Neatenţia civică

De foarte multe ori observ cum oamenii pe care îi intâlnesc prin oraş (în parc, în instituţii, în mijloacele de transport în comun etc.) au anumite gesturi sau atitudini care încalcă regulile nescrise sau aşa-numitul consens mutual de convieţuire socială. La fel de des – dacă nu chiar mult mai intens decât frecvenţa gesturilor şi atitudinilor sociale exagerate şi necugetate (sau poate chiar intenţionate?) pe care le întâlnesc în cotidianul urban – mă întreb ce-i determină pe aceşti oameni să-şi supradimensioneze comportamentul civic. În fond, toţi oamenii au dreptul la libertate şi, totodată, la liberă exprimare. Dar de ce să exagerezi, de ce să încerci să epatezi? Care este finalitatea acestor atitudini?

Cred că şi de data aceasta sursa comportamentului exagerat stă în legătură cu mediul urban. Întotdeauna în mediul urban au existat neadaptaţi şi inadaptabili. Au existat şi cu siguranţă vor mai exista indivizi care nu vor să adere la normele comunităţii urbane în care trăiesc. Aceştia vor să fie altfel. Desigur că cei mai mulţi dintre locuitorii oraşelor care au gesturi şi atitudini necugetate se înscriu în rândul tinerilor. Dar aceştia au, să spunem, o scuză... sunt în formare, învaţă, se educă. Învaţă să trăiască într-o societate din ce în ce mai complexă şi mai urbanizată. Numai atunci când au trecut de pragul tinereţii biologice şi continuă să aibă o conduită necorespunzătoare societăţii în care trăiesc, aceştia pot fi incluşi în cele două categorii de mai sus şi pot fi blamaţi. Dar ce ne facem când adulţii generează gesturi şi atitudini nedemne de raţionamentul unui matur? Ce putem face când, într-un context anume, un individ trecut bine de vârsta maturităţii se comportă necorespunzător şi încalcă acel consens mutual de convieţuire civică?

Erving Goffman într-o lucrare de-a sa vorbeşte despre neatenţie civică. Probabil că aceasta este şi soluţia unei convieţuiri normale. De fapt, neatenţia civică nu este altceva decât modul în care, fiecare individ recunoaşte prezenţa celorlalte persoane din jurul său, însă evită orice gest care poate fi considerat inoportun sau nepotrivit situaţiei date. Neatenţia civică în raport cu ceilalţi presupune ceva în care ne implicăm, mai mult sau mai puţin conştient şi este de o importanţă crucială în viaţa socială.

Dar, cu toate acestea, neatenţia civică are foarte mult de-a face cu educaţia şi cu mediul geografic în care indivizii se formează. Este motivul pentru care inadaptabilitatea urbană persistă în cazul unor categorii sociale. Adaptarea la mediul urban presupune un proces de „morfogeneză”, de transformare în alceva; acel altceva care să inţeleagă oraşul şi oamenii care-l locuiesc şi să-şi însuşească aceste elemente. Pentru asta este nevoie de timp.

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă, ar fi mai înţelept să luăm un caz concret: Bucureşti. De câte ori nu aţi avut parte de un adevărat spectacol instant provocat de anumiţi indivizi din preajma voastră? De câte ori nu v-a fost „violată” liniştea atunci când vă întorceaţi acasă într-un mijloc de transport în comun după o zi istovitoare de lucru? Cât de des aţi trecut de pe un trotuar pe celălalt de teama cuiva care se comporta ciudat pe partea străzii pe care aţi fost nevoit să o părăsiţi?

Nu-i aşa că aceste întrebări nu vă par străine?

În Bucureştiul anilor de glorie a socialismului au fost aduşi din diferite colţuri ale ţării oameni care să lucreze pe şantierele capitalei. În mod special din mediul rural. Nou-veniţii aveau sarcina strictă de a construi. De a face Bucureştiul să prospere şi să devină cel mai mândru oraş al ţării. Să fie o adevărată capitală... pe măsura conducătorului ei de la acea vreme. Însă nimeni nu s-a gândit şi la partea socială a acestui aport masiv de noi rezidenţi. Aportul masiv de populaţie din zonele rurale a multiplicat populaţia urbei şi, totodată, a amalgamat-o. Cei care au construit „oraşul socialist” nu au apucat să-l înţeleagă pe cel dinainte... Bucureştiul istoric, oamenii lui, viaţa lui socială şi aşa mai departe. De fapt, nu au avut când să-l vadă pentru a-l înţelege. Mulţi, probabil, nu aveau nici cea mai mică idee despre istoria de peste 500 de ani a acestui oraş. Cu toate acestea, s-au trezit orăşeni, locuitori ai capitalei, deşi nu stiau cum să se comporte asemenea unui orăşean. De aici şi lipsa de comportament civic adecvat oraşului. Acesta este timpul în care s-a frânt societatea şi au apărut neadaptaţii şi inadaptabilii. Poate că unii dintre aceştia s-au intors la obârşie... habar n’am! Cert este că, repercursiunile acelui moment le vedem şi astăzi. Nu vreau să generalizez neapărat, însă urmările sunt vizibile. Câtiva au clacat în oraş şi au ajuns în rândul homleşilor despre care am discutat într-un alt articol. În concluzie, în Bucureşti nou-veniţii erau mult mai aproape şi mai des (în sens fizic, spaţial) unii de alţii: în tramvai, în parc, pe străzi etc. Cu alte cuvinte, interacţionau mai des şi trebuiau, vrând-nevrând, să socializeze.

sursa:http://www.gandul.info/arta/lectura-metrou-simptom-lipsei-timp-838692

Ruptura din sânul evoluţiei societăţii bucureştene s-a menţinut pare-se şi după revoluţie. Ba chiar s-a acutizat. Deşi după eliberarea din chingile comunismului am fi sperat să vedem o nouă societate urbană în formare, pe principii occidentale, lucrul acesta nu s-a întâmplat. Occidentul, în opinia multora, este o lume civilizată... deci am fi avut ce să învăţăm. Dar greutăţile generate de lupta competenţelor au radicalizat structurile sociale pentru că locuitorii oraşelor noastre erau obişnuiţi cu locul de muncă stabil oferit de stat. Ori ei nu erau pregătiţi pentru capitalism. Practic în decurs de numai 50 de ani sistemul social a fost răsturnat de două ori, şi odată cu el, şi relaţiile dintre oameni. Geografia Bucureştiului a căpătat noi valenţe atunci când societatea şi-a modificat funcţionarea... evoluţia.

sursa: http://www.uups.ro/31075/maturatorii-si-pubelele-polaris-merg-cu-autobuzele-r-a-t-c.html

Haideţi totuşi să ne întoarcem la problematica neatenţie civice în speranţa că cele de mai sus au fost de folos pentru a înţelege de ce societatea bucureşteană este atât de amalgamată din punct de vedere civic. De ce unii oameni reacţionează şi interacţionează cu ceilalţi altfel decât ar fi normal. Pe scurt: acestora dintre noi care au astfel de deprinderi nu le pasă decât de ei înşişi, pentru că asta au înţeles ei din competiţia capitalstă şi din viaţa urbană. Iar atunci când eşti prins într-un astfel de context, nu ai decât varianta neatenţiei civice. Trebuie să observi şi să nu te holbezi insistent la cel în cauză pentru a nu da curs unei tensiuni.

Un exemplu care îmi vine acum în minte s-a petrecut într-un autobuz din cartierul bucureştean Rahova. Două dame, aparent onorabile, s-au luat la ceartă întrucât una o atinsese neintenţionat cu o sacoşă – în care erau, probabil, nişte obiecte ceva mai contondente – pe cealaltă. Politicoasă, cea care „provocase” incidentul şi-a cerut scuze, însă cea din urmă nu a acceptat condescendenţa şi a ripostat. Bineînţeles că între cele două s-a pornit o gâlceavă care s-a lăsat şi cu jignirile de rigoare. Interesant este că în toată gâlceava mahalagească damele şi-au păstrat „respectul” impus de oraş. Dama „rănită” i se adresează celeilalte stfel: „doamnă, sunteţi o mare vacă”!

Chiar dacă neatenţia civică nu este totuna cu ignorarea, este bine adesea să le combinăm pentru a nu fi angrenaţi în astfel de cotidiene urbane bucureştene. Cu cât suntem mai neatenţi din punct de vedere civic, cu atât viaţa socială din oraş se va îmbunătăţi.

Graffiti sau Mâzgăliti? Radicalizarea culturii tineretului urban

Adolescenţii şi curentul cool. Alvin Toffler avea perfectă dreptate când – în lucrarea sa fundamentală Şocul Viitorului – afirma că societatea se fisurează şi că suntem catalogaţi din ce în ce mai mult după vârstă. Urmarea acestui fapt este apariţia şi înmulţirea subculturilor. Unul dintre fenomenele noi ale culturii urbane imprimate de tinerii locuitori ai oraşelor spaţiului urban este graffiti. Acest mod urban de exprimare este specific tinerilor şi, în mod special, unei categorii anume, cea a adolescenţilor. După cum cred că v-aţi dat seama deja, în condiţiile traiului în oraş, cultura urbană este generată cu precădere de categoriile tinere şi mai puţin de către celelalte categorii de vârstă. Tinerii de până la 25 de ani în general, iar cei ce nu depăşesc 20 de ani în particular, sunt predispuşi să copieze aproape orice este la modă în Occident sau – ca să mă exprim în felul lor – cool.

Prin urmare dorinţa de epatare, de a fi cool sau tare este foarte intensă în rândul acestei categorii sociale. A te da cu skateboard-ul, cu rolele, cu bicicleta şi mai ales a face giumbuşlucuri şi „scheme” cât mai complicate şi spectaculoase cu acestea, reprezintă, alături de graffiti şi alte asemenea practici socio-urbane, elemente culturale definitorii vieţii tinerilor din oraşe. A trăi intens şi „periculos” pare a fi deviza lor. Totodată, a fi altfel, a se deosebi de ceilalţi, pare să-i încânte de-a dreptul. Se poate observa şi o tendinţă vestimentară aparte a tinerei generaţii. Tricouri şi bluze cât mai largi. Pantaloni care îţi dau senzaţia că se vor prăvăli de la înălţimea coapselor către glezne în orice clipă deoarece sunt largi şi purtaţi neglijent; pantaloni care necesită un efort în plus pentru a-i ridica în permanenţă. Pe cap se poartă nelipsita şapcă new era etc. Luate împreună, aceste forme de exprimare publică sunt definitorii adolescenţilor.

Cine sunt aceşti adolescenţi? Ei bine, pentru o bună bucată de timp (în linii mari) oamenii erau împărţiţi în copii, tineri şi adulţi. Acelaşi Toffler ne aminteşte că abia prin anii ’40 ai secolului trecut, termenul foarte vag de tineri a început să fie treptat înlocuit de mult mai restrictivul „adolescenţi”, teenager (eng.). Noţiunea făcea referire la cei care aveau vârste cuprinse între 13 şi 19 ani. Există, de pildă, şi o categorie a preadolescenţilor, adică a celor care au vârste mai mici de 13 ani. Practic deosebirile dintre tineri sunt atât de pronunţate în funcţie de vârstă, încât unii sociologi au afirmat că acestea for fi sursa unor conflicte. Mai mult decât atât, sociologul John Lofland afirmă că există chiar un ghetou al tinerilor.

Graffiti în sistemul urban bucureştean. Artă sau vandalism? Dacă ne întoarcem în urmă cu 20 de ani vom putea constata că oraşele din România nu erau atinse de acest curent cultural şi nu cred că este nevoie să amintesc de ce. Dar, cu toate acestea, curentul s-a impus foarte rapid. Prin apariţia şi evoluţia lui în oraşele României (mai cu seamă în Bucureşti), aproape că se poate rememora evoluţia acestui curent cultural urban în marile oraşe occidentale. Mai mult, fenomenul graffiti a prins foarte bine. Aproape peste tot pe unde îţi arunci privirea vei putea lua contact cu graffiti. De la locuri mai mult sau mai puţin dosite şi marginale (poduri, depouri, gări, garduri, stâlpi, trenuri, metrouri, troleibuze, autobuze, tramvaie), trecând prin scări de blocuri şi blocuri în ansamblu sau mari monumente istorice şi de arhitecturi ori instituţii, nimic nu a scăpat de mâna abilă şi agilă a „artiştilor străzii”. Totul este înviorat, totul este cozmetizat şi arată... cool. Este, probabil, printre puţinele fenomene urbane pe care autorităţile nu le pot controla. Ştergerea unui desen de pe o clădire presupune apariţia lui, ori a altuia, într-o altă parte de oraş şi tot aşa. Unde mai pui că necesarul financiar pentru astfel de acţiuni este foarte mare.

Rămâne totuşi dilema: curentul graffiti este artă sau vandalism (?) după cum se întreba Sandrine Pereira. Există un ghetou al adolescenţilor în Bucureşti? Subcultura graffitiului a apărut pe firul adolescenţilor cool? Realitatea bucureşteană susţine mai degrabă ultima variantă a dilemei. Atâta timp cât mâzgălelile cu vopsea din spray acoperă aproape orice din oraş. Situaţia devine foarte serioasă – şi în acelaşi timp enervată – când, spre exemplu, pe zidurile proaspăt renovate ale clădirilor monument istoric apare un graffiti neinteligibil. De fapt apare un mâzgăliti; adică nişte „hieroglife” pe un zid şi nimic mai mult. Şi ca un făcut, acolo unde apare un mâzgăliti al unui graffer se soi, se mai îngrămădesc ulterior şi altele. Acest mod de exprimare urbană reprezintă de fapt vandalism şi nu artă. În urmă cu aproape un an, soclul statuii lui Carol I din Piaţa Revoluţiei a fost „înfrumuseţat” cu graffiti. Vandalism? La fel s-a întâmplat şi cu Opera Română şi cu multe alte instituţii şi clădiri monument. De blocuri ce să mai vorbin. Mă uitam zilele trecute în plimbările mele prin oraş la moştenirea socialistă. Aproape niciun bloc nu scăpase nemâzgălit, pardon negraffitit. Tot spaţiul de la parter al blocurilor de pe Şoseaua Panduri era acoperit cu tot soiul de graffiti, iar cazul străzii Panduri nu este singular. Prin urmare întreb din nou, vandalism?

Atunci unde este arta? Arta înseamnă ceva frumos, ceva care să placă, nu? Arta înseamnă întradevăr cultură. Iar pentru ca graffitiul să fie cultură, el rebuie să se desfăşoare în locuri şi spaţii urbane special amenajate unde se pot admira în voie. În locurile publice puse la dispoziţie pentru creativitate grafică totul este legal, iar cadrul poate stimula imaginaţia grafferului. Totul poate astfel deveni artă. Dar cum mulţi grafferi bucureşteni nu ştiu decât să-şi scrie numele pe tot ce întălnesc, locurile special amenajate (dacă ar exista) ar rămâne pustii sau cel puţin cvasipustii pentru că puţini sunt cei care chiar se pricep... puţini sunt cool întradevăr.

Atunci care este explicaţia omniprezentelor mâzgălituri grafice urbane? Recunosc că mi-a fost foarte greu să îmi dau seama ce anume determină abundenţa de mâzgălituri pe zidurile oraşului. Pentru a afla răspunsul m-am documentat. Şi iată ce am descoperit: pe lângă faptul că acestă subcultură urbană a apărut odată cu muzica Rap şi Hip hop, aceasta a antrenat o serie de găşti care îşi disputau supremaţia în diferite colţuri urbane. Iar pentru a-şi marca teritoriul, găştile aveau nevoie de nişte simboluri sau „blazoane” care să-i reprezinte. Aveau nevoie de un TAG (semnătură stilizată). Astfel a apărut graffitiul. În acelaşi timp s-au înmulţit TAG-urile neasociate unei găşti. Iar ceea ce este şi mai important, faptul că graffitiul „creşte” adrenalina în sensul că, cu cât este mai ilegal (dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa), cu atât este mai tare, mai cool. Lupta dintre găşti dă amploare fenomenului şi sporeşte mâzgălitul.

Vreau să vă spun că există o adevărată terminologie generată de graffiti: piece, burner, buffing, toy etc. Nu am să le definesc pentru că nu acesta este scopul aricolului, ci am vrut pur şi simplu să arăt cât de dinamic şi activ este acesta. Mai important mi se pare însă alt aspect: cum de apar îngrămădeli de scrisuri în acelaşi loc? Lupta dintre găşti şi grafferi a dat naştere abundenţei de mâzgăleli. A tăia sau a scrie peste TAG-ul/semnătura cuiva reprezintă o insultă gravă adusă persoanei sau găştii. De aici şi multitudinea de „hieroglife”. Si cum din ce în ce mai mulţi tineri vor să fie cool, subcultura graffitiului se radicalizează, pentru că este ruşinos să fii considerat un toy (un graffer fără experienţă sau fără talent). În acest mod radicalizarea culturii adolescenţilor generează în spaţiul bucureştean, nu graffiti ci mâzgăliti. Totodată ghetoul tinerilor se conturează pe fondul acestor subculturi urbane.

Trebuie să dăm şi Cezarului ce-i al Cezarului. Desigur că nu toate desenele stradale se înscriu în categoria mâzgălitiului. Unele sunt de-a dreptul impresionante şi nu trebuie să nominalizez eu acum una anume. Foarte multe imagini cu graffitiuri reuşite sunt disponibile pe Internet. Şi în Bucureşti există graffitiuri extraordinare însă vă las pe voi să le descoperiţi, pe de o parte pentru a explora oraşul, iar pe de altă parte pentru a vedea graffitiurile frumoase şi multitudinea de mâzgălitiuri.

Reconsiderarea spaţiului urban: concentrarea activităţilor comerciale

Din punct de vedere geografic spaţiul este un „corpus” de manifestare a celor mai multe procese specifice. De aceea „spaţiul virtual”, care este în plină ascensiune în această eră a INTERNETULUI, impune bariere în analiza geografică a spaţiului. Prin urmare, multe activităţi umane (comunicare, interacţiune, socializare etc.) suferă modificări, se despaţializează şi se transferă din mediul fizic în cel virtual. Societatea în ansamblu suferă modificări funcţionale, iar relaţia ei cu spaţiul fizic, de asemenea. Cu toate acestea, spaţiul este reconsiderat într-o anumită direcţie, iar aceasta este aceea a concentrării activităţilor comerciale. Mai exact, a activităţilor comerciale urbane.

Spaţiile urbane au suferit foarte multe modificări de-a lungul timpului. S-au metamorfozat de nenumărate ori. Legăturile dintre societate şi teritoriu au fost permanent îngemănate în spaţiul urban. Activităţile obligatorii sau necesare, cele opţionale şi cele de relaxare în aer liber se petreceau în acelaşi cadru fizic: oraşul. Acţiunile umane erau specifice vieţii între clădiri după cum bine observa în urmă cu peste 30 de ani arhitectul danez Jan Gehl. Cu toate acestea, oraşul modern şi postmodern răstoarnă întrucâtva această ordine devenită oarecum „tradiţie”. Pe lângă relaţiile interumane directe – consumate în spaţiu urban fizic –, apar relaţiile sociale indirecte – dezvoltate şi consumate în spaţiul virtual. Prin urmare contactul social direct are de suferit, iar viaţa între clădiri deopotrivă. Spaţiul geografic are în acest caz o importanţă mult diminuată.

Pentru a înţelege mai bine ce se petrece în oraşul prezentului, ar trebui să punem întrebările corecte într-un mod concret. Anume: ce reprezintă o clădire pentru locuitorii oraşului? Ce importanţă are cartierul pentru locuitorii săi? Sau, care sunt arealele urbane în care indivizii interacţionează cel mai des, cel mai intens? Dacă sunt locuitor al oraşului, de unde mă pot aproviziona cel mai bine, de unde să îmi fac cumpărăturile? Şi aşa mai departe.

Înainte de 1950 răspunsurile erau destul de facile pentru orice individ. Unele dintre ele mai sunt şi acum. De pildă, o clădire poate reprezenta locuinţa, blocul în care se află apartamentul de rezidenţă, o clădire de birouri, restaurantul la care mănânc în mod regulat, PUB-ul în care mă mai întâlnesc cu amicii, o gară, un monument istoric, , un…, un…, un…. Cartierul este perceput cel mai adesea ca spaţiul proxim rezidenţei şi arealul în care locuitorii acestuia îşi petrec cea mai mare parte a timpului; uneori este un mediu fizic încărcat de simboluri şi repere.

Răspunsurile pentru ultimele două întrebări se complică puţin. În cazul acestora, răspunsul trebuie să se bazeze pe evaluarea realităţilor prezente şi pe compararea acestora cu cele din trecut. Unele spaţii urbane au şi acum importanţă sporită în ceea ce priveşte socializarea: parcul, clubul, PUB-ul, cafeneaua, şcoala etc. Altele însă sunt de dată recentă: spaţiul virtual sau INTERNETUL. În plus (şi cu aceasta mă apropii de subiectul principal al articolului), răspunsul la ultima întrebare mi se pare foarte interesant şi în acelaşi timp paradoxal. De unde să cumpăr ceea ce îmi trebuie? Păi, rămânând tot „în spaţiul virtual” aş răspunde o să îmi cumpăr cele necesare prin e-commerce. Fenomenul a luat mare amploare în ultimii zece ani chiar şi în România. Dar oare pot să îmi realizez cumpărăturile în integralitate de pe Internet? Pot găsi eu tot ce am nevoie în mediul online? Dispun online de aceeaşi ofertă de produse la preţuri acceptabile. Cât timp se „cheltuie” prin astfel de proceduri de cumpărare? Iată doar câteva probleme care nasc întrebări în privinţa e-commerce-ului. Unde mai pui că nu toţi locuitorii oraşului au acces la Internet şi nu ştiu cum să opereze în mediul online.

Dacă varianta de mai sus nu este tocmai optimă, atunci cumpărăturile se vor face în mod disparat din mai multe locuri. Dacă se doreşte cumpărarea unor legumelor şi fructe, atunci se va proceda la mergerea la piaţă. În cazul cumpărării de haine, locuitorii se vor deplasa la magazinele specializate în acest sens. Mobilierul şi celelalte produse pentru gospodărie vor fi procurate de la magazinele dedicate construirii şi accesorizării locuinţelor din imediata vecinătate. Toată paleta de produse necesare traiului se va procura astfel de la magazinele specializate din proximitatea locuinţei. Dar actul cumpărării într-un astfel de scenariu (care nu este nici pe departe unul pur teoretic/ipotetic) devine o corvoadă. Locuitorii trebuie să realizeze mai multe drumuri, să viziteze mai multe magazine să pierdă mult, enorm de mult timp. Şi cum în oraşele prezentului timpul este foarte preţios, probabil că nici această variantă nu este tocmai cea optimă.

Atunci ce-i de făcut? Şi vocile capitalismului urban descătuşat s-au auzit deodată: supermagazine concentrate în micro-spaţii. Aceasta este varianta optimă. Concentrarea activităţilor comerciale şi economisirea timpului, concomitent cu sporirea profiturilor (atât ale locuitorilor, cât şi ale antreprenorilor). Locuitorii oraşelor sunt mulţumiţi că pot găsi tot ceea ce le trebuie într-un singur loc. Varietatea şi diversitatea produselor moderează preţurile şi fac atractive bunurile. În plus, comparativ cu cea de-a doua variantă expusă anterior, deplasările către aceste spaţii sunt considerabil diminuate; astfel se câştigă mult prea preţiosul timp. Timp care în era vitezei contează din ce în ce mai mult. Orele petrecute la locul de muncă acaparează o mare parte din timpul oamenilor. De aici şi lipsa de timp liber pentru activităţi plăcute, de recreere, de evadare în acţiuni care să facă plăcere indivizilor.

Supermagazinele sunt concepute astfel încât să elimine şi cele mai mici neplăceri aduse de procesul cumpărării. Sunt dotate pe lângă produsele destinate vânzării cu restaurante, cafenele, locuri de joacă pentru copii, spaţii de relaxare pentru adulţi, parcări moderne, locuri speciale pentru fumat, sisteme de transport gratuit pentru clienţi, autovehicule pentru transportul mărfii la domiciliul cumpărătorilor etc. Altfel spus, cumpărarea din aceste spaţii devine relaxantă. Cumpărarea poate reprezenta chiar o activitate de petrecere a timpului liber sau o activitate pe care să o practici în timpul liber.

Concentrarea supermagazinelor în anumite puncte de la periferia oraşelor reprezintă din punct de vedere socio-urban o reconsiderare a spaţiului urban. Concentrarea activităţilor comerciale în anumite zone periferice poate fi privită şi din perspectiva segregării: separarea activităţilor comerciale de alte activităţi întâlnite în oraşe. În Bucureşti, platforme comerciale mari apar în spaţiile periferice precum: Platforma Feeria sau Băneasa Shopping City (în nord), Militari Shopping Center (în Vest), Platforma Berceni (în Sud), Parcul Comercial Esplanada Pantelimon (în est) etc. Centrele comerciale respective înglobează foarte multe magazine şi mai ales produse. De exemplu, în cuprinsul platformei comerciale Băneasa Shoping City se întâlnesc: Metro, galeria comercială Feeria, Carrefour, Bricostore, Mobexpert, Ikea, Auto Exhibition Centre şi centrul comercial Băneasa Shopping City. Acestea toate la un loc alcătuiesc cea mai mare zonă comercială din Europa Centrală şi de Est. În acelaşi spirit, Parcul Comercial Esplanada Pantelimon înglobează câteva supermagazine cum ar fi: Cora, Bricostore şi Mobexpert. Deservind cartierul Berceni, platforma comercială omonimă se face cunoscută locuitorilor prin magazinele Carrefour, Selgros, Hornbach, Decathlon etc. Şi în vestul capitalei, în vecinătatea autostrăzii Bucureşti-Piteşti, se dezvoltă magazinele Auchan, Praktiker, Jysk, Decathlon, Domo, Media Galaxy şi multe altele, care compun platforma comercială Militari Shopping Center.

Mai există şi alte platforme comerciale în Bucureşti pe lângă cele exemplificate dar de mai mici dimensiuni. Totalul cazurilor de acest gen întăreşte premisa de la care s-a pornit şi anume aceea a polarizării activităţilor comerciale în diferite puncte din periferie sau din interiorul oraşului. Astfel se reconsideră spaţiul şi se separă activităţile.

Spor la cumpărături, relaxare şi economisit de timp!

BIDONville sau PETbusiness. Noua dimensiune a sărăciei urbane bucureştene

Criza i-a pus la grea încercare – deşi nu cred că duceau lipsă de greutăţi –, pe mulţi dintre locuitorii oraşului. Multora li s-a redus salariul (de parcă ar mai fi trebuit să va mai spun asta!), alţii şi-au pierdut locul de muncă, iar cei mai oropsiţi locuitori ai oraşelor şi-au văzut spulberată şi ultima şansă de a mai câştiga un ban. Şi totuşi, din neant a apărut o oportunitate. Se spune, nu (!), conform culturii chineze, că perioadele de criză aduc şi OPORTUNITĂŢI. Şi iat-o: colectarea PET-urilor.

Dacă zilnicele strigăte ale ţiganilor/rromilor ce umblă după colectarea fierului vechi chiar şi în cele mai centrale locuri ale Bucureştiului, nu mai reprezintă o noutate (Fiare veeeeeeeeechi... fiare looooooooom), foşnetul cotidian al PET-urilor pare ceva mai recent, semn că el a luat amploare odată cu împământenirea crizei pe meleagurile dâmboviţene. Colectarea PET-urilor sau a BIDOANELOR, aşa cum le numim în mod curent, nu este o activitate apărută ca urmare a crizei în mod concret. Astfel de activităţi erau derulate şi înainte de criză, dar la o intensitate infinit mai mică; tocmai de aceea am spus anterior că foşnetul PET-urilor este de dată recentă, pentru că activitatea s-a intensificat de curând. Iar acest fapt nu este altceva decât o nouă dimensiune a sărăciei urbane bucureştene, o implicare activă a crizei în viaţa oraşului.

Imagini cu oameni care scormonesc aprig prin pubele şi coşuri de gunoi în căutarea PET-urilor vedeam în urmă cu, să spunem, 5-6 ani de zile în documentarele realizate de anumite televiziuni occidentale. Iar spaţiile în care se petreceau acţiunile documentarelor respective erau specifice oraşelor mari din Africa şi Asia: Cairo, Lagos, Mumbai, Calcutta, Dhaka etc. Numai că, iată, imaginea aceasta este din ce în ce mai specifică Bucureştiului. Din lipsă de ocupaţie, de pregătire şi de bani, oamenii aleg să caute printre gunoaie şi resturi menajere BIDOANE şi cutii de bere, suc, energizante etc.; ultimele fiind fabricate din aluminu, un metal destul de scump, motiv pentru care este căutat.

Dar oare merită tot acest efort de adunare a BIDOANELOR şi cutiilor? Cât poate cineva să câştige dintr-o astfel de activitate? Ce înseamnă un kg. de bidoane ori unul de cutii în bani? Poate că cei mai mulţi dintre noi am răspunde NU la prima întrebare. Însă pentru cei ce o fac, adunarea celor două „bunuri” este printre puţinele opţiuni rămase pentru a câştiga un ban. Uneori colectarea bidoanelor poate fi chiar o sursă bună de venit. Depinde de cât de harnic este cel ce colectează. Cât priveşte celelalte două dileme, aflarea răspunsului s-ar putea să ne determine să întărim NU-ul exprimat mai sus. Da! Spre exemplu, 1 kg de bidoane costă aproximativ 90 de bani. Aţi citit bine... 90 de bani, cu atât sunt plătiţi cei ce aleg să se îndeltnicească cu aşa ceva. Dar revin şi spun: pentru mulţi oameni, aceasta este printre puţinele alternative de subzistenţă rămase.

Făcând un calcul rapid: 1 kg PET = 0,90 RON, asta înseamnă că un individ care adună în medie pe zi 50 kg de PET, are un venit de 45 RON. Cu alte cuvinte, într-o lună, persoana în cauză poate avea un venit între 1.260 şi 1.395 RON. Ehe... păi acesta, în România crizelor noastre, este un venit mai mult decât decent. Dacă l-aş cita pe cârmuitorul de la Ministerul Muncii, care afirma deunăzi că o persoană care câştigă peste 800 RON pe lună este parte a „bogaţilor României”, atunci ce mai putem spune?

Dar, unfortunately (cum ar spune englezul...), realitatea nu este aceasta. Ea nu este întotdeuna statistică. Cu alte cuvinte, cifrele nu relevă mereu adevărul, pentru că adevărul adevărat este mai tot timpul social, nu statistic. Cei care culeg de prin pubele sunt cei mai slab instruiţi locuitori a Bucureştiului... ai României în general. Totodată sunt cei mai puţin şcolarizaţi. Şi atunci... statistica? Credeţi, oare, că aceşti oameni îşi cheltuiesc banii trudiţi printre gunoaie în mod raţional? Se gândesc ei la ridicarea standardului de viaţă prin investiţii în pregătirea lor, în educarea copiilor? Altfel spus, se gândesc la ieşirea din starea în care se află ei şi familiile lor acum? Gândesc ei în perspectivă? E de gândit aici. Poate ceva programe guvernamentale pentru instruire, pentru incluziune... pentru VIAŢĂ.

Şi mai e ceva, că tot observ că se gândeşte statistic, iar acest fapt merge oarecum mână în mână cu numărul de membri ai familiei ce merg în căutarea bidoanelor aducătoare de venit. Căci nu tot timpul doar un membru al familiei merge la colectare, ci întreaga familie, cu mic, cu mare. Aşadar, îmbunătăţim valoarea financiară de mai sus şi mai facem un calcul. O familie cu 4 persoane – toate pornite la colectat –, adunând în medie 50 kg/zi. Prin urmare, familia respectivă are un venit net de 5.040 – 5.580 RON/lună. Impresionant, nu! Numai că odraslele se obişnuiesc aşa. Nu merg la şcoală, nu sunt instruiţi şi, în final, dau naştere unei generaţii de indivizi care în viitor vor colecta bidoane, vor câştiga ceva bani şi vor fi analfabeţi. Fiind analfabet, este foarte greu de integrat în societatea dominantă. Incluziunea lor este foarte dificilă, nu imposibilă şi, totodată, va necesita resurse financiare neimaginate azi. Şi nu cred că m-am gândit prea departe spunând cele de mai sus. Să ne aţintim privirea asupra oraşelor invocate mai sus: Calcutta, Cairo...

Modul de manifestare zilnică a PETbusiness-ului îmbracă trei forme:

(1) persoane singure, înarmate cu saci menajeri şi sacoşe, se perindă prin cartiere şi scotocesc pubelele aferente blocurilor de locuinţe şi coşurile stradale;

(2) familii, cu 2 până la 5 membri, cu saci foarte mari (adesea de până la 1,5 m înălţime) special confecţionaţi, realizează acelaşi „ritual” zilnic;

(3) familii, având o componenţă similară celei anterioare, deţinând aceiaşi saci special confecţionaţi, golesc pubelele amplasate de către primăriile de sector pentru colectare selectivă. Cum se acţionează mai exact? Un individ intră în pubelă şi aruncă afară – prin orificiul de introducere a bidonului în pubelă – toate PET-urile din interior. Sau, o persoană înclină pur şi simplu pubela iar celelalte adună PET-urile.

Mai mult ca sigur, de acum înainte, aceşti locuitori ai oraşului şi acţiunile lor vor deveni o constantă a vieţii urbane. O „castă” aparte se naşte! Nu mai amintesc de precaritatea locuinţelor lor şi de modul lor de trai, cum nu mai amintesc de „ruşinea” pe care o comportă aceste activităţi „de jos” sau mizere.

Merita să amintim aici şi unele avantaje aduse de PETbusiness. În primul rând este vorba despre o sursă wsigură de venit, iar în al doilea rând activitatea de colectare selectivă este una ce ţine de domeniul ecologiei urbane. Se adună separat unele deşeuri pe care ulterior companiile colectoare le trimit la reciclare. Dacă unii dintre noi nu ştim, nu am învăţat sau nu vrem să tratăm oraşul ca pe propria locuinţă, atunci „oamenii bidoanelor” se îngrijesc cel puţin de adunarea PET-urilor şi a cutiilor de aluminiu. Astfel, oraşul devine ceva mai curat. Şi, oarecum derivat, reciclarea acestor deşeuri presupune salvarea anumitor materii prime în perspectiva aşa-numitei dezvoltări urbane sustenabile.

Marginalizarea, oraşul şi boschetarii

Aproape fără excepţie oraşele generează un fenomen hulit peste tot în lumea civilizată, dar nu numai. Homeless... oameni fără casă/adăpost sau simplu, boschetarii. Sigur că oraşul este locul în care poţi să te „ridici”, să „devii”, să prosperi, să... şi vă las pe voi să completaţi enumerarea cu alte aspecte pozitive ale vieţii urbane. Dar, din păcate, nu toţi reuşesc să aibă parte de pozitivizmul din şirul pe care l-am început eu şi pe care vi l-am lăsat vouă să-l continuaţi.

Pentru a invoca imaterialul, am putea să spunem că unii dintre semenii noştri urbani nu au noroc în viaţă, şi atunci invocăm soarta, indiferent ce vrea să însemne această soartă. Pentru alţii însă – poate pentru toţi, ca să fim ceva mai realişti – oraşul înseamnă mult mai mult decât o neîndreptăţire a sorţii, înseamnă o adevărată luptă. Pe care o poţi câştiga sau, dimpotrivă, o poţi pierde. Ceea ce se întâmplă cu cei mai mulţi care sfârşesc pe stradă. Pentru a răzbi în oraş, trebuie să te înarmezi cu tărie de caracter, ambiţie, răbdare, educaţie, pregătire profesională şi cu intuiţie. Intuiţia te poate ajuta să vezi mai departe decât o fac ceilalţi... ce să mai, pentru a-ţi apropia oraşul, pentru a-l face prietenul tău, şi pentru a-l pune să lucreze în favoarea ta trebuie să lupţi. Evident, cei slabi cad pradă oraşului care efectiv îi copleşeşte. Când spun oraş implic automat în discuţie societatea urbană.

Cu cât urbea este mai mare, cu atât fenomenul boschetăriei este mai accentuat şi mai mare sub aspect numeric. Fenomenul este întâlnit şi în oraşele mici. Am observat oameni fără adăpost şi într-un mic oraş de numai 10.000 de locuitori din sudul ţării. După 1989 fenomenul luând amploare şi extinzându-se în aproape toate oraşele ţării. Sărăcia s-a accentuat şi odată cu ea şi boschetăria. Dar nu doar acest aspect este important. Ci faptul că – asemenea unui dans ce necesită doi parteneri – homleşii deviază social. Aşadar, fenomenul homeless înseamnă cel mai adesea lipsa unui adăpost şi devianţă socială. Dacă v-aţi gândit la genul de devianţă socială întâlnită, de exemplu, în comunităţile paupere lipsite de educaţie, de genul cartierelor sărace, ghetourilor mai exact, cred că vă înşelaţi. Aici devianţa socială este mult mai acută, aceasta presupune probleme psihice, cazuri medicale; altfel spus, devianţa homleşilor este boală.

Oamenii aceştia au eşuat în relaţia lor cu oraşul. Ar fi nedrept şi fără susţinere logică să credem că ei singuri se fac responsabili de soarta lor. Nu! La mijloc se află un cumul de factori, situaţii şi, desigur, decizii. Spuneam că viaţa în oraş este o luptă. Ei bine, aceştia care au eşuat în traiul străzii la propriu, au pierdut lupta cu ceilalţi şi cu situaţiile ivite. Nu au ştiut cum să reacţioneze şi pe ce căi să mergă. Poate unii dintre homleşi au fost înarmaţi cu unele dintre elementele expuse mai sus. Însă nu au ştiut cum să le folosească, sau poate nu au ştiut când. Alţii au fost mai pregătiţi.
Homleşii sau boschetarii, sunt marginalizaţi în fiecare zi; sunt, dacă vreţi, cei mai oropsiţi locuitori ai oraşelor. Nu deţin niciun bun, nici măcar informal. Singurele lucruri pe care le posedă sunt hainele de pe ei şi câteva alte trenţe pe care le cară în permanenţă prin locurile prin care se preumblă. Sunt murdari, iar mirosul urât le este specific deoarece se spală te miri când. De spălatul trenţelor (câci nu le putem spune haine) nici nu poate fi vorba. Se hrânesc cu alimentele pe care le primesc din mila oamenilor de pe stradă, pe care le procură din coşurile de gunoi sau pe care, rareori, şi le cumpără din banii obţinuţi din cerşetorie. De dormit, dorm pe unde apucă: prin parcuri, pe străzi, în ganguri, în scări de bloc (atunci când au acces), în dosul boscheţilor din scuaruri (de unde şi denumirea de boschetari), prin canalizări etc. Iubesc nespus de mult Vara, sunt bucuroşi din cale afară de venirea Primăverii, acceptă cu drag Toamna şi o savurează cât de mult pot, însă detestă, urăsc, şi dacă ar avea puteri ar scoate probabil Iarna din calendar. Iarna este anotimpul pe care mulţi dintre ei nu doresc să-l experimenteze. Unii chiar, nu-l pot străbate până la sfârşit. Iernile în general le sunt fatale unora dintre oamenii străzii.

Femeia fără adăpost care stă
permanent la coloanele BRD
(Centru, în apropierea librăriei Eminescu)

Particularizând pe Bucureşti, se poate spune că homleşii sunt prezenţi în toate colţurile oraşului, de la centru şi până în cartierele periferice. În plus, mulţi dintre aceştia sunt „faimoşi”, pentru că atunci când îţi vin în minte, îi şi asociezi rapid cu locul în care sunt permanent prezenţi. Aşa se face că în zona Universităţii, la coloanele BRD-ului de pe B-dul. Regina Elisabeta (vis-a-vis de Cercul Militar Naţional) se află o femeie fără adăpost – păzită permanent de câţiva câini –, care socoteşte ceva în permanenţă. Ce tot calculează, Dumnezeu ştie. Cert este că personal am observat-o pe această femeie încă din anii facultăţii (cu aproape 10 ani în urmă), iar acum este tot acolo. Este singurul homles care socoteşte şi citeste presa din câţi am observat. Cum a ajuns în situaţia asta? Care a fost situaţia ei înainte de a ajunge pe străzi? Şi, cum se face de socoteşte în permanenţă ceva, nu pot să va spun, cum nu pot să va spun dacă rezultatul socotelilor este corect sau nu, ori dacă socotitul în sine este rolul unei devieri comportamentale. Cert este că, această femeie este paşnică. Am adus în discuţie cazul acestei femei întrucât cred că este foarte cunoscut de către bucureşteni.

Un caz de deviere gravă l-am întâlnit în autobuzul 226. Mă îndrptam ca de obicei către servici şi, deodată, observ pe scaunul din dreapta mea un boschetar dedublat de-a binelea. Apropo, nu cred că este o noutate faptul că în Bucureşti boschetarii şi aurolacii circulă fără nicio problemă în mijloacele de transport în comun. Mai mult, sunt chiar o prezenţă pitorească. Sper numai să nu se strecoare şi în Bucharest City Tour, că de se vor strecura va fi vai şi amar de bruma de turişti din Bucureşti. Revenind, boschetarul de care vă vorbeam, îndruga în permanenţă ceva. La un moment dat mi-am dat seama că are probleme psihice... vorbea cu cel de-al doilea EL. Avea un dialog – obişnuit cred – cu Eul său. Între alte multe debitări am reţinut un dialog care mi s-a părut interesant, şi pe care îl redau mai jos. În mersul autobuzului, trecând prin dreptul unei patiserii de pe strada 13 Septembrie, omul exclamă către „celălalt”: ştii ce aş’ mânca eu d’acolo?, iar „celălalt” întreabă curios... ce?; uite d’alea cu zahăr răspunde boschetarul (era vorba de nişte plăcinte cu mere foarte apetisante la vedere şi care aveau deasupra foarte mult zahăr pudră); în scurt timp „celălalt” îi vinde un pont: păi, dă-te jos la prima şi ia-ţi; dezamăgit boschetarul îi răspunde Eului: m-aş da eu... da’ n-am bani. Şi uite aşa am mers împreună cu „cei doi” până la Spitalul Universitar.

Cu tot amuzamentul pe care îl emană expunerea de mai sus, trebuie să-mi exprim – de data aceasta cu toată seriozitatea – îngrijorarea faţă de astfel de persoane şi evenimente. Ca o constatare (poate nu este tocmai bună de generalizat), în mediile rurale, eu, personal, nu am observat boschetari şi, cu atât mai puţin, care să fie afectaţi de astfel de boli. Eprubeta aceasta urbană în care putem să „devenim”, este şi cea care naşte cazuri similare celor prezentate mai sus. Ele sunt prezente în mai toate oraşele şi pe toate continentele.

Boschetar pe scările de la Universitate
(în momentul realizării fotografiei, persoana din imagine
îmi spune: fă-mi poză că nu mă supăr!)

Persoană fără adăpost dormind la umbra unei florării
(Centru, lângă Cercul Militar Naţional)

Boschetar căutând într-un coş de gunoi lângă Cişmigiu

Persoană fără adăpost circulând cu autobuzul 601

Persoane fără adăpost dormind
(Centru, în apropierea librăriei Eminescu)

Persoană fără adăpost în cartierul Drumul Taberei
(vis-a-vis de Plaza Romania)

Boschetar dormind pe o bancă dintr-un parc în cartierul Drumul Taberei

La cerşit pe bulevardul Drumul Taberei

Poate că aţi observat că am folosit în permanenţă termenul de fenomen atunci când am făcut referire la homeless. Formulările au fost intenţionate în această direcţie întrucât fenomenul în cauză a luat naştere şi s-a dezvoltat foarte rapid în România postdecembristă. Cu preponderenţă în Bucureşti şi în celelalte mari oraşe ale ţării. Ar fi foarte multe de discutat pe seama acestui fenomen. Ograda Bucureştiului ascunde multe cazuri şi exemple, însă vă las pe voi să le discutati la comentarii.

Mă frământă totuşi o întrebare... oare câţi boschetari sunt în Capitală?

Aştept răspuns, deşi ştiu că nu am să-l primesc concret vreodată.

Europa este mai tânără la Bucureşti, dar şi mai săracă...

„Răsfoind” presa electronică în căutarea unor noi informatii care să mă facă să mă simt mândru că sunt bucureştean, m-am oprit la poarta unor articole interesante. Poarta are aici întelesul de titlu. Şi, ca un curios ce sunt, am intrat sa văd ce-i dincolo de poartă. Mi-am aruncat privirea în stânga şi-n dreapta frazelor, am cercetat atent conţinutul, am luat aminte, am încercat să înţeleg ce-i de înţeles, şi, într-un final, mă văd nevoit – pentru a nu ştiu câta oară! – să judec toate cele lecturate. Desigur, ultima acţiune, judecata – dat fiind importanţa celor prezentate în articolele respective –, se înfăţişează drept o acţiune de-a dreptul delicată. Însă, ca tot românul... şi mai ales ca unul ce locuieşte în Bucureşti şi se interesează adesea de situaţia lui, atât din perspectiva ştiinţifică, cât şi din punct de vedere al „datului cu părerea pe net”, încerc o mică interpretare a celor lecturate. De precizat că, dacă informaţiile expuse în articolele respective (şi a căror scurtă prezentare am să o expun mai jos) se vor transpune în acţiuni concrete, Bucureştiul va deveni „un oraş din ce în ce mai cosmopolit estetic şi funcţionalist tehnico-edilitar”.

Porţile prin care am intrat în „curtea” articolelor sunt următoarele: Cum vindem Bucureştiul: un slogan, o politiciană blondă şi un cec în euro şi Chinezii ar putea să ne facă metrou privat în Capitală. Astfel, în primul articol sunt prezentate intenţiile Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) de a promova din punct de vedere turistic Bucureştiul prin tehnica branding-ului urban, atribuindu-i acestuia un slogan pentru a-l „vinde” şi, totodată, opiniile unor specialişti în publicitate cu privire la acţiunea în cauză, iar în cel de-al doilea, perspectivele unor lucrări de infrastructură în domeniul transporturilor feroviare subterane, sau cum ar spune un om de pe stradă să face metrou nou, privat cică...

Interesant este că, adesea, atunci când se naşte un slogan de reprezentare turistică pentru promovarea unui obiectiv în general, se cheltuiesc bani mulţi. Mai ţineţi minte FRUNZA şi sloganul (?): Explore the Carpathian garden. Creativitatea trebuie răsplătită, nu-i aşa? Păi nici nu ştiţi voi câtă sudoare şi concentrare îţi trebuie, şi mai ales ce „resurse umane” necesită un proiect de o asemenea anvergură pentru a se lăsa cu un slogan edificator. Proiectul, spune articolul în cauză, este unul de anvergură întrucât se bazează pe un adevărat plan de marketing turistic ce necesită, auzi tu!!!!!!!, în jur de 100.000 de euro. Se pare că specialiştii de la turism nu aruncă o privire şi pe net, pentru că dacă ar fece-o, ar observa că există infinit mai multe persoane iubitoare de Bucureşti, care s-au organizat în diferite forme şi promovează idei despre acest oraş ce pot fi puse în practică, şi, apropo, pe mult mai puţini bani... pentru că ei chiar iubesc oraşul. Din brainstorming-ul lor zilnic disponibil online se pot „fura” mult mai multe informaţii pentru un branding urban sugestiv, care chiar să reprezinte Bucureştiul. Unde mai pui că internauţii iubitori de Bucureşti sunt specialişti în chestiuni ce ţin de bucureşti: istorici, arhitecţi, geografi, sociologi, economişti şi mulţi alţii.

Am extins puţin mai mult explicaţia deoarece doream să evidenţiez importanţa Bucureştiului şi modul în care trebuie lucrat pentru promovarea lui turistică, anume cu specialişti din mult mai multe domenii... nu doar din economie, în mod special marketing. Poate cea mai potrivită sintagmă pentru Bucureşti ar trebui să fie vorba unui internaut cu care am luat contact în urmă cu ceva vreme şi care sună cam aşa în variantă afirmativă: oraşul care merită trăi (în discuţiile avute persoana respectivă îmi spunea – mâhnit fiind de atitudinea multora vis-a-vis de acest oraş – că acesta nu mai este trăit). Prin urmare, un motto de genul Bucureşti, oraşul care merită trăit! mi se pare mult mai potrivit decât „mult plătitul” slogan avut în vedere de autoritatea ce se îngrijeşte de turism, care ne spune că Europe is younger in Bucharest, adică Europa este mai tânără la Bucureşti.

Ce vrea să ne spună acest slogan şi această etichetă a branding-ului urban? Ce vrea el să promoveze turistic? Pe cine şi mai ales ce reprezintă această sintagmă vă las pe dvs. să hotărâţi.

Credinţa mea este că Bucureştiul trebuie „vândut” turistic prin ceea ce este el într-adevăr. Prin dezvoltarea amalgamată de stiluri. Şi când spun stiluri iau în calcul toată paleta de înţelesuri urbane pe care i le putem atribui acestui cuvânt. De la stiluri arhitecturale, sociale, de planificare şi până la cele de comportament social. În fond spaţiul construit şi societatea care-l păstoreşte sunt un tot indivizibil atunci când rostim simplu… Bucureşti. Aşa se întâmplă, de exemplu, când spunem Germania, Franţa, SUA, ori Paris, New York, Berlin etc. Locul, spaţiul, oraşul care se identifică prin cele două cuvinte de la începutul acestei fraze au o personalitate unică, nu o mai poţi întâlni în altă parte, într-un alt oraş. De aceea, spiritual locului trebuie evidenţiat şi nu o epitetizare a lui, dacă îmi este îngăduită această exprimare. Falsa idee indusă în perceperea unui oraş poate dezamăgi în momentul confruntării cu realitatea spaţială, dar asta este o altă discuţie.

Spuneam într-un alt articol postat pe blog că Bucureştiul îşi trage seva din frumoasa indiferenţă sau toleranţă urbană, care a dat personalitate acestui spaţiu urban lucrând de-a lungul timpului în favoarea lui.

În cele din urmă rămâne ideea de promovare urbană turistică, ceea ce nu-i rău deloc, din contră este una salutară. Unde n-ar da Domnu’ să vedem peste câţiva ani puhoaie de turişti pe străzile Bucureştiului graţie acestor iniţiative şi să credem că s-a mutat atmosfera pariziană pe Dâmboviţa. Însă şi de s-ar întâmpla aşa, va trebui să avem mare grijă ca turiştii (puhoaie!) să nu se plimbe de capul lor, că de vor ajunge în Ferentari...

În linii mari am văzut cum stau lucrurile cu turismul de pe Dâmboviţa, dar nu ştim cu ce vom circula prin urbea cea mare? Spun „cea mare” pentru că este cel mai mare oraş al ţării, iar odată cu recensământul de anul acesta o să vedem că este şi mai mare decât ne imaginăm acum. Unde mai pui că devine din ce în ce mai cosmopolit: români, ţigani, chinezi – făcând o paranteză, sunt curios câţi sunt într-adevăr ? –, negri, arabi şi alte multe rase şi etnii.

Dinamica urbană este evidentă, atât edilitar, cât şi social. Proiectul china town este în plină desfăşurare (deja există un complex comercial, cel mai mare din Europa), sărăcirea populaţiei în Ferentari, Rahova, Colentina, Pantelimon este în expansiune, ce să mai spunem, evoluţia amalgamată continuă. Bucureştiul îşi păstrează tradiţia evolutivă. Dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, că vin chinezii... vin cu miile şi colac peste pupăză, ne fac şi metrou, că noi nu suntem în stare să-l facem.

Am ajuns la punctul nevralgic discutat în cel de-al doilea articol „Chinezii ar putea să ne facă metrou privat în Capitală”. Nici acest lucru nu este de blamat, acţiunea economică de investire a unor companii străine (fie ele chinezeşti) în alt stat (în cazul de faţă România, Bucureşti) este lăudabilă. Întrebarea care se pune este: cu ce forţă de muncă? Dacă ar fi să ne luăm după modul de lucru al companiilor chinezeşti şi după numărul mare de chinezi disponibili, apţi de muncă, atunci se poate intui în ce direcţie se îndreaptă investiţia: companie chineză, lucrători chinezi, diasporă din ce în ce mai mare în Bucureşti.

Şi cu săracii noştrii ce facem, că au şi ei nevoie de bani? Chiar dacă numărul şomerilor este foarte mic în Capitală comparativ cu alte regiuni ale ţării, el nu reflectă întru totul realitatea. Statistica nu-i poate cuprinde pe toţi cei care sunt apţi de muncă. Populaţia activă bucureşteană este mult mai mare. Cu toate acestea, angajatorul chinez va pune bază tot pe lucrători chinezi, pe de o parte pentru că sunt mai ieftini din punct de vedere al remunerării şi dornici de muncă, iar pe de altă parte, dintr-un spirit de apartenenţă etnică absolut normal. Forţând puţin nota se poate spune că exact acelaşi lucru se petrece şi în comunităţile etnice chineze oriunde s-ar afla ele în lume, lucru care arată şi importanţa, durabilitatea şi tăria legăturilor culturale din sânul acestei etnii ce migrează oriunde se consolidează o comunitate chineză.

Privit din perspectivă socio-urbană, proiectul metroului privat va lega două spaţii urbane pe de o parte similare, iar pe de altă parte diferite. Similare pentru că atât în Colentina, cât şi în Rahova apar în număr mare comunităţi etnice (chinezi, ţigani), sunt cartiere sărace şi adesea marginalizate social. Rahova este perceput adesea ca un spaţiu urban rău famat. Cu alte cuvinte, această linie de metrou ar urma să lege două cartiere uitate adesea de autorităţi. Iar diferenţa apare în palierul cultural (înţelegând de aici tot ce se poate înţelege). Separarea spaţială a celor două etnii în cadrul oraşului induce ideea oraşului social poli-nucleic. Aşadar, societatea nu este omogenă ci, dimpotrivă, grupurile etnice convieţiuiesc într-un oraş în care sunt concentrate distinctiv spaţial. Am divagat şi de data aceasta de la subiect în mod intenţionat, am utilizat dacă vreţi, conceptul sociologic de imaginaţie sociologică, pentru a „întoarce” problema pe toate laturile sale.

Permitându-mi o ultimă paralelă/comparaţie, de data aceasta cu revoltele stradale recente din marile oraşe britanice, aş încerca câteva întrebări: dacă în occidentul democratic, al respectării drepturilor omului, al interesului pentru spaţiul urban şi public, al ţesutului de rase şi etnii, multiculturalismul pare să eşueze, este el de dorit în Bucureşti? Trebuie făcut ceva special pentru ca multiculturalismul urban să nu dea naştere la revolte urbane? Unde s-a greşit în occident şi ce trebuie să facem noi ca să nu ajungem tot acolo, în condiţiile în care sociologic, geografic, urbanistic etc. trendul pare să fie acelaşi?

Dacă am privi ironic situaţia celor două acţiuni am observa adevărul din spatele posibilelor proiecţii urban-administrative. Pe de o parte este vorba de întinerirea Europei la Bucureşti pentru că (... şi aceasta este, probabil, logica ascunsă din spatele sloganului turistic bucureştean) este – alături de Sofia – cea mai „tânără” capitală europeană, din 2007; sau o altă explicaţie ar fi aceea că, odată cu sporirea numărului de etnici chinezi „Bucureştiul va întinerii”, iar odată cu el şi Europa. Cât despre sărăcie, ce să mai spunem... este criză... este normal să mai suferim din pricina acesteia, că doar toată economia occidentală suferă, cum era să scăpăm tocmai noi?

Dar săracii ăia de dinainte de criză din Ferentari, Rahova, Giuleşti, Colentina...????!!!!