Segregare rezidenţială în Giurgiu: ghetoul Istru

         1. Istru nu însemnă, din greacă, Dunăre?

        Nu, nu înseamnă! Chiar dacă vechii greci îi spuneau în Antichitate frumosului fluviu, Istru, ceea ce reprezintă Istru pentru oraşul Giurgiu astăzi, aduce mai mult a urât decât a frumos. Istru este un spaţiu urban pauper în care oamenii abia dacă gândesc pentru mâine. Indignat de ceea ce a văzut la faţa locului un jurnalist giurgiuvean a conchis „mă gândesc să emigrez. Cum este posibil ca în acea zonă (Istru – n.a.) de 22 de ani de la revoluţie să nu se mai întâmple nimic, oameni bolnavi, copii mici dezbrăcaţi, camere fără geamuri, fără apă, fără curent electric, am avut un sentiment de teleportare în anii 1300, anii negrii ai Evului Mediu şi nu într-un oraş ... care face parte dintr-o ţară integrată în Uniunea Europeană. Aproape că vedeam rugurile pe care trebuiau arşi. E incredibil ce se întâmplă acolo[1]”.

       Revenind în secolul XX, căci imobilele din Istru nu au o istorie foarte îndelungată, evenimentele existenţei spaţiului se prezintă după cum urmează: în perioada socialistă, zona sau cartierul Istru, aflat în sud-vestul oraşului Giurgiu în imediata apropiere a Şoselei Sloboziei, avea un pronunţat caracter muncitoresc. În căminele de nefamilişti de aici, care astăzi reprezintă un adevărat ghetou, locuiau în comunism muncitorii din construcţii, din domeniul chimic şi cei de la domeniul public. Astăzi, cartierul Istru are nouă blocuri de garsoniere moştenite din perioada de avânt socialist şi câteva blocuri ANL[2] finalizate după 2000.

       Oamenii ce ocupă în prezent aceste clădiri, aproximativ 500 de suflete în marea lor majoritate de etnie romă[3], se zbat într-o sărăcie extremă şi într-o mizerie cruntă. În unele locuinţe trăiesc chiar şi 10 persoane. Cel mai alarmant caz este cel al blocului dezafectat în care mai locuiesc totuşi câteva persoane. Condiţiile de locuit – dacă le putem numi aşa – sunt de-a dreptul inumane „Geamuri sparte, acoperite cu celofan sau cu pungi. Uşi lipsă, haine şi gunoaie aruncate în camere părăsite, şobolani, miros de urină şi fecale la tot pasul. Pentru a face rost de bani, oamenii au început să spargă zidurile interioare şi să vândă până şi cărămida[4]”. După cum spuneam, nu a trecut multă vreme după revoluţie, că în numai câţiva ani, imobilele, foste cămine de nefamilişti au şi fost distruse. Dintre acestea o parte a fost reabilitată de municipalitate în urmă cu peste zece ani: „«Căminele de la Istru au fost reabilitate în 2000, au fost schimbate instalaţiile, au fost văruite camerele, s-a luat fiecare încăpere, dar în jumătate de an au distrus tot, au spart ţevi, au furat calorifere»[5]”, iar cealaltă parte încă mai aşteaptă finanţare. Bunăoară, trei dintre imobile (B1, C şi D) arată astăzi de parcă ar fi nelocuite. S-a furat aproape tot ce se putea valorifica: de la tocărie la instalaţii, şi de la cărămizi la fier[6]. Gradul avansat de degradare a făcut ca unul dintre aceste blocuri să fie chiar dezafectat.

      Celelalte două care au mai rămas de renovat au parte de un comerţ informal sau de o „bursă neagră” a chiriilor de-a dreptul înfloritoare. După dezafectarea blocului B1, o parte a oamenilor care-l ocupau nu au primit de la autorităţi o altă cameră de locuit. Cei mai norocoşi au putut negocia cu vecinii din celelalte două blocuri pentru a obţine, evident ilegal, o garsonieră. Ilegal, deoarece mulţi de aici nu au nici măcar acte de identitate[7], cât despre acte de proprietate nici nu mai încape îndoială. Neavând acte de identitate pentru a dovedi unde locuiesc, nu pot încheia contracte pentru electricitate, apă potabilă etc., prin urmare restul decurge de la sine. Cât priveşte închiriatul, contra sumei de 100 de lei, cei din blocul dezafectat primesc acceptul de locuire într-o garsonieră ocupată oricum abuziv de către cel care închiriază. Chiar dacă acţiunea nu este legală şi nici măcar sigură: „Oamenii nu se mai gândesc că nu au acte pentru locuinţa respectivă, se bucură doar că se pot muta în condiţii ceva mai bune[8]”.

      Cât despre copii, aceştia obişnuiesc să se joace printre resturile de alimente, gunoaie şi chiar să intre în tomberoane „căutând de mâncare[9]”, de unde mai colectează uneori tot felul de obiecte pe care apoi le duc acasă. De asemenea, un alt spaţiu predilect pentru joaca celor mici este cimitirul Sf. Haralambie din imediata apropiere, unde nu se sfiesc să cerşească[10]. Numărul de copii este destul de mare, familiile au până la 8 copii pe care trebuie să-i întreţină. Foarte muţi sunt mici, cu vârste între 4 şi 10 ani. Abandonul şcolar cauzat de situaţia materială precară a familiei din care provin elevii, este la cote alarmante. Astfel, unii copii merg la şcoală, majoritatea însă nu „în timp ce colegii lor de vârstă îşi petrec vremea pe internet, copiii de la Istru au parteneri de joacă şobolanii. Iar mormanul de gunoaie din spatele blocurilor... tot universul copilăriei loc[11]”. Speranţele copiilor de aici, dacă ele există, sunt doar nişte speranţe deşarte.

            2. Electricitate… apă…

      Iarna, pentru mulţi dintre cei care locuiesc în Istru, singura sursă de încălzire o reprezintă reşoul. În aceste condiţii, electricitatea reprezintă un „bun” pentru care locuitorii nu trebuie să plătească, deoarece iarna nu au soluţii pentru a se încălzi. Pur şi simplu se servesc fără nicio îngrijorare legată de plată, asta în condiţiile în care, în perioadele reci, consumul de electricitate creşte foarte mult, iar plata ar fi substanţială. Astfel, fiind săraci şi neavând de unde să-şi plătească facturile, locuitorii sunt branşaţi ilegal la reţeaua de energie electrică. Pentru alţii însă, soba, montată după propria pricepere, a reprezentat o alternativă. Cineva din zonă mărturisea într-un interviu pentru ziarul Adevărul că la o astfel de sobă se încălzesc toţi membrii familiei, adică cei doi părinţi plus copiii, şase la număr, la care se mai adaugă din când în când şi câte un vecini care vine „să îşi mai tragă sufletul[12]”. Şi mai dramatic este cazul unor locuitori care, spun Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, pentru a se încălzi au făcut focul în casă, riscând astfel să provoace un incendiu.

          De apă potabilă, duc, de asemenea, lipsă. Sunt nevoiţi să care zilnic apă cu butoaie, găleţi de plastic, sticle, bidoane etc. de la ultima cişmea[13] care a mai rămas în oraş: „«De aici luăm apă iarna şi vara. Cărăm toată ziua cu bidoanele. Aici spălăm covoarele şi hainele. De multe ori se face o coadă imensă»[14]”. De pildă, jurnaliştii publicaţiei amintită anterior o numesc cişmeaua fermecată[15] evidenţiind dramatismul situaţiei şi importanţa de netăgăduit a sursei de apă pentru locuitorii din ghetou, care nu beneficiază în locuinţe de apă curentă, acest element indispensabil vieţii.

            3. Magneţii vii ai fierului vechi

        La nici doi paşi de zona Istru, către vest, se află fostul Combinat Chimic al oraşului Giurgiu. Astăzi o ruină, fostul combinat atrage ca un magnet o armată de oameni săraci care scotocesc fiecare colţişor având nădejdea de a găsi fier pe care să-l poată vinde, pentru ca ulterior să poată avea ceva de mâncare. Povestea acestor căutători de fier vechi ce-şi petrec zilele la periferia oraşului, în fostele bazine industriale, este arhicunoscută în Giurgiu. Nu mai încape îndoială că cei mai mulţi dintre aceştia sunt locuitori ai ghetoului Istru. Munca pe care o depun este istovitoare „zilnic sparg cu barosul plăcile de beton în căutarea fierului folosit la armare. Bucăţi de fier care, vândute în centrele de colectare, le asigură traiul zilnic ... Muncesc ... cu barosul şi cu mâinile goale pentru ca din jumătate în jumătate de oră să scoată din blocul de beton o buncată de fier[16]”.

      Numai că, forţaţi de sărăcia în care trăiesc, oamenii continuă să sape cât e ziua de lungă în ruinele fostului combinat chimic. Rostogoliţi de torentul de neajunsuri şi de foametea necruţătoare „vă spun sincer că sunt zile întregi când nu avem ce mânca[17]” se plângea reporterilor o femeie, oamenii sapă şi sparg cu barosul chiar şi zece ore pe zi. La sfârşitul unei astfel de zile de muncă, merg la centrele de colecatere cu sacii plini de fier, primind în chimbul unui kilogram de fier numai 80 de bani.

      Sumele de bani pe care le primesc în schimbul fierului vechi colectat, sunt de ordinul câtorva zeci de lei. Abia dacă le asigură traiul zilnic, fiind practic singura lor sursă de venit[18]. Din spusele cuiva care îşi câştigă existenţa din vânzarea fierului recuperat de la fostul combinat chimic, cantităţile nu sunt foarte mari, între 10 şi 40 de kg, în funcţie de efortul fizic depus[19]. Câştigul financiar fiind între 8 şi 32 de lei. Sumă din care se întreţin în multe dintre cazuri chiar şi 8-10 persoane, pentru că „armata fierului vechi” adună oameni fără locuri de muncă şi cu familii numeroase. Aceştia lucrează în aşa-numita economie informală... însă în mod organizat. Aşa cum bine concluzionează jurnaliştii de la Opinia giurgiuveanului, oamenii sărmani însoţiţi uneori de copiii zdrenţăroşi „sunt adevăraţi «magneţi» ai fierului ascuns de democraţie sub preşul promisiunilor de mai bine...[20]”.

           4. Odată la patru ani

       De ce odată la patru ani (?)... ce înseamnă odată la patru ani? Ei bine, odată la patru ani ghetoul intră în sfera de interes politic. Abia odată la patru ani cineva se „interesează” de soarta locuitorilor din Istru şi, în plus, altcineva din exterior vine în zonă pentru a „rezolva” problema socială de aici. Din articolele jurnalistului giurgiuvean Mihăiţă Grigore, care a stat de vorbă cu romii din zona Istru aflăm că „lumea trece pe acolo din 4 în 4 ani, atunci când au nevoie de voturi, că le dau câte o pungă de alimente sau duc bărbaţii la barurile din zonă şi după două trei beri îi pun să voteze cu cine vor ei[21]”. Acelaşi lucru a fost constatat şi de către Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru în cadrul unui reportaj. Cei doi au fost asiguraţi de acelaşi lucru în discuţiile cu locuitorii din Istru: „cu ocazia alegerilor, din patru în patru ani suntem şi noi băgaţi în seamă[22]”. Aceste comunităţi care şi-au pierdut utilitatea economică pentru societatea din care fac parte sunt vizitate doar odată la patru ani cu un scop precis... obţinerea de voturi! Aşadar, spaţiul neintrând în sfera preocupărilor administrative, lasă loc prostituţiei şi drogurilor care nu sunt controlate de absolut nimeni[23]. Până şi poliţia ocoleşte acest cartier rău famat al Giurgiului.

---

[1] Mihăiţă Grigore, „Ce să facem nene, am îngheţat de frig”, Săptămâna Giurgiuveană, 20 martie 2012.

[2] Acronimul provine de la Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

[3] Bogdan Vladu, Cum se trăieşte în „cartierul groazei” din Giurgiu, Adevărul, 07 februarie 2011.

[4] Ibidem.

[5] Oana Alexandru, Istru, locul unde viaţa se trăieşte „la negru”. Traiul acolo este un cocktail de sărăcie, mizerie şi ilegalitate, Adevărul, 06 iulie 2011.

[6] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.

[7] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.

[8] Oana Alexandru, art. cit., 06 iulie 2011.

[9] Mihai Tomiţă, Giurgiu – Fetiţă de nouă ani dispărută de la domiciliu, dată în urmărire naţională, Semnal Media Grup, 18 iunie 2011.

[10] Andreea Sminchise, Dispărute pe drumul spre casă. Simona şi Ana-Maria sunt de negăsit de aproape două luni, Jurnalul Naţional, 19 august 2011.

[11] Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, Ghetourile de lângă noi. Şobolanii – partenerii de joacă ai copiilor din zona Istru, Ştiri Giurgiu, categoria Reportaj, disponibil la http://www.stirigiurgiu.ro/ghetourile-de-langa-noi-sobolanii-partenerii-de-joaca-al-copiilor-din-zona-istru/ (accesat 09.05.2012).

[12] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.

[13] Oana Alexandru, art. cit., 06 iulie 2011.

[14] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.

[15] Cristiana Macarie, Cea mai veche cişmea din Giurgiu, Adevărul, 29 martie 2011.

[16] La doi paşi de Giurgiu, sărăcia este la ea acasă, Opinia giurgiuveanului, 17 noiembrie 2011, disponibil la http://opiniagiurgiu.ro/politica/stirea-zilei/la-doi-pasi-de-giurgiu-saracia-este-la-ea-acasa/ (accesat 09.05.2012).

[17] Ibidem.

[18] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.

[19] Art. cit., La doi paşi de Giurgiu..., 17 noiembrie 2011.

[20] Ibidem.

[21] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.

[22] Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, art. cit.

[23] Ibidem.

Translatarea ghetoului şi întărirea segregării. Cazul blocului L2 din Drobeta Tr. Severin

        1. A fost: „blocul ruşinii”... un ghetou cu practici rurale

      Ce a însemnat locuirea în vechiul bloc L2 din Aleea Nuferilor, ghetoul Severinului sau „blocul ruşinii” până în 2010, nu diferă cu nimic faţă de alte ghetouri ale spaţiului urban românesc. Populaţia imobilului era dominată covârşitor de etnicii romi, unii fără acte de identitate. Locuiau într-un imobil şubred din punct de vedere tehnic. Structura de rezistenţă a blocului în cauză trebuie serios consolidată pentru ca în viitor aceasta să mai poată găzdui oameni. Aşadar, cei care au locuit în L2 până în 2010 s-au expus în fiecare clipă unui pericol iminent. Orice cutremur ceva mai puternic putea pune la pământ imobilul într-o clipă. Inspectorii în construcţii au constatat că „dejecţiile care s-au scurs ani de-a rândul de la un etaj la altul au măcinat toţi pereţii[1]” în condiţiile în care vechimea blocului nu este mai mare de 30 de ani. Subsolul a înmagazinat şi el de-a lungul anilor cantităţi uriaşe de „lichide” combinate cu mizerii şi deşeuri.

        Practica aruncării gunoiului de la balcon era vizibilă pe toate laturile imobilului. Lipsa apei reci, spălatul rufelor la, sau cu apă de la robinetul din apropiere[2] (similar ghetoului Istru din Giurgiu), mirosul de urină greu de suportat şi prezenţa zecilor de şobolani, sunt doar câteva dintre gravele probleme ale fostului spaţiu de locuit[3]. Deficienţe grave se înregistrau şi în privinţa canalizării, a alimentării cu energie electrică („familii de romi, branşate ilegal[4]”) şi termică[5], motiv pentru care autorităţile s-au hotărât să le ofere locuitorilor, la schimb, locuinţe noi într-un imobil construit la periferia vestică a oraşului. Căldură în vechile apartamente nu mai era de foarte mult timp. Oamenii care au locuit în vechiul L2 sunt foarte săraci, trăiesc din „cărăuşie, fier vechi, cerşetorie şi ajutor social[6]”. Aşadar, mulţi dintre ei fiind asistaţi social, nu şi-au putut permite să plătească facturile pentru utilităţi, asta în condiţiile în care unele familii au până la şase copiii care în timpul iernii au şi mai mare nevoie de căldură.

       Condiţiile inadecvate pentru locuit din ghetoul L2 al cartierului Crihala – „chiar şi gândacii şi cele mai neobişnuite insecte fac parte din cotidian[7]” se spunea într-un articol din 2003 – au fost cauza multor boli. În special în rândul copiilor. De pildă, o mamă cu mai mulţi copii privind optimistă către noua locuinţă, bucuroasă de acţiunea de mutare a municipalităţii şi făcând bilanţul locuirii în vechiul L2, amintea şi ea de îmbolnăvirea repetată a copiilor săi de TBC, şi de problemele pe care a trebuit să le îndure în anii locuirii din ghetou. Edilul şi vecinii fostului ghetou au amintit faptul că oamenii din bloc au convieţuit împreună cu animalele. Un articol din 2003 intitulat sugestiv Zeci de familii de romi trăiesc laolaltă cu caii, porcii şi păsările aminteşte de practicile rurale, total anti-urbane ale oamenilor din bloc.

          2. S-au mutat!

          2.1. În casă nouă

        Clădirea din Serpentina Roşiori a costat municipalitatea severineană 20 de miliarde de lei. Infrastructura noului imobil este compusă din 75 garsoniere şi 9 apartamente. Locuinţele au parte de linoleum pe jos, geamuri termopan şi uşi din lemn. La acestea se adaugă grupurile sanitare dotate cu boilere pentru apă caldă, duşuri, gresie şi faianţă etc. Aşadar, condiţii dintre cele mai bune. Mai rămâne doar, aşa cum se exprima reprezentantul firmei care a realizat lucrarea, să se păstreze blocul în starea lui din momentul predării către noii locuitori. Mutarea s-a făcut pe principiul: cei care erau proprietari în vechiul L2, au primit locuinţă în proprietate în noul L2, iar cei aproximativ 20% care locuiau cu chirie au primit la schimb locuinţă cu acelaşi regim[8].

         2.2. Bucurie de ambele părţi

        Aşadar, problemele legate de lipsa utilităţilor şi spaţiile insalubre ale romilor din ghetoul L2, cartierul Crihala, se părea că s-au sfârşit odată cu mutarea în noua locaţie din strada Serpentina Roşiori[9]. Finalizarea lucrărilor la noul bloc L2, în luna august a anului 2010, a bucurat în primul şi-n primul rând două categorii de oameni[10]. Pe de o parte este vorba despre cei care au beneficiat de locuinţele noului bloc prin mutarea lor în noile apartamente, anume familiile de romi din ghetoul oraşului sau, cum îl numesc vecinii şi presa locală, „blocul ruşinii” din cartierul Crihala. Iar pe de altă parte, avem în vedere vecinii vechiului bloc[11] care s-au plâns în nenumărate rânduri că nu mai suportă mizeria şi scandalurile zilnice provocate de cetăţenii de etnie romă care locuiau în vechiul imobil[12]. Edificatoare în acest caz este opinia unei locatare din vecinătatea vechiului bloc care afirma că „De foarte mult timp, aşteptam o schimbare din partea primăriei, în ceea ce priveşte mutarea acestor oameni din zonă. Ne este foarte greu să locuim alături de ei, pentru că, de multe ori, este periculos. Seara, de obicei, nu prea ieşim în faţa scării tot din cauza lor ... majoritatea sunt needucaţi şi vulgari[13]”. În momentul mutării locuitorilor din vechiul L2 care era, de altfel, „un adevărat focar de infecţie[14]”, noua clădire din Serpentina Roşiori era una foarte modernă, beneficiind de toate condiţiile actuale pentru un trai decent. Chiar dacă cei mai mulţi au vrut să scape de mizeria şi de condiţiile inumane ale vechiului spaţiu de locuit, nu toţi au fost de acord cu mutarea şi cu ceea ce le-a oferit primăria.

        2.3. La margine e mai bine, mai linişte

      Mutarea poate fiprivită dintr-o dublă perspectivă. Se poate invoca acţiunea benefică de eradicare a focarului de infecţie din cartierul Crihala şi avantajul de a avea o locuinţă nouă şi foarte bine dotată pentru cei mutaţi. Însă, nu se poate omite faptul că demersul acesta induce, pe de altă parte, o stare de segregarerezidenţială şi, totodată, etnică, având în vedere că cei mutaţi sunt în marea lor majoritate de etnie romă.

      Segregarea vine în completarea marginalizării pentru că strada Serpentina Roşiori, locul în care se află actuala clădire L2, se află la marginea municipiului. Bunăoară mutarea romilor în locuinţă nouă a însemnat în fapt o acţiune cu două faţete: avantaj de a avea o casă nouă, concomitent cu scoaterea în afara oraşului într-un loc în care nu există vecini pe care să-i deranjeze prin modul lor de manifestare. Până şi unii jurnalişti observă această a doua faţetă a demersului întrucât „nu s-a specificat, însă, faptul, că este vorba despre blocul de locuinţe sociale de la marginea oraşului, bloc la care cu greu ajungi dacă-ţi faci drum pe acolo ... înconjurat de gunoaiele municipalităţii ... blocul a fost destinat oameni(lor) care n-au contat pentru cei care s-au grăbit să dea bine în imaginile prezentate pe televiziunile centrale, şi nu numai[15]”. Ideea sugerată în acest fragment este aceea că autorităţile au vrut să facă o faptă bună omiţând în fapt temeinicia unui demers social cu adevărat productiv şi viabil. Cu alte cuvinte, oamenii au fost pur şi simplu amăgiţi şi, în acelaşi timp, şi o parte a societăţii, care a crezut în onestitatea acţiunii.

          3. Ce/cum va fi noul L2 în viitor?

       Există, în mod evident, două posibilităţi de evoluţie a noului spaţiu locativ L2. Prima, pozitivă şi de dorit, este varinata în care populaţia se îngrijeşte de locuinţe şi de spaţiul adiacent blocului, iar viaţa locuitorilor se desfăşoară într-un cadru civilizat. Iar a doua, negativă, pe care nimeni nu şi-o doreşte – cu atât mai mult primăria care a investit o sumă impresionantă pentru a stopa extinderea ghetoului din cartierul Crihala –, este aceea în care oamenii transformă noul imobil, din nou, într-un spaţiu pauper şi mizer, în care traiul devine un calvar.

      Cum era şi normal, după mutarea din 2010, mass-media locală şi cea naţională au fost tot timpul cu privirea aţintită către noul amplasament al romilor pentru a taxa orice „mişcare” greşită. Nu a trecut mult timp că a şi apărut primul eveniment nedorit: incendiul din aprilie 2011. Neatenţia şi, probabil, ignoranţa unor locuitori, au stat la baza apariţiei şi propagării incendiului. În urma acestuia au ars cei aproximativ 300 m² ai mansardei ce găzduia 10 locuinţe. Incendiul a pus capăt vieţii unei fete de numai 15 ani, care avea probleme fizice şi psihice[16]. Astfel, incendiul a însemnat un cost în plus pentru primărie, care s-a văzut nevoită să repare pagubele cauzate de foc. Timp de câteva zile, pe perioada reparaţiilor, oamenii ce locuiau în garsonierele din mansardă, au fost găzduiţi la căminul unui colegiu din localitate.

      Ei bine, dacă evenimentul anterior poate părea o pură coincidenţă, ceea ce ne relatează jurnalista Claudia Ţuţuman în articolul său, nu mai poate fi catalogat astfel. Sub titulatura Un nou focar de infecţie în Drobeta Turnu Severin, jurnalista amintită ne face o incursiune în noua realitate locativă a comunităţii proaspăt mutată în zona Serpentina Roşiori. Aceasta afirmă că „după ce ani la rând, au locuit în cele mai insalubre condiţii, cele 72 de familii de romi care aveau domiciliul la blocurile L din cartierul Crihala, au primit o şansă de a se muta într-un bloc dotat conform standardelor occidentale. Primăria le-a pus la dispoziţie romilor apartamente de lux, cu geamuri termopan, gresie şi faianţă, însă acest lucru nu i-a înduioşat pe vandali. În loc să preţuiască darul primit de la autorităţi, aceştia şi-au arătat «calităţile» de distrugători, astfel că, în acest moment (2011 – n.a.), toţi pereţii sunt mâzgăliţi, holurile sunt mizerabile, iar la unele băi au fost distruse ţevile, aşadar e o inundaţie continuă ... s-au format igrasie, mucegai, iar aerul este închis şi greu de respirat[17]”.

        Mai departe, descrierea realizată de jurnalistă este foarte amplă. Nu lipsesc nişte coordonate pe care le întâlneam invariabil şi înainte de mutare, cum ar fi: „Duşul este inutilizabil, oamenii luând apă cu găleata pentru a face baie în cameră ... [şi] mirosul insuportabil din băile comune[18]”. Mizeria care dădea bătăi de cap autorităţilor înainte de mutare a revenit, atât înăuntru, cât şi în jurul blocului, încât, poţi lesne afirma că ghetoul din Crihala se regăseşte azi în toate componentele sale la Serpentina Roşiori. Aflăm, de asemenea, de la Claudia Ţuţuman că deşi a fost amplasat un container lângă bloc, unde să se depoziteze corespunzător toate resturile menajere, oamenii preferă să arunce gunoaiele pe unde nimeresc, concluzionând „Dacă se va continua în acest fel ... zona se va transforma într-un nou focar de infecţie”.

       Şi aici, din cauza neplăţii facturilor s-a sistat furnizarea agentului termic, oamenii fiind nevoiţi să substituie căldura provenită de la agentul termic furnizat de Regia de Termoficare locală, cu cea provenită de la aparatele electrice din fiecare locuinţă în parte. Numai că numărul mare de aparate electrice şi consumul foarte mare suprasolicită reţeaua electrică, făcând ca, din când în când, să cedeze. Astfel, oamenii din L2 se plâng din nou – cum făceau şi înainte – că îşi ţin în frig copiii, iar compania de termoficare invocă faptul că este vorba despre rea voinţă.

        4. În loc de concluzie, o interogaţie

       Probabil întrebarea fundamentală aici este: se merită o investiţie realizată în acest fel în toate ghetourile româniei pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii celor afectaţi şi a oraşului în general? Bunăoară, văzând rezultatele de la Drobeta Tr. Severin s-ar impune o regândire a politicilor, pentru că în acest mod, bani investiţi nu-şi pot arăta utilitatea. Atunci, care să fie soluţia? Ce trebuie făcut, sau ce trebuie făcut în plus?

      Este foarte adevărat că investiţia de la Drobeta este în esenţă una foarte bună, însă ea trebuie completată cu politici sociale, educaţionale etc. Cu alte cuvine, locuinţa am rezolvat-o, dar am rezolvat oare locuirea, care ţine în mare măsură de atitudine, educaţie, înţelegere? Am rezolvat atitudinea şi modalitatea de înţelegere a comportamentului civic? Dintr-o perspectivă mai amplă s-ar putea spune că abia atunci când se va rezolva problema înţelegerii comportamentului civic, abia atunci disoluţia ghetoului şi a locuirii de tip ghetou vor comporta o traiectorie care să le conducă spre dispariţie.

---

[1] Blocul L2 va fi consolidat, Tele 2 Drobeta Turnu Severin, 05 mai 2011, disponibil la http://www.tele2drobeta.ro/stiri/1119-blocul-l2-va-fi-consolidat (accesat 14.05.2012).

[2] Ioana Caraibot, Turnu Severin: Peste 80 de familii de ţigani se mută într-un cartier rezidenţial, Adevărul, 20 august 2010.

[3] La Turnu Severin, în plină criză, 80 de familii de romi se mută într-un cartier rezidenţial, Thracia (Identitarian Press Agency), 21 august 2010, disponibil la http://www.tracologie.info/minoritari/la-turnu-severin-in-plina-criza-80-de-familii-de-rromi-se-muta-intr-un-cartier-rezidential-2457.html (accesat 13.05.2012).

[4] Florin Lobda, Zeci de familii de romi trăiesc laolaltă cu caii, porcii şi păsările, Gazeta de Sud, rubrica Eveniment, 04 septembrie 2003.

[5] Apartamente pentru familii defavorizate în Drobeta, Agerpres, 19 iunie 2009, disponibil la http://www.ziare.com/constantin-gherghe/severin/apartamente-pentru-familiile-defavorizate-din-drobeta-909197 (accesat 13.05.2012).

[6] Florin Lobda, art. cit., 04 septembrie 2003.

[7] Ibidem.

[8] Ioana Caraibot, art. cit., 20 august 2010.

[9] S-au mutat!, RADIOTELEVIZIUNEA SEVERIN, 22 noiembrie 2010, disponibil la http://www.televiziuneaseverin.ro/rts4/index.php/arhiva-stiri/1183-s-au-mutat--.html (accesat 13.05.2012).

[10] Dorin Tăbîrţă, Ghetouri pe cale de dispariţie, Informaţia de Severin, disponibil la http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/tirile-ids/79-stiri-locale/1503-ghetouri-pe-cale-de-dispariie.html (accesat 13.05.2012).

[11] Ioana Caraibot, Turnu Severin: Peste 80 de garsoniere ANL şi-au găsit chiriaşi, Adevărul, 19 august 2010.

[12] Ioana Caraibot, art. cit., 20 august 2010.

[13] Dorin Tăbîrţă, art. cit.

[14] Ibidem.

[15] Pentru că n-au fost capabili să salveze o viaţă de om Conducerea I.S.U. „Drobeta” să-şi dea DEMISIA!, Mehedinţeanul, 01 mai 2011, disponibil la http://www.mehedinteanul.ro/component/content/article/2500 (accesat 14.05.2012).

[16] Iulian Gogonea, Blocul sărmanilor, lovit de un incendiu ucigaş, Ediţie Specială, rubrica Eveniment, 26 aprilie 2011.

[17] Claudia Ţuţuman, Un nou focar de infecţie în Drobeta Turnu Severin, Informaţia de Severin, disponibil la http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/ancheta/4180.html (accesat 13.05.2012).

[18] Ibidem.

Masă caldă cu apetisant miros politic

          Cu toţii ştim ce iarnă dură a fost cea de la începutul acestui an. Cu greu au făcut faţă cheltuielilor pentru încălzire şi celor conexe mulţi dintre români. Probabil o hartă a persoanelor aflate în cea mai mare nevoie la nivel naţional ar arăta înfiorător. Nici măcar înfricoşător, ci exact aşa cum am spus... înfiorător. Chiar şi în aceste condiţii, oamenii politici îşi îndreaptă atenţia cu greu în direcţia nevoiaşilor. Însă nu şi atunci când există un scop politic. Iar dacă acesta poate avea impact mare cu costuri minime, scopul poate fi optim atins. Mai concret, dacă demersul politic este urmat de aprecieri pozitive, atât din partea săracilor ce au fost vizaţi (rămânându-le în memorie pentru vot), cât şi din partea mass-mediei, atunci politicul şi-a atins ţinta.

        Concret, astfel de acţiuni se petrec în mai toate regiunile ţării acolo unde predomină sărăcia şi unde există masă de manevră. Terenul de acţiune este mănos mai ales în preajma alegerilor. Revenind la acest an, 2012, un an prin excelenţă electoral, vom putea observa mai multe evenimente filantropice, umanitare, caritabile... spuneţi-le cum doriţi, în spaţiile de maximă concentrare a sărăciei. La Satu Mare acţiunile pioase ale politicului s-au prevalat de iarna grea ce tocmai a trecut, pentru a evidenţia nevoia unei mese pentru populaţia minoră a săracilor din oraş, care să îndulcească traversarea iarnii. Aşadar, o anume organizaţie judeţeană de partid formată din aripa tânără a acesteia, a dat o masă persoanelor nevoiaşe din mai multe spaţii ale oraşului. Astfel, printre alţii, beneficiari au fost şi romii săraci din ghetoul de pe strada Ostrovului, care au primit „câte o felie de pâine cu margarină şi salam, respectiv câte un pahar cu ceai[1]”, tineretul politic pregătind în final nu mai puţin de 230 de porţii.

          Nu are importanţă prea mare aici numele formaţiunii politice care a întreprins un astfel de demers ce poate părea cinic, ci pur şi simplu prezenţa lui. Ceea ce contează este motivaţia din spatele acţiunii, deoarece ea ascunde un obiectiv politic, şi anume, alegerea candidaţilor propuşi de către formaţiunea respectivă. Poate că raţionamentul nu este tocmai adevărat, însă, pe de altă parte, ne putem întreba de ce astfel de acţiuni caritabile nu se întreprind mai des şi, mai ales, în alte momente decât cele electorale sau din apropierea lor? De ce nu sunt propuse politici pentru ameliorareasituaţiei săracilor din aceste areale urbane, cum este cel din strada Ostrovului? Iată de ce presupunem că astfel de evenimente culinare cu miros politic pot părea acţiuni de-a dreptul cinice, pentru că ele nu sunt făcute din convingere, ci dintr-o necesitate politică şi exclusiv pragmatică: câştigarea de voturi!

---

[1] Ioana Gavrău, Tineretul democrat-liberal a oferit o masă caldă nevoiaşilor, Jdd, rubrica Actualitate, 08 februarie 2012.