificare ale statutului/nivelului socio-economic, au primit mai puţină atenţie din partea cercetătărilor decât cea rasială (sau etnică), aşa cum remarca John Kain (în Clark, Gertler şi Feldman, 2003, p. 530). Mai mult, puţinele studii care au încercat să răspundă la problema segregării pe considerente economice au concluzionat că aceasta este o dimensiune a sărăciei actuale. Totuşi, întrebarea care se pune, vizează şi grupurile sociale cu venituri foarte mari concentrate în anumite spaţii urbane. Deci, analiza segregării socio-economice trebuie să urmărească dualitatea intrinsecă formată din acumularea sărăciei şi bogăţiei, implicit din concentrarea săracilor şi a bogaţilor în spaţii diferite în perimetrul urban.

1.3.1. Globalizarea, reforma economică şi inegalitatea veniturilor

De-a lungul timpului ţările avansate din punct de vedere industrial au trecut printr-un proces de restructurare economică, asociat adesea procesului de globalizare. În egală măsură ţări asemenea României, care în prezent trec prin aceeaşi restructurare economică, sunt afectate de procesul de globalizare. Îmbunătăţirea condiţiilor tehnologice a condus la creşterea interconectării şi internaţionalizării companiilor şi procesului economic, provocând concomitent creşterea rapidă a fluxurilor de persoane, bani şi bunuri. Printre caracteristicile acestor schimbări se numără creşterea sectorului de servicii şi nevoia tot mai mare de persoane cu înaltă calificare. De altfel, economia globală restructurează frecvent procesul economic, aducând la fel de des şomaj, locuri de muncă ce necesită o slabă calificare sau necalificaţi, pe cât de des solicită persoane cu înaltă calificare. Rezultatul final al acestei restructurări se presupune a fi accentuarea polarizării sociale, însemnând, creşterea de sus în jos sau, de jos în sus a distribuţiei socio-economice; de exemplu, referindu-se la distribuţia veniturilor aduse de globalizarea economiei, Sako Mustered şi Wim Ostendorf identificau o accentuare gravă a inegalităţilor sociale: „creşte proporţia proprietarilor slab calificaţi sau cu venituri mai scăzute, iar în acelaşi timp creşte proporţia persoanelor cu înaltă calificare sau numărul proprietarilor cu venituri mari (...) rezultând includerea unei părţi a societăţii şi excluderea socială a celeilalte” (Mustered şi Ostendorf, 1998, p. 2). În continuate, excluderea socială provenită din inegala distribuţie a veniturilor economice se reflectă în pierderea oportunităţilor, cum ar fi: slaba participare în piaţa forţei de muncă şi în procesul de şcolarizare, ocuparea celor mai ieftine locuinţe din piaţa imobiliară sau restrângerea câmpului de integrare socio-culturală. Astfel, continuă Mustered şi Ostendorf, cele două diviziuni se reflectă în modele spaţiale distincte în geografia oraşului, iar „concentrările rezidenţiale separate ale persoanelor bogate şi ale săracilor generează segregarea socio-economică” (Mustered şi Ostendorf, 1998, p. 2).

1.3.2. Teoria celor două circuite în contextul claselor socio-economice urbane

Alte viziuni aduc în discuţie structurarea societăţii urbane în clase sociale, afirmându-se că în spaţiul urban apar şi se dezvoltă concomitent clase sociale, deoarece, distribuţia veniturilor nu se poate face în mod uniform. Asemenea abordări sunt întâlnite atât în şcoala americană, latină şi anglo-saxonă, cât şi în cea europeană. De pildă, geograful brazilian Mílton Santos analiza cele trei clase sociale (clasa bogaţilor «upper class», clasa mijlocie «middle class» şi clasa săracilor «lower class») prin prisma teoriei celor două circuite (Santos, 1979, p. 8). În viziunea lui Santos, oraşul nu mai reprezintă o entitate omogenă ci, mai degrabă, acesta este format din două subsisteme. Pe de o parte este vorba despre upper sau modern circuit (circuitul de sus sau modern), iar pe de altă parte despre lower circuit (circuitul de jos). Practic cele două subsisteme sau circuite, aşa cum autorul însuşi le numeşte, fac referire la modul cum operează economia în viaţa oraşului şi cum afectează acestea viaţa populaţiei urbane. În primul caz, circuitul modern este strâns legat de progresul tehnologic şi de caracteristicile acestuia, definind populaţia înstărită, iar în cel de-al doilea caz, circuitul de jos defineşte activităţile mici, neînsemnate, care definesc populaţia săracă. Cu alte cuvinte, inegalitatea veniturilor, creează grupuri sociale cu particularităţi economice similare, ce ocupă spaţii similare şi produc circuite economice specifice nivelului lor economic. De exemplu, pentru spaţiul urban brazilian, Santos, asemenea lui Yves Leloup, prezintă trei circuite economice şi anume: circuitul claselor privilegiate, cel al claselor de mijloc şi muncitoare şi, cel al claselor marginale (sărace).

Claritatea analitică a segregării economice sau socio-economice, consistă în definirea cât mai coerentă a claselor sociale. Nu de puţine ori studiile dedicate acestei probleme au pornit de la elucidarea noţiunilor implicate în definirea comunităţilor urbane. Anume, clasa de jos sau săracă, se referă la acea comunitate care nu are acces regulat la ceea ce se numeşte: nivelul minim de consum. Persoanele neangajate sau cele angajate part-time, precum şi salariaţii cu venituri mici fac parte din clasa socială a săracilor. În contrast, clasa socială a bogaţilor îşi exercită controlul asupra întregii economii urbane, fie ca proprietari, fie ca intermediari. Iar clasa de mijloc poate fi definită într-o manieră reziduală, drept o categorie intermediară între clasa bogată şi cea săracă. De pildă, clasa mijlocie are tendinţa de a imita clasa superioară în ceea ce priveşte “prestigiul consumului” anumitor bunuri şi servicii (case, maşini, vacanţe etc.), însă legat de consumul zilnic (hrană, servicii urbane casnice etc.) şi alegerea cartierului, se aseamănă foarte tare cu clasa de jos. Cu alte cuvinte, dând credibilitate teoriei celor două circuite şi, implicit, geografului brazilian, la nivel urban apar două situaţii economice. Pe de o parte bogaţii se concentrează în anumite spaţii şi beneficiază de servicii abundente şi diversificate, iar pe de altă parte, comunităţile sărace sunt constrânse de nivelul veniturilor să se rezume doar la anumite bunuri şi servicii. Astfel, clasa mijlocie nu defineşte un circuit economic cu identitate de sine stătătoare, datorită împrumuturilor pe care le antrenează de la celelalte două clase sociale. Situaţia prezentă ne face să apreciem că aceasta (clasa mijlocie) compune societatea urbană dominantă ce nu se remarcă în mod deosebit în geografia oraşului. În concluzie, segregarea socio-economică ia naştere din inegalitatea veniturilor şi se manifestă prin consumul economic de bunuri şi servicii în spiritul unor circuite urbane.

1.4. Segregarea confesională

În linii mari, segregarea confesională reprezintă separarea populaţiei în concordanţă cu religia pe care o practică. Această noţiune a fost aplicată cazurilor în care religia a generat rupturi spaţiale ale populaţiei, generând un adevărat fenomen social (Knox, 1973). În aceeaşi ordine de idei, pentru a defini acest fenomen social, în analiza sa cu privire la situaţia din Pakistan, Anto Akkara a utilizat sintagma apartheid religios (Akkara, 2000). Aproape orice analiză ştiinţifică – poate mai puţin cele din domeniul teologiei! – ce are în centrul atenţiei problema confesiunii sau a religiei, ridică o serie de probleme fundamentale. Delicateţea subiectului şi a religiei în mod special, face ca temele de acest gen să nu se bucure de prea mare atenţie din partea comunităţii academice non-teologice. Drept urmare, atunci când se aduce în discuţie problema divizării comunităţilor pe motive religioase, foarte adesea sunt iscate polemici aprinse. Astfel de situaţii apar tocmai datorită credinţelor religioase care – în cele mai multe din cazuri – propovăduiesc dreptatea, înţelegerea şi, mai ales ceea ce ne interesează foarte tare în analiza acestei teme, buna convieţuire. Cu alte cuvinte, confesiunile nu ar trebui să provoace scindări în sânul comunităţilor, cu toate că acest proces este cunoscut încă din Antichitate[1].

Pentru a încerca să elucidăm într-o oarecare măsură problema segregării confesionale, în primul rând trebuie găsit un răspuns la întrebarea: poate religia/confesiunea să dividă sau să provoace segregarea populaţiei? (www.helium.com) Ei bine, foarte multe persoane au încercat să răspundă la această întrebare lansată de către un site din Statele Unite. În proporţie foarte mare părerile au înclinat spre un răspuns dual, din care reiese faptul că, pe de o parte, religia unifică oamenii, iar pe de altă parte, aceasta îi separă, cu menţiunea, că acest lucru depinde de fiecare individ în parte. Totuşi, la nivel individual separarea religioasă este neînsemnată, comparativ cu atitudinea pe care o poate adopta un grup uman, cu atât mai mult cu cât derularea procesului se realizează în spaţiul urban. Diversitatea componentelor urbane, sociale, comportamentele, culturale etc., fac extrem de dificilă poziţionarea într-un context sau altul a grupurilor umane. Menţionam în secţiunile anterioare că indivizii ce prezintă particularităţi similare au tendinţa naturală de a ocupa spaţii similare şi de a se comporta într-un mod destul de asemănător. Însă, acest lucru depinde şi de numărul populaţiei aferente acelui grup. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul religiei, în sensul că, atunci când în sânul oraşului numărul adepţilor unei religii este foarte mare aceştia se concentrează în spaţiul urban, de regulă în jurul lăcaşului de cult, provocând un areal geografic segregat pe considerente religioase, însă, atunci când adepţii sunt în număr mic şi dispersaţi în spaţiul urban, nu se poate vorbi despre segregare.

Dincolo de latura pur teoretică de mai sus, cazurile concrete în care societatea urbană a fost scindată pe considerente religioase, vin să susţină afirmaţia conform căreia şi acest proces a afectat, şi încă afectează anumite oraşe ale lumii, uneori în combinaţie cu alte forme de segregare urbană (etnică, rasială etc.), alteori independentă. Acolo unde imigranţii sunt în număr mare, este posibil să apară şi acest proces. Cel mai adesea grupurile care provin din ţări musulmane sunt predispuse la separaţie religioasă, datorită culturii ce are în centrul atenţiei ideologia Coranului ca mod de comportament sau stil de viaţă. Exemplul oraşelor britanice - în special cel al Londrei – este mai mult decât elocvent: „capitala Marii Britanii este mult mai mult segregată pe motive religioase, decât rasial (...) harta dramatică realizată de cercetătorii de la University of East London, arată cum capitala a devenit un «ghiveci» de enclave religioase, iar în unele areale religiile minoritare ating 80% din totalul populaţiei”(www.24dash.com). În opinia lui Jonathan Steele, editorialist la prestigioasa publicaţie britanică The Guardian – care foloseşte sintagma de apartheide –, un alt caz concret este cel al oraşelor din Bosnia-Herţegovina, scindate geografic în trei categorii confesionale (Steele, 2005): musulmani, catolici şi ortodocşi. Totodată, noua tendinţă urbană din Liban, denotă noi modele rezidenţiale separate confesional, aşa cum reiese din studiul realizat de Georg Glasze (în Glasze, Webster şi Frantz, 2006, p. 129). Pe de altă parte, la nivel de stat, lucrurile sunt mult mai reprezentative, însă acest lucru nu face obiectul analizei prezente.

2. Segregarea socială şi rolul administraţiei publice

Chiar dacă, la o primă evaluare, am fi tentaţi să afirmăm că procesul de segregare urbană şi, mai cu seamă, componenta socială a segregării nu are nicio legătură cu administraţia publică, atunci când analizăm cazul mai în amănunt constatăm că situaţia se inversează radical. Segregarea urbană în integralitatea sa conceptuală se compune din cele două mari forme: socială şi geografică/rezidenţială (cu accent pe realităţile morfologice urbane). În lipsa segregării sociale cea geografică nu poate exista, iar în sens invers procesul nu are sens. Drept urmare, prima componentă o generează pe a doua, în timp ce, segregarea geografică din mediul urban – atunci când vorbim despre lipsa veniturilor – care se evidenţiază prin areale formate din clădiri degradate, neîngrijite şi afectate de lipsa dotărilor sanitare şi tehnico-edilitare necesare, stigmatizează populaţia rezidentă. În acest mod se crează aşa-numitul cerc al dezavantajelor. Pe de altă parte rasa, etnia ori confesiunea religioasă pot constitui obictive serioase de stigmatizare socială, caz, de altfel, întâlnit destul de des şi în ţara noastră.

Desigur, lanţul cauzal este mult mai amplu şi extreme de activ, însă mă voi rezuma doar la cele prezentate anterior pentru a putea merge mai departe la legătura strictă dintre administraţie şi procesul geografic şi social de segregare urbană. Prin însăşi natura sa, administraţia puplică este cea care se îngrijeşte de buna funcţionare şi organizare a spaţiul aferent populaţiei. Spaţiul public urban este în cazul nostru cel care trebuie organizat optim de către autorităţile urbane pentru o cât mai obiectivă şi variată funcţionalitate. Însă, adesea spaţiile urbane segregate din punct devedere economic sunt de cele mai multe ori neglijate de către administraţie, în timp ce “oraşul privilegiaţilor” sau arealul ocupat de cei foarte bogaţi se bucură de o atenţie sporită; în primul caz: apa caldă, uneori chiar apa rece, încălzirea, canalizarea şi salubritatea par a fi probleme reale, iar în al doilea caz, pe lângă faptul că aceste probleme nu par a exista, vorbim de o securitate sporită, drumuri îngrijite şi liniştite, iar traficul este destul de redus prin faptul că astfel de areale se află situate la oarecare distanţă de căile rutiere aglomerate (ex: pentru Bucureşti – cartierul Cotroceni, Tei etc.). Totodată, segregarea etnică are un impact puternic asupra spaţiilor urbane. În multe cazuri arealele ocupate de etnicii minoritari – adesea nedoriţi în societate – sunt tratate de către autorităţi ca nefăcând parte din arealul urban aflat în administrare.

Rolul administraţie publice este acela de a găsi/crea politici şi strategii pentru ca pe viitor cazurile de segregare socială să-şi diminueze efectul asupra spaţiului public. Acţiunea discreţionară practicată în anumite cazuri nu face altceva decât să adâncească şi mai tare procesul şi să îl facă din ce în ce mai greu de eradicat. Stimularea dezvoltării spaţiilor afectate de sărăcie, degradare fizică, discriminare etc., va fi posibilă doar prin alocarea de fonduri pentru reabilitare şi incluziune socială a comunităţilor afectate. La baza alocării de fonduri trebuie să stea studii riguros întocmite şi aplicate fiecărui spaţiu afectat în parte, urmat de programe de educare şi reconversie profesională (acolo unde este cazul).

Concluzii

În urma analizei literaturii internaţionale de spacialitate s-a putut constata că segregarea socială reprezintă o tendinţă omniprezentă în multe dintre oraşele lumii şi, mai cu seamă, în cele foarte populate. Complexitatea procesului este dată de multitudinea de forme sub care acesta apare (segregare rasială, segregare etnică, segregare socio-economică, segregare confesională şi segregare educaţională) şi numărul ridicat de zone urbane afectate. Multitudinea de forme presupune divizarea spaţiului urban în tot atâtea nuclee sociale pe principiul comunităţii dominante. Sau, după cum reiese din secţiunea afectată segregării socio-economice, globalizarea, reformele economice (atât cele naţionale, cât mai cu seamă cele realizate de administraţia locală) şi inegalitatea veniturilor generează două tipuri de circuite economice urbane: un circuit modern care se leagă de progresul tehnologic şi de caracteristicile acestuia, definind populaţia înstărită, şi unul care defineşte activităţile mici, neînsemnate, caracteristic populaţiei sărace, denumit circuitul de jos. Segregarea socio-economică ia naştere din inegalitatea veniturilor şi se manifestă prin consumul economic de bunuri şi servicii în spiritul unor circuite urbane

O altă concluzie importantă ce se remarcă în urma acestei analize face referire la faptul că sintagma şi, totodată, procesul de segregare socială nu este sinonimă cu cea de marginalizare socială. În primul caz vorbim de mai multe dimensiuni, iar în al doilea caz marginalizarea socială se referă mai de grabă la o formă activă de segregare socio-economică. Aproape de fiecare dată spaţiile marginalizate sunt locuite de persoane excluse de pe piaţa forţei de muncă, dependente de ajutorul social şi care trăiesc în locuinţe aflate sub standardele normale.

Pe de altă parte, oraşele multietnice sau multirasiale pot fi – dacă nu chiar sunt! – foarte fragile. Uneori sistemul urban poate fi afectat de conflictele dintre diferitele comunităţi umane care îl locuiesc. Astfel, evenimentele de acest gen trebuie evitate prin politici sociale concrete care provin din aşa-numita guvernare a oraşului.

Nu în ultimul rând trebuie reafirmat că acţiunea discriminatorie practicată în anumite cazuri nu face altceva decât să adâncească şi mai tare procesul de segregare urbană şi să îl facă aproape imposibil de eliminat. Astfel, stimularea dezvoltării socio-economice a spaţiilor afectate de sărăcie, degradare fizică şi discriminare, trebuie să se afle în permanenţă în vizorul autorităţilor urbane, iar studiile riguros întocmite şi aplicate fiecărui spaţiu afectat în parte, pot reprezenta o alternativă serioasă pentru planificarea teritorială şi funcţionalitatea urbană optimă.

Bibliografie

1. Atkinson, R. şi Blandy, S., Gated communities, London: Routledge, 2006.

2. Caldeira, T., City of walls: crime, segregation, and citizenship in São Paulo, University of California Press: Berkeley, 2000.

3. Clark, D., Urban Geography: an introductory guide, Johns Hopkins University Press: Baltimore, 1982.

4. Claval, P., La logique des villes, Paris: Litec, 1982.

5. Cole, I. şi Goodchild B., Social Mix and the “Balanced Community” in British housing policy – a tale of two epochs, 2001, GeoJournal, 51.

6. Collins, C. şi Williams, D., Segregation and Morality: The Deadly Effects of Racism?, 1999, Sociological Forum, vol. 14, no. 3.

7. Cunningham, M. şi Droesch, A., Neighborhood Quality and Racial Segregation, 2005, Urban Institut.

8. Darden, J., Afro-Americans in Pittsburgh: the residential segregation of a people, Lexington: Lexington Books, 1973.

9. Douglas, M., Residential Segregation and Neighborhood Condition in U.S. Metropolitan Areas, în Smelser, N., Wilson, W. J. şi Mitchell F. (ed.), Becoming America: Racial Trends and Their Consequences, National Research Council, 2001.

10. Douglas, M. şi Denton, N., American Apartheid: segregation and the making of the underclass, Cambridge: Harvard University Press, 1995.

11. Duncan, O. D. şi Duncan, B., Residential distribution and occupational stratification, 1955, American Journal of Sociology, 60.

12. Feitosa, F. şi Wissmann, A., Social-mix policy approaches to urban segregation in Europe and the United States, 2006, Universität Bonn, Center for Development Research.

13. Fukayama, F., Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, London: Hamish Hamilton, 1995.

14. Giddens, A. şi Griffiths, S., Sociology, 5^th edition, Cambridge: Polity Press, 2006.

15. Glasze, G., The spread of private guarded neighborhoods in Lebanon and the significance of a historically and geographically specific governmentality, în Glasze, G., Webster, C. şi Frantz, K. (ed.), Private Cities: global and local perspectives, New York: Routledge, 2006.

16. Gültekin, N. T. şi Güzey, Ö., Divided cities: social and residential segregation: a gipsy neighborhood in Menzilahir, Edirne, Turkey, paper presented at 47th Congress of the European Regional Science Association, Paris, 29 August - 2 September, 2007.

17. Heilbroner, R. şi Thurow, L., The economic problem, Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1975.

18. Henderson, W. şi Ledebur, L., Urban Economics: Processes and Problems, New York: John Willey and Sons, 1972.

19. Hubbard, P., Place on the Margin: The Spatiality of Exclusion, în Phillips, M. (ed.), Contested worlds: an introduction to human geography, Burlington: Ashgate, 2005.

20. Jargowsky, P., Poverty and place: ghettos, barrios, and the American city, New York: Russell Sage Foundation, 1997.

21. Johnston, R., Poulsen, M. şi Forrest, J., The Geography of Ethnic Residential Segregation: A Comparative Study of Five Countries, University of Bristol, 2007.

22. Kain, J., Racial and Economic Segregation in US Metropolitan Areas, în Clark, G., Gertler, M. şi Feldman, M. (ed.), The Oxford handbook of economic geography, Oxford: Oxford University Press, 2003.

23. Kantowitz, N., Ethnic and racial segregation in the New York metropolis, New York: Prager, 1972.

24. Knox, H.M., Religious Segregation in the Schools of Northern Ireland, 1973, British Journal of Educational Studies, 10.

25. Knox, P., The United States – a contemporary human geography, Essex: Longman Scientific & Technical, 1988.

26. Knox, P., Metroburbia, SUA, New Brunswick: Rutgers University Press, 2008.

27. Knox, P., Stephen P., Urban Social Geography: an introduction, New York: Pearson Education, 2006.

28. Lees, L., The Emancipatory City?: paradoxes and possibilities, London: Sage, 2004.

29. Lefebvre, H., The Urban Revolution, Minneapolis: University of Minnesota Press, 2003.

30. Lemon, A., Williams O., Apartheid : a geography of separation, Hampshire: Gower, 1985.

31. Marcuse, P., “Enclaves Yes, Ghettoes, No: Segregation And The State”, 2001, Lincoln Institute of Land Policy, Conference Paper.

32. Marcuse, P. şi Van Kempen, R., Globalizing the Cities: a new spatial order?, Oxford: Blackwell, 2001.

33. Mayer, H.M. şi Kohn, C.F., Readings in urban geography, Chicago: University of Chicago Press, 1960.

34. Mustered, S. şi Ostendorf, W., Urban Segregation and the Welfare State: inequality and exclusion in western cities, London. Routledge, 1998.

35. Oblet, T., Guvernarea oraşului: căile urbane ale democraţiei moderne, Iaşi: Institutul European, 2008.

36. Pacione, M., Progress în Urban Geography, London: Croom Helm. 1983.

37. Peach, C., Urban Social Segregation, London: Longman, 1975.

38. Peach, C., Robinson V. şi Smith S., Ethnic segregation in cities, London: Croom Helm, 1981.

39. Robertson, D., Smyth, J. şi Mcintosh, I., Neighborhood Identity: people, time and place, 2008, Joseph Rowntree Foundation, The Homestead.

40. Sandoval, J.O. şi Li, S., The Multicultural Metropolis Neighborhood Diversity and Segregation Patterns in the City of Chicago, 1990-2000, Institute for Policy Research, Northwestern University.

41. Santos, M., The shared space: the two circuits of the urban economy in underdeveloped countries, New York: Methuen, 1979.

42. Saravi, G., Urban segregation and public space: young people in enclaves of structural poverty, 2004, Cepal Review, 83.

43. Schwirian, K., Contemporary topics in urban sociology, Morristown: General Learning Press, 1977.

44. Smith, N., The New Urban Frontier: Gentrification and the Revanchist City, London: Routledge, 1996.

45. Steele, J., Today's Bosnia: a dependent, stifled, apartheid regime, The Guardian, 11 Nov 2005.

46. Taeuber, K. şi Taeuber, A., Negroes in cities; residential segregation and neighborhood change, New York: Atheneum, 1956.

47. Torres, H., Marques, E., Ferreira, M.P. şi Bitar, S., Poverty and Space: Patterns of Segregation in São Paulo, 2002, paper presented at Workshop on Spatial Segregation and Urban Inequality in Latin America, Austin, November.

48. White, M., The measurement of spatial segregation, 1983, American Journal of Sociology, 5.

49. Worden, N., The making of modern South Africa : conquest, segregation and apartheid, Oxford: Blackwell, 2000.

50. Zukin, S., Loft Living: culture and capital in urban change, New Brunswick: Rutgers University Press, 1989.

51.***http://www.census.gov/hhes/www/housing/housing_patterns/rept_materials.html, accesat la data de 12 noiembrie 2009.

52.**http://libwiki.mcmaster.ca/geog3ur3/index.php/Main/ReligiousSegregationCaseStudyOfJewishGhettosInRome, accesat la data de 21 noiembrie 2009.

53.***http://www.helium.com/items/1141331-does-religion-divide-or-segregate-people, accesat la data de 11 decembrie 2009.

54.***http://www.24dash.com/news/Housing/2007-09-04-London-s-neighbourhoods-segregated-by-religion, accesat la data de 11 octombrie 2009.

---

[1]Comunitatea evreilor din Roma este probabil cea mai veche din lume, cu o existenţă continuă din Antichitate până în prezent. Prima menţionare a comunităţii evreieşti din Roma datează din anul 161 î.Hr. Numărul total al evreilor la acea dată a fost estimat la circa 40 000, însă se pare că numărul real era cu cel puţin 10 000 de persoane mai mare. Alături de cerşetori şi comercianţi, existau actori, poeţi şi medici, însă majoritatea comunităţii era compusă din negustori şi meşteşugari (croitori, măcelari, arzători de var etc.). Odată cu adoptarea Creştinismului de către împăraţii romani, situaţia evreilor s-a înrăutăţit. După căderea Imperiului Roman de Apus, episcopul creştin de la Roma (papa) a devenit forţa dominantă în fostul oraş imperial, precum şi în vecinătatea acestuia (cartierele periferice numite suburba), fiind recunoscut, mai mult sau mai puţin, drept autoritatea morală a Creştinismului în toată partea de vest a Europei. Prin urmare, pe o perioadă de aproximativ 1400 de ani, istoria evreilor din Roma este în mare parte reflectarea politicilor papale faţă de evrei. În secolul al XVI-le viaţa evreilor din Roma se schimbă din rău în mai rău odată cu contra-reforma papei Paul al IV-lea. Acesta promulgă la data de 12 iulie 1555 un edict împotriva evreilor de reîmpărţire a oraşului. Noua structură separa evreii de restul populaţiei romane, iar spaţiul urban în care se aflau aceştia era numit ghetou. Evreii erau siliţi să poarte în permanenţă o pălărie galbenă, în cazul bărbaţilor, iar în cazul femeilor o basma de aceeaşi culoare; viaţa acestora a devenit foarte grea datorită unei palete foarte variate de restricţii şi discriminări. Astfel a luat naştere perioada ghetoului evreiesc din Roma, care a durat mai bine de trei secole. Epoca ghetoului roman, în forma concepută iniţial, a luat sfârşit la finele secolului al XIX-lea, atunci când evreii au primit cetăţenie italiană, începând să se bucure de toate drepturile ce li se cuveneau. În prezent comunitatea evreilor din Roma însumează peste 15 000 de persoane. A se vedea: (http://libwiki.mcmaster.ca/geog3ur3/index.php/Main/ReligiousSegregationCaseStudyOfJewishGhettosInRome).