Lăcaşurile de cult bucureştene.O perspectivă turistică

Simbioza aproape perfectă a bucureştenilor (românilor în sens larg) cu religia practicată, a născut mai multe biserici ca aproape oriune pe întinsul ţării, motiv pentru care astăzi ele reprezintă adevărate obiective turistice. Fiecare biserică are farmecul său ascuns tainic în spatele unei poveşti reale, trăite de vechii bucureşteni. De asemenea, arhitectura deosebită le face să iasă în evidenţă în peisajul urban (atunci când nu stau ascunse în spatele clădirilor mai înalte construite în perioada comunistă pentru a diminua efectul social al opiumului popoarelor, adică a religiei), te ademeneşte să contemplezi sau să le calci pragul plecându-ţi capul în semn de smerenie pentru măreţia divinităţii. Cele mai frumoase şi mai renumite îşi fac loc în centrul Bucureştiului acolo unde se întâlnesc şi celelalte obiective turistice importante ale Capitalei. Pentru a înţelege măreţia şi importanţa lor vom expune mai jos câteva dintre acestea.

Catedrala şi  ansamblul monahal de pe Dealul Patriarhiei/Mitropoliei reprezintă în mod cert un obiectiv cultural-religios şi turistic de mare excepţie, atât prin valoarea intrinsecă a arhitecturii şi amplasamentului geografic, cât şi prin vechimea şi importanţa lui în istoria naţională. Începând cu clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei, construită de statul român în preajma începutului de secol XX, pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor de pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, ansamblul acesta de clădiri mai cuprinde Catedrala Patriarhală şi Reşedinţa Patriarhală, aşezate pe vatra vechii mănăstiri Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, fostă ctitorie a lui Constantin Vodă Şerban (1654-1658). Rolul deosebit pe care îl avea mitropolitul în Adunarea Ţării, în a doua jumătate a secolului XIX, a făcut ca marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să aibă loc pe Dealul Mitropoliei. Astfel, aici, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării Românesti, prezidată de mitropolitul Nifon în fosta sală a Adunării Deputaţilor a votat actul unirii Munteniei cu Moldova prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române.

Efervescenţa politicilor edilitare şi urbanistice survenite în Bucureşti între 1906 şi 1908 a făcut să se ridice aici frumoasa clădire în stil neoclasic a Camerei Deputaţilor ce astăzi întruchipează mai sus-numitul Palat al Patriarhiei. Construit după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, Palatul Patriarhiei a fost la vremea respectivă prima clădire din România construită din beton armat[1]. Catedrala Patriarhală cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ce-a de-a doua construcţie importantă a ansamblului patriarhal, a fost sfinţită întâia oară în anul 1658 de către Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Lăcaşul de închinăciune a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei lui Radu Leon (1664-1669), care a şi hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă mitropolitană. Foarte interesantă este şi povestea arhitecturii deoarece Catedrala Patriarhală a avut drept reper arhitectural splendida biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş (ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab). Similar celei de pe urmă, Catedrala Patriarhală este alcătuită din altar şi naos, înscriind în plan o forma treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră de secţiune octogonală prevăzute la partea superioară cu remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită şi poleite, iar în elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice. Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, sunt aşezate într-o frumoasă raclă de argint în interiorul catedralei. Pe de altă parte, la exterior, faţadele Catedralei sunt delimitate de jur împrejur în două registre printr-un brâu de piatră dispus cvasimedian. Monumentul bucureştean este, de altfel, de proporţii mai ample decât modelul său de la Curtea de Argeş[2].

Cea de-a treia clădire din componenţa complexului patriarhal din Bucureşti, Reşedinţa Patriarhală, „a devenit de-a lungul vremurilor «unul dintre cele mai active focare religioase şi culturale ale Ţării Româneşti». (...) Paraclisul, ridicat odată cu catedrala, reprezintă partea cea mai veche a reşedinţei. Prin eleganţa proporţiilor, absida pentagonală şi turla sveltă, prin valoarea picturii bine conservate, frumuseţea compoziţiei decorative şi măiestria cu care este lucrată tâmpla de lemn ajurat şi poleit, paraclisul îşi merită atributul de unicat de artă şi arhitectură, adevărat giuvaer al Resedintei Patriarhale. La aceasta se adaugă şi faptul că paraclisul adăposteşte o parte din moaştele Sf. Ioan Gură de Aur[3]”.

Mănăstirea Radu Vodă, deşi amplasată în inima Bucureştiului, ca urmare a lipsei de vizibilitate – fiind acaparată de frontul blocurilor înalte de pe bulevardul Unirii – este foarte puţin avută în vedere de către locuitori şi călători deopotrivă. Mănăstirea însumează o mulţime de evenimente istorice şi politice, considerată uneori de către specialişti drept centrul istoric al Bucureştiului. Dincolo de numele pe care îl afişează, mănăstirea, sau mai bine spus, biserica mănăstirii poartă hramurile Sfânta Treime şi Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei şi a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi doamna sa Ecaterina. Pentru a-i înţelege importanţa, ar trebui să spunem că mănăstirea a fost ridicată cu gândul de a deveni Mitropolia Capitalei. La momentul fondării purta denumirea de Sfânta Troiţă.

Monumentala construcţie a mănăstirii de la Curtea de Argeş a devenit şi de data aceasta subiect de inspiraţie pentru mănăstirea din Bucureşti. Planul şi formele arhitectonice ale bisericii sunt similare celei din Curtea de Argeş, cu menţiunea că materialul de construcţie întrebuinţat nu este piatră, ci cărămidă. Planul este unul triconic cu turlă şi naos, de asemenea cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle între care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane care simbolizează cei doisprezece apostoli, similar modelului din Curtea de Argeş. La exterior, faţadele sunt împărţite în două registre de înălţime inegală prin intermediul unui brâu şi prezintă decoraţii simple. Se mai pot observa pe alocuri urmele arhitecturii neogotice, foarte la modă pe la mijlocul secolului XIX. Pătrunzând în interior, se pot observa frumosul iconostas de expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos: cea mai veche fiind cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, decedat în secolul XVI; tot în incinta bisericii, în partea dreaptă se află mormântul lui Radu Vodă[4]. Odată ajunşi în curtea mănăstirii, atenţia va fi distrasă şi de turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mănăstireşti de altădată.

Mănăstirea Antim este un alt lăcaş de cult de o reală valoare culturală pentru Bucureşti. De asemenea pitită în spatele frontului de blocuri de pe bulevardul Unirii, în vecinătatea Palatului Parlamentului, mănăstirea se înscrie cu mândrie printre cele mai frumoase din oraş. La începuturile existenţei sale aceasta era o simplă biserică de lemn. Actuala biserică a mănăstirii este mare, are formă trilobată şi este de dimensiuni mari: 32 m lungime, 10 m lăţime. Pronaosul este uşor supralărgit de formă pătrată şi despărţit de naos prin 4 coloane pe care se reazemă o arcadă. Naosul, la rându-i, are formă dreptunghiulară ce capătă apoi formă treflată spre altar. În stânga naosului se află amvonul cu o frumoasă scară spiralată, lucrat în lemn de stejar, decorat cu sculptură de Carol Storck. Pictura actuală a fost realizaţă în frescă de profesorul Petre Alexandrescu între anii 1860-1863.

Biserica lui Bucur sau biserica „Bucur Ciobanul” este totuna. Aceasta stă semeaţă pe o colină în centrul capitalei din imediata vecinătate a Mănăstirii Radu Vodă. De numele ei s-au legat multe legende, însă, cea mai celebră este cea legată de faptul că păstrează frumoasa tradiţie orală a legendarului întemeietor al cetăţii de pe Dâmboviţa al cărui nume îl poartă. Se spune adestea că începuturile ei se pierd în negura vremurilor legendare, ca şi în cazul întemeierii Bucureştiului. Mica bisericuţă de pe cheiul Dâmboviţei pare a fi încremenit ca „înfăţişare” din 1416 (atunci când a fost ridicată biserică de zid pe vechiul amplasament al fostei biserici de lemn[5]) şi până în zilele noaste. În atari condiţii, Bisericuţa lui Bucur concurează cu brio la statutul de simbol al Bucureştiului alături de Hanul lui Manuc, Ansamblul Curtea Veche, Palatul Parlamentului şi altele.

Biserica Domniţa Bălaşa îşi are începuturile la 1751. Este un lăcaş de cult de mari dimensiuni cu o arhitectură în stil neoromânesc şi neobizantin, cu un plan în formă de cruce la care se mai adaugă absida poligonală a altarului. Construcţia de astăzi poartă amprenta arhitectului Alexandru Orăscu. Privind din exterior, se pot observa absidele laterale încadrate de patru scări, deasupra cărora se înalţă patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului ridicându-se deasupra centrului naosului. Pictura interioară, în ulei, realizată într-un stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi. Pe peretele vestic sunt infaţişaţi Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu cu chivotul bisericii în mână, Domniţa Bălaşa şi mama acesteia, Marica Brâncoveanu - ctitorii şi familia acestora[6]. Mai mult, în interiorul lăcaşului de cult se află mormântul Domniţei Bălaşa (1693-1752), a sasea fiică a domnitorului Constantin Brancoveanu.

În curtea bisericii se remarcă monumentul Domniţei Bălaşa, una dintre cele mai reuşite lucrări ale sculptorului Carol Storck. Iar pe soclul statuii sunt înscrise numele moşiilor care au constituit zestrea acordată bisericii. Şi de data aceasta splendoarea monumentului istoric şi de arhitectură scapă privirilor noastre ca urmare a ecranării acestuia de către blocurile bulevardului Unirii din proximitatea pieţei omonime.

Catedrala Sfântul Spiridon Nou, după părerea mea una dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Bucureşti, este situată pe Calea Şerban Vodă, fostă Podul Şerban Vodă (veche arteră a Bucureştiului) în proximitatea pieţei Unitii de azi. Totodată este socotită drept cea mai mare biserică ortodoxă din oraş, construită după un plan arhitectural cu totul deosebit având o turlă centrală şi două turnuri în faţă. Stilul construcţiei este gotic, în care predomină şi ceva elemente de artă moldovenească. În interior sunt de remarcat coloanele de marmură şi vitraliile colorate artistic cu scene biblice şi sfinţi, executate de mâinile pricepuţilor meşteri de la Viena[7]. Superbele picturi în ulei au fost executate folosind influenţe ale Renaşterii de ilustrul pictor român Gheorghe Tăttărescu.

Biserica Colţea, amplasată în imediata apropiere a Pieţei Universităţii, vis-a-vis de Palatul Şuţu şi, oarecum, încadrată de construcţiile faimosului palat al Spitalului Colţea, este extrem de vizibilă, nefiind ecranată de nicio altă construcţie deoarece este plasată chiar la bulevard. Aceasta, împreună cu spitalul Coţlea reprezintă un adevărat reper al oraşului. Din punct de vedere arhitectural, biserica de lângă spitalul Colţea, ce poartă acelaşi nume, se prezintă pe un plan trilobat cu clopotniţa pe pronaos, cu pridvor susţinut pe stâlpi şi ziduri groase de peste un metru. Este construită în cel mai autentic stil brâncovenesc, care combină stilul bizantin cu arhitectura şi arta românească. La zidirea ei au fost aduşi, atât meşteri din Orient, cât şi din Occident. Îmbinarea armonioasă a elementelor arhitecturale cu pictura în frescă si ulei (din interior), precum şi bogăţia sculpturilor în lemn şi piatră, impun acest monument ca unul dintre cele mai reprezentative ale Bucureştiului[8]. Întreg complexul istoric (biserica şi spitalul) este şi astăzi atent „supravegheat” de marele ctitor Mihail Cantacuzino (1640-1716), statuia acestuia, aflată în faţa spitalului, străjuind ansamblul architectural.

De asemene, proximitatea Pieţei Universităţii mai aduce în atenţia credincioşilor şi a turiştilor de ce nu, o altă biserică faimoasă a Bucureştilor, şi anume Biserica Sfântul Nicolae dintr-o zi. Este un bun exemplu pentru volumele şi proporţiile arhitecturii brâncoveneşti. Numele „dintr-o zi” spune povestea ridicării ei. Biserica fiind finalizată în aceeaşi zi a anului următor începerii ei.

La jumătatea distanţei dintre Piaţa Universităţii şi Piaţa Unirii, amplasată în mijlocul unei piaţete-grădină de pe partea stângă a bulevardului I.C. Brătianu, străjuită de statuia impozantă a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu, şade de mai bine de trei secole Biserica Sf. Gheorghe Nou. Arhitectura lăcaşului face parte din aceeaşi categorie tipologică cu bisericile de la Radu Vodă, Patriarhie şi Cotroceni, ce au planul triconic şi pronaosul supralărgit după modelul celei de la Curtea de Argeş[9]. Alături de alte morminte, aici îşi odihnişte trupul răpus pe alte pământuri decât cele româneşti domnitorul Constantin Brâncoveanu. De asemenea, mormântul lui Ioan Mavrocordat este tot aici. După cum s-a putut constata deja, din analogia cu alte lăcaşuri de cult bucureştene, biserica Sf. Gheorghe Nou îmbracă haina arhitecturii brâncoveneşti.

Ceva mai la sud de Sf. Gheorghe Nou la aproape 400 de metrii, dosită în spatele unor clădiri vechi situate la intersecţia Căii Moşilor cu strada Bărăţiei, stă semeaţă Biserica Sf. Gheorghe Vechi. Istoria unei biserici mai vechi situată pe acelaşi amplasament începe, se pare, chiar înainte de sec. XVI (1492). Actuala construcţie însă este rodul unor lucrări încheiate la sfârşitul secolului XIX, soliditatea şi imaginea impunătoare este dată, printre altele, de zidurile groase de aproape un metru. Pe terenurile aflate în proprietatea ei s-a creionat actualul centru al Bucureştiului. Conform datelor din secţiunea dedicată istoricului reiese că, în secolul al XVII-lea s-a podit cu scânduri „Uliţa cea mare”, care trecea pe lângă biserică, pornind din „Târgul din lăuntru” şi mergând spre „Târgul de afară”. Uliţa cea mare se va numi ulterior „Podul târgului de afară, iar începând cu sec. XIX” va purta numele de Calea Moşilor.

Arhitectura exteriorului este simplă, decorul fiind alcătuit din pilaşti cu capiteluri neocorintice, care sunt tencuiţi cu praf de piatră. Un fronton neoclasic se află deasupra pridvorului. Învelitoarea turlelor este din tablă de şarpantă din lemn, cu o formă caracteristică barocului ucrainean, însă îndulcită după gustul românesc[10]. Iar în această incintă şi-au început activitatea, până la ridicarea propriilor şcoli, şi renumitele licee Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Şincai.

Rămânând pe acelaşi aliniament central nord-sud al Bucureştiului, însă ceva mai aproape de Piaţa Romană, poposim la Biserica Amzei ce poartă hramurile Buna Vestire, Sf. Ierarh Nicolae şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Frumuseţea şi, mai ales, monumentalitatea ei deosebită se datoreză stilului eclectic ce la exterior prezintă ornamente speciale din piatră şi cărămidă caracteristice stilului neoromânesc: şiruri de cărămidă aparentă în alternanţă cu zonele tencuite, şiruri de ocniţe sub cornişă şi brâuri bogat ornamentate. Aşa cum spuneam anterior, decoraţiunile abundente o face extrem de frumoasă. Biserica are o vechime puţin peste 100 de ani.

Tot în vecinătatea Pieţei Romane pe strada omonimă, construită la începutul secolului XX, întâlnim Biserica Sfântului Visarion. Planul bisericii este în formă de cruce treflată, iar arhitectura este o combinaţie a stilului bizantin si moldovenesc cu o turlă mare Pantocrator şi două turle mai mici laterale cu scări de acces.

Ne mutăm de pe aliniamentul central nord-sud pe Calea Vistoriei pentru a trece în revistă alte câteva bisericii istorice cu arhitectură deosebită. Dintre acestea vom stărui ceva mai mult asupra câtorva mai importante. Printre acestea, pornind de la Piaţa Victoriei către Piaţa Naţiunile Unite se numără:

Biserica Sfântul Vasile cel Mare vis-a-vis de Muzeul George Enescu, cunoaşte un stil arhitectural tipic muntenesc şi datează din anul 1805;

Biserica Sfântul Nicolae Tabacu, construită din zid la 1864 pe locul uneia mai vechi ce data cel mai probabil din secolul XVII;

Biserica Albă ce datează de peste trei secole a fost pictată la interior în tehnica ulei, în anul 1873, de ilustrul pictor Gheorghe Tăttărescu. De la construirea ei şi până în zilele noastre, biserica nu a avut pictură exterioară fiind zugrăvită permanent în alb, de unde şi denumirea Biserica Albă;

Ajungem şi la Biserica Kreţulescu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, singura biserică din Piaţa Revoluţiei. Poate fi admirată în voie nefiind obstrucţionată aproape de nicio clădire. Monumentalitatea ei este dată de cărămida roşie aparentă prezentă la exterior. Considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale oraşului de la sfârşitul perioadei brâncoveneşti, biserica a fost ridicată între anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Kreţulescu şi a soţiei sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu[11]. „Construcţia are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotniţa. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste şi lungi accentuând tendinţa de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a faţadelor. Acestea sunt împărţite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi. Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru[12]”. Pictura din pridvor este cea originală iar cea din interior aparţine lui Gheorghe Tattarescu.

    Biserica Doamnei cu hramul Intrearea Meicii Domului în Biserică stă extrem de bine ascunsă în spatele unor clădiri foarte înalte la intersecţia Căii Vitoriei cu bulevardul Regina Elisabeta. La intrarea în pronaos se află un portal bogat sculptat cu motive florale, având deasupra pisania din 1683 prevăzută cu acvila cruciată - stema Ţării Româneşti.

Biserica Zlătari, încărcată de istorie şi spiritualitate, şi-a păstrat denumirea primilor ei ctitori, breasla zlătarilor, meşterii aurari şi argintari de altădată. Edificiul actual a fost construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, iar pictura este opera aceluiaşi Gheorghe Tăttărescu. Amplasamentul ei este unul destul de select, fiind în vecinătatea a trei clădiri monument: magazinul Victoria, Muzeul Naţional de Istorie şi Palatul CEC.

Ar mai fi de menţionat: Biserica Sf. Elefterie (una dintre marile biserici ale Bucureştiului, construcţie monumentală ce datează din prima jumătate a secolului trecut) şi Biserica Sf. Ilie Gorgani poziţionată pe o movilă de pământ (din păcate puţin vizibilă astăzi detorită construcţiilor mai înalte ce o încadrează) în vecinătatea parcului Cişmigiu şi a Liceului Gheorghe Lazăr. Cea din urmă are bibliotecă propriei în care se găsesc mai multe cărţi de valoare.

          Celelalte biserici, multe dintre ele monumente istorice, trebuie descoperite!

---

[1] Biserica Ortodoxă Română,  Palatul Patriarhiei, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_2.html.

[2] Biserica Ortodoxă Română, Catedrala Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_1.html.

[3] Biserica Ortodoxă Română,  Reşedinţa Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_3.html.

[4] Mănăstirea Radu Vodă, Istoricul mănăstirii, disponibil la http://www.manastirearaduvoda.ro/istoricul-manastirii.

[5] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., p. 177.

[6] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-domnita-balasa-67800.html.

[7] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/catedrala-sf-spiridon-nou-68191.html.

[8] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-coltea-67803.html.

[9] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea (2005), Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Editura Universalia, Vol. 1, pp. 74-82.

[10] Idem, pp. 272-275.

[11] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pp. 183-184.

[12] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/biserica-kretzulescu-68177.html.

Ghetouri celebre: Ghetto Nuovo din Veneţia şi cel Roman

          Este de departe unul dintre cele mai celebre ghetouri pe care le-a cunoscut omenirea şi care a dat numele acestui proces urban. Data de 29 martie 1516 reprezintă punctul de plecare pentru lunga evoluţie a termenului. Herbert Kessler şi David Nirenberg notează această dată pentru a aminti cum Senatul Veneţiei – oraş stat la acea dată – a decretat ca toţi rezidenţii evrei din oraş să se mute în „spatele zidurilor din Nuovo Ghetto (Ghetoul Nou – n.a.)” (2011, p. 233). Dispoziţia stipula că evreii vor fi supravegheaţi de şase gărzi de religie creştină pe parcursul întregii zile, bunăoară 24 de ore, şi, totodată, vor fi închişi în spatele a două porţi de fier pe parcursul nopţii. Autorii mai sus amintiţi citează din proclamaţia originală pentru a evidenţia justificarea autorităţilor statale: prevenirea evreilor de a nu rătăci noaptea prin oraş, aceştia putând provoca nemulţumiri profunde creştinilor (Chambers D. şi Pullan B., 1992, pp. 338-339).

          Ghetoizarea ia naştere fără îndoială în anul 1516 ca o acţiune de închidere, supraveghere şi control. Evreii care se găseau în afara ghetoului după ora decretată de senat erau amendaţi. Se poate constata că li s-a permis să iasă din ghetou pentru a-şi exercita profesiile de zi cu zi, însă au fost obligaţi să poarte o îmbrăcăminte distinctivă care-i făcea uşor de recunoscut. Aceste măsuri au fost concepute ca alternativă la expulzare, astfel oraşul-stat Veneţia să poată profita de avantajele economice ale prezenţei lor, Wacquant făcând trimitere inclusiv la taxe speciale, chirii sau alte cotizaţii nejustificate.

          Prin similitudine, un alt exemplu de segregare etnico-religioasă petrecut pe actualul teritoriu al Italiei a fost cel al ghetoului evreiesc din Roma. Comunitatea evreilor din Roma este probabil cea mai veche din lume, cu o existenţă continuă din Antichitate până în prezent. Prima menţionare a comunităţii evreieşti din Roma datează din anul 161 î.Hr. Numărul total al evreilor la acea dată a fost estimat la circa 40.000, însă se pare că numărul real era cu cel puţin 10.000 de persoane mai mare. Evreii din Roma antică îndeplineau funcţii dintre cele mai variate. Odată cu adoptarea Creştinismului de către împăraţii romani, situaţia evreilor s-a înrăutăţit. După căderea Imperiului Roman de Apus, episcopul creştin de la Roma (papa), a devenit forţa dominantă în fostul oraş imperial, precum şi în vecinătatea acestuia (cartierele periferice numite suburba), fiind recunoscut, mai mult sau mai puţin, drept autoritatea morală a Creştinismului în toată partea de vest a Europei. Prin urmare, pe o perioadă de aproximativ 1400 de ani, istoria evreilor din Roma este în mare parte reflectarea politicilor papale faţă de evrei. În secolul al XVI-le şi viaţa evreilor din Roma se schimbă, odată cu contra-reforma papei Paul al IV-lea. Acesta, la data de 12 iulie 1555 a promulgat un edict de reîmpărţire a oraşului. Noua structură separa evreii de restul populaţiei romane, iar spaţiul urban în care se aflau aceştia era numit tot ghetou. Evreii erau siliţi să poarte în permanenţă, ca şi în Veneţia, obiecte distinctive de vestimentaţie, în acest caz, o pălărie galbenă, în cazul bărbaţilor, iar în cel al femeilor, o basma de aceeaşi culoare; viaţa acestora a devenit foarte grea din cauza unei palete foarte variate de restricţii şi discriminări (Mionel V., 2012a, p. 48). Astfel a luat naştere perioada ghetoului evreiesc din Roma, care a durat mai bine de trei secole. Epoca ghetoului roman, în forma concepută iniţial, a luat sfârşit la finele secolului al XIX-lea, atunci când evreii au primit cetăţenie italiană şi au început să se bucure de toate drepturile ce li se cuveneau. Pe scurt, de la momentul 1516 şi până la răspândirea tipului de separare spaţială numit ulterior ghetou în mai toată Europa şi cu precădere în jurul Mediteranei (Johnson P., 2009) nu a fost decât o chestiune scurtă de timp – 39 de ani în cazul ghetoului din Roma.

          Stabilirea obligatorie a teritoriului şi izolarea au condus la supraaglomerare, sărăcie, morbiditate şi mortalitate excesivă, pe de o parte, ia pe de altă parte, la apariţia unei identităţi culturale evreieşti (bazată pe solidaritate colectivă, pieţe şi asociaţii pentru ajutor reciproc, spaţii religioase şi chiar şcoli) ca răspuns la paleta largă de restricţii impuse. Instituţionalizarea ghetoului a culminat în secolul al XVIII-lea prin apariţia la Praga, acolo unde se afla cel mai mare spaţiu urban de acest gen din Europa, a unei primării a ghetoului evreiesc. 

Revitalizarea spaţiilor urbane paupere

          De multe ori mi-am pus întrebarea dacă se poate face ceva concret pentru a da o altă turnură socială şi economică spaţiilor urbane pauperizate. Câtă vreme în lumea în care trăim o parte însemnată a populaţiei urbane este afectată de sărăciei, mi se pare legitimă o astfel de întrebare la care trebuie să răspundă înainte de toate autorităţile, managementul urban. Evident, de la această constatare generală nu face excepţie – luat ca întreg – nici spaţiul urban românesc. Pornind de la această stare de fapt am încercat să identific şi să pun într-un text câteva idei, poate pentru unii utopice, însă din punctul meu de vedere, pe deplin aplicabile. Totuşi, pentru ca aceste idei să fie puse în practică este nevoie de curaj şi îndrăzneală politică, economică şi administrativă.
          Aşadar, ce se poate face? Ei bine, regenerarea spaţiilor urbane paupere se poate realiza printr-un proiect ambiţios de infrastructură edilitară, sau, prin ceea ce se numeşte urbanism social. De pildă, autorităţile locale ar putea scoate la vânzare acele spaţii urbane disponibile în sau din apropierea arealelor paupere la nişte preţuri simbolice (1 RON/m²) acelor companii interesate să-şi deschidă afaceri sau să investească într-un astfel de spaţiu. Scopul investiţiei să fie, să spunem, construirea unui complex imobiliar. Ori, autorităţile însele pot să realizeze acest proiect imobiliar, după care să ofere spaţiile astfel construite unor companii pentru închiriere la preţuri, de asemenea, modice. În completarea acestei viziuni administrative, companiile localizate aici vor putea fi scutite de taxe şi impozite, ori acestea vor fi la un nivel scăzut pentru o perioadă medie sau lungă de timp, să spunem zece sau douăzeci de ani.

          Un rol cheie pentru funcţionalitatea acestei măsuri îl are fără doar şi poate transportul şi toate elementele conexe acestuia. Aşadar, în strânsă legătură cu ceea ce am afirmat anterior stau şi mijloacele de transport în comun (care trebuie integrate proiectului) şi parcările necesare. Spaţiile de relaxare şi de luat masa vin să adauge un plus de valoare şi atractivitate spaţiului gazdă, care, prin natura lui primară, nu este atractiv, ci unul pauper.

          Nu în ultimul rând, personalul necesar deservirii unui astfel de proiect imobiliar ambiţios se va recruta din rândul şomerilor şi persoanelor neangajate ale spaţiului pauper, sporind astfel veniturile familiilor din zonă. Şi, cum afirmă cel mai adesea economiştii, atunci când consumul este stimulat economia va (re)porni, tot aşa se poate afirma şi despre economia microspaţiilor urbane. În consecinţă, dacă locuitorii din spaţiile paupere vor începe să câştige mai mult, deci vor dispune de mai mulţi bani,  vor începe să-i cheltuiască (cel mai probabil în perimetrul lor), pornind astfel rotiţele economiei microspaţiului sărac. Odată cu sporirea bunăstării se diminuează şi nelegiuirile, iar arealul se va rebrendui. Dintr-o zonă săracă şi, cel mai probabil, rău famată, poate apărea (încetul cu încetul) una complet nouă...

          Astfel de proiecte sunt gândite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor sociale, economice, funcţionale etc., ce se doresc a fi schimbate pentru a sprijini şi (re)valoriza spaţiile urbane paupere.

***

          Cei care gândesc, citind aceste rânduri, că este o prostie şi o risipă impresionantă a capitalului financiar să „trânteşti” un complex imobiliar cu clădiri de birouri, supermarket, mall etc. într-un cartier sărac, ar trebui să nu se hazardeze deoarece există un astfel de exemplu. Şi nu unul oarecare, ci chiar oraşul columbian Medellín, care la sfârşitul anilor 1990 era cel mai violent oraş din lume. Astăzi, însă, Medellín este la fel de sigur ca Washingtonul.

          Ce s-a întâmplat de fapt? Primarul din 2004-2007, Sergio Fajardo, este cel care, aşa cum afirmă Francis Fukuyama şi Seth Colby, a realizat „o revoluţie pentru a transforma” ideile pe care le avea într-o agendă politică reală. Interesant este că, Fajardo, nu avea nicio legătură cu urbanismul sau cu amenajarea spaţiului, el fiind profesor de matematică. Am să sar peste can-can-uri pentru a mă referi strict la cel mai îndrăzneţ proiect al său, care reflectă întru totul ceea ce am exprimat mai sus.

          Fukuyama şi Colby notau în anul 2011, în prestigioasa publicaţie Foreign Policy cum că „Cea mai frapantă idee a abordării lui Fajardo a fost planul său de a ridica o arhitectură publică high-quality în cele mai sărace cartiere ale Medellínului. «Arhitectura transmite un mesaj politic important», susţine el. «Atunci când te duci în cel mai sărac cartier şi construieşti cea mai frumoasă clădire din oraş, acest lucru dă un sentiment de demnitate». Fajardo şi colegii săi credeau în urbanismul social: ideea că sistemele de transport şi clădirile moderniste (...) ar ajuta la surmontarea prăpastiei de neîncredere care-i separă pe săraci de societatea mainstream” (Foreign Policy, 2011, pp. 11-12).

          În cartiere precum Santo Domingo şi Comuna 13, autorităţile conduse de Fajardo au realizat hărţi detaliate în care erau marcate inclusiv zonele în care operau bandele de traficanţi de droguri. Decizia finală fiind aceea de a recurge la arhitectură pentru a submina autoritatea bandelor. În mod miraculos, potrivit aceloraşi autori, succesul programelor de reintegrare promovate de managementul urban a la Fajardo, n-a fost fără echivoc. Aşa-numitul personal auxiliar necesar funcţionării imobilelor construite a fost recrutat din rândul celor din cartier, astfel că Human Right Watch nota că din cei peste 30.000 de indivizi săraci ce activau în bandele de traficanţi, cei mai mulţi căutau mai degrabă programe sociale.

          Aşa cum subliniam în prima parte, proiectele de acest fel costă. Şi costă mult! De pildă, administraţia Fajardo a fost nevoită să scoată din buzunar numai pentru intervenţia din cartierul Comuna 13, care are aprox. 135.000 locuitori, peste 155 mil. de dolari în numai trei ani. Sursele de finanţare fiind: compania publică locală de utilităţi (profitabilă pentru oraş) şi taxa municipală mare „tolerată de o elită de afaceri cu o conştiinţă civică unică” (Fukuyama şi Colby, Foreign Policy, 2011, p. 12).

          Nu credeţi că un astfel de proiect poate fi aplicat şi Ferentariului? Trebuie doar puţină voinţă politică pentru ca lucrurile să înceapă să se mişte în acea direcţie.

Armenii din Bucureşti. De la segregare geografică la zestre culturală

1. Comerţul, factor al vechimii armeneşti la Bucureşti 

Armenii sunt în mod sigur printre primii care au poposit în spaţiul românesc încă din secolul al XVI-lea: „sunt încă demult aşezaţi prin diferite oraşe ale Munteniei. Sunt la Bucureşti, sunt la Târgovişte, sunt la Râmnic” (Ionescu-Gion, 1899, p. 444). Cea mai veche menţiune documentară a armenilor pe cuprinsul vetrei Bucureştilor datează din secolul al XVII-lea: „Mahalaua armenească este pomenită în documentele secolului XVII. Acolo şi-aveau şi biserica” (Ionescu-Gion, 1899, p. 230) . Aşadar, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Giurescu atunci când afirmă că „o colonie veche şi importantă în Bucureşti au format-o armenii" (2009, p. 512). Documentele citate de acesta atestă faptul că armenii locuiau la Bucureşti în anul 1640, iar în secolul al XVII-lea ştirile şi notele despre armeni se înmulţesc. (Giurescu, 2009, p. 513). Până şi Paul Strassburgh (trimisul regelui Suediei) constată odată cu vizita sa din martie 1632, că Bucureştiul este un oraş foarte întins unde convieţuiesc laolată „ negustori de toate naţiile: greci, armeni, chiar turci” (Iorga, 2008, p. 57).
            Potrivit lui Constantin C. Giurescu (2009, p. 156), în timpul domniei lui Leon Vodă (anul 1632) toate străzile oraşului, şi pieţele deopotrivă, erau pline de mărfuri pe care negustorii italieni, greci, armeni şi turci le expuneau spre vânzare. În ceea ce-l priveşte pe Frédéric Damé, devine incontestabil faptul că până în secolul al XVIII-lea comerţul urbei dâmboviţene era în mâna străinilor, armenii deţinând un rol incontestabil în acest domeniu după cum stă mărturie următorul fragment: „în Bucureşti veneau saşi din Sibiu, şi din Braşov, armeni (s.n.), turci, greci ca să-i aducă toate acestuia (...) Pentru popor, străinii însemnau păgânii turci, ereticii armeni (s.n.), evreii, protestanţii şi catolici” (Damé, 2007, p. 53). Deşi sedentarizaţi încă dinainte de secolul al XVIII-lea, armenii sunt după cum bine remarcă Damé, eretici şi, totodată, străini. Comerţul se dezvoltase surprinzător de bine în secolul amintit. Etnicii amintiţi (între care bineînţeles, şi armeni) soseau de pretutindeni în Bucureşti, doar că „prăvăliile sunt mai degrabă nişte magherniţe mizerabile pe care este de ajuns o scânteie, să se facă scrum” (Damé, 2007, p. 61). 
            Vechimea prezenţei armeneşti la Bucureşti este întărită şi de plata birurilor încă din secolul al XVI-lea, la care se adaugă elementele de natură fizică prezente în spaţiu, cum ar fi (pentru acelaşi secol): „spre miază-zi (...) stâlpul de piatră al Armenului” (Ionescu-Gion, 1899, p. 139). Iar Iorga spune că „sunt armeni ... pe o Uliţă Armenească (s.n.) (...) Ei au raporturi de afaceri cu turcii” (2008, p. 115). Aşa se face că, la Bucureşti, în privinţa birurilor, negustorii se împart în „negustori români, braşoveni, chiprovăceni, armeni şi jidovi, [care] contribuiau după trebuinţă, şi contribuiau aproape la toate” (Ionescu-Gion, 1899, p. 452). Acelaşi Ionescu-Gion confirmă că între 1689 şi 1714 „se făcea contribuţia după puterea fiecăruia (...) pentru armeni 200 de taleri” (1899, p. 452). 

2. Segregare geografică pe considerente religioase

Odată stabiliţi în Bucureşti aceştia formează o comunitate importantă atât datorită numărului lor, cât şi forţei economice de care dau dovadă. Din punct de vedere al confesiunii în anul 1878 Bucureştii numărau aproximativ 177.646 de locuitori, iar aceştia se împărţeau astfel: "ortodocşi – 132.987; catolici – 16.991; protestanţi – 5.854; armeni – 790; lipoveni – 206; evrei – 20 749; mahomedani – 43; diverse - 20” (Damé, 2007, pp. 143-144). Numărul armenilor rămâne aproape neschimbat din moment ce acelaşi autor contabilizează conform statisticilor vremii la nivelul anului 1906 în jur de 700 de armeni bucureşteni .

Din pricina prejudecăţilor religioase ale românilor bucureşteni, armenii s-au aşezat întâia dată în afara oraşului propriu-zis, în apropierea Căii Moşilor (unde se află astăzi strada Armenească şi biserica lor cea nouă care înlocuieşte vechea structură din lemn a lăcaşului de cult) ce „datează din secolul al XVII-lea” (Damé, 2007, p. 53). „Tradiţia spune că, pe vremuri, când au venit armenii în Bucureşti, mitropolitul ţării, ştiindu-i spurcaţi, le-a dat afară din oraş să-şi facă biserică şi case, izolându-i de adevăraţii creştini, întocmai după cum în oraşele Italiei şi Germaniei, se izolau în Ghetto şi-n Judengasse nenorociţii de evrei” (Ionescu-Gion, 1899, p. 381). Constatarea lui Ionescu-Gion ar putea fi lesne contestată dacă nu am ţine cont şi de ideile lansate de Damé, care vine şi întăreşte afirmaţiile primului prin următoarele cuvinte: „armenii erau trataţi la Bucureşti asemenea evreilor în Evul Mediu (s.n.): li s-a interzis să locuiască în oraş. Au trebuit să se stabilească în afara hotarelor oraşului, unde au întemeiat cartierul ... care se cheamă încă Mahalaua Armenească, deşi nu mai e locuită de vreo douăzeci de ani (aprox. 1880 – n.a.) de armeni” (Damé, 2007, p. 22).

Cu timpul, prin creşteri succesive ale suprafeţei geografice orăşeneşti, spaţiul ocupat de comunitatea şi mahalaua armenească a fost cuprins în vatra oraşului. Acest eveniment se întâmpla în secolul al XVIII-lea. 

                3. Amprenta culturală armenească în spaţiul bucureştean
                Deşi nu au fost niciodată foarte numeroşi au dezvoltat o cultură extraordinară. 
            În 1930 trăiau în oraş ceva mai puţin de 5.000 de armeni reprezentând în procente mai puţin de 1% din populaţia de atunci a Bucureştiului. Viaţa culturală armenească este de o inestimabilă valoare. Comunitatea armenească a înfiinţat la Bucureşti o şcoală în anul 1817, între 1833 şi 1840 au creat o societate culturală denumită Ararat. 
            De o inestimabilă valoare cultural-religioasă este şi Biserica Armenească, în timp ce strada cu acelaşi nume aminteşte de prezenţa armenilor în spaţiul urban bucureştean. Cel mai adesea se îndeletniceau cu pielăria – având numeroase magazine în acest sens –, comercializarea colonialelor, laptelui, ceaiului şi dulciurilor, deţineau cafenele etc. 
            Un reprezentant de vază al comunităţii armeneşti din Bucureşti ca urmare a averii sale, a fost Manuc Bei. Acesta a împrumutat ţara de două ori, odată cu suma de 100 000 de taleri, iar a doua oară cu 60 000 (Constantin C. Giurescu, 2009, p. 514). Cea mai plăcută amintire din Bucureşti legată de acest armean este dată de pezenţa faimosului Han al lui Manuc ce încântă şi astăzi privirile localnicilor şi pe cele ale vizitatorilor.

Turismul sărăciei. Plătind bani pentru a vedea sărmani în spaţiile urbane segregate

     

Sursa: Greg Younger, Flickr CC

     Sărăcia urbană în varianta cea mai acută reprezintă, indiscutabil, o problem socială căreia i se caută încă o soluţie. Relaţia sărăcie – turism ce până nu demult era total antinomică, pare a forma din ce în ce mai des o asociere reciproc avantajoasă. Graţie apetenţei turiştilor pentru cunoaşterea şi contactul cu realitatea umană dezavantajoasă din spaţiile sărace segregate, agenţiile de turism au introdus în oferta turistică programe de vizitare a aşa-numitelor slumuri urbane. Există numeroase exemple pentru America Latină, Asia şi Africa. Practici de acest gen sunt posibile şi în alte areale geografice datorită prezenţei sărăciei segregate în multe oraşe ale globului, chiar şi în cele europene, incluzând aici şi România.

    Cu toate acestea, turismul sărăciei sau turismul în slum

Sursa: http://nativedaughternotes.blogspot.ro/

este de departe cea mai dezbătută şi controversată formă de turism, ca urmare a multiplelor probleme de etică şi moralitate pe care le ridică: transformarea cartierelor paupere, împovărate, în destinaţii turistice valoroase, vandabile turiştilor internaţionali. Selectarea şi idealizarea anumitor aspecte ale sărăciei sunt transformate în produse turistice pentru consum. Acest turism de nişă face apel la „vânzarea de emoţii” ce contemplează sărăcia în varianta ei cea mai pură şi, totodată, invită la meditare asupra rolului pe care îl joacă turismul, şi noi ca turişti, în contextul sporirii alarmante şi concentrării spaţiale a sărăciei urbane.

M&G - În ghetou

În ghetou, vedem mereu aceleaşi feţe

În ghetou, copiii n-au ce să înveţe.

În ghetou, acolo este viaţa mea,

În ghetou, ooooo, ooooo...

În ghetto sau în oraş, oriunde ai fi,

Vezi porcării făcute de către copiii.

Nu există graniţe, pentru delicte,

Mai ales în România unde se permite.

Harta ţării noastre are formă de peşte,

Dacă nu mă crezi, priveşte!

Sau, uită-te la ştirile de la TV,

Toată lumea suferă de corupţie.

Cine v-a vota, să ridice mâna sus,

N-are rost să facă asta,

Oricum e-n-plus!

Alegerile, vor costa miliarde,

Zi-i ce s-a schimbat că am intrat în NATO, frate?

De la revoluţie şi până acum,

Doar un lucru bun s-a întâmplat:

Hip-hop, hip-hop adevărat!

Mulţumit că sunt aici să spun tot,

Chiar dacă unii dintre voi, mă vor mort!

În ghetou, vedem mereu aceleaşi feţe

În ghetou, copiii n-au ce să înveţe.

În ghetou, acolo este viaţa mea,

În ghetou, ooooo, ooooo...

La mine în ghetou, nu vezi un fir de iarbă,

Mizeria s-a aşternut, ca zăpada pe stradă.

Vagabonzii se strâng în curtea şcolii,

Şi dispar când vin gaborii.

Una, două, trei, patru, cinci curve,

Şase, garda!

Şapte, opt gabori de la nouă.

Zece, unşpe seara, doişpe, treişpe milioane şpagă,

În capăt, paişpe: ştii unde e!

- Am ceva bun pentru tine!

- Vreau să văd cât arată de bine!

- Ăştia stau cu geana pe mine.

- Stai liniştit, nu ne toarnă nimeni.

- Du-te acolo unde ştii şi lasă-mi toţi banii!

- Ha! Bine, bă, hai că mai vorbim să nu dăm ochii cu jandarmii!

                                   ***

Asta s-a întâmplat chiar aseară, domnule,

Nu răsfoi ziarele, şi, ascultă-ne, mutantule!

Nu cumva tu eşti sifonarul care sună la Poliţie?

În ghetou, vedem mereu aceleaşi feţe

În ghetou, copiii n-au ce să înveţe.

În ghetou, acolo este viaţa mea,

În ghetou, ooooo, ooooo...

Dacă vrei să intri în ghetou, gândeşte-te mai bine,

Vino cu tramvaiul şi imbracăte subţire.

Aşa e moda şi aşa va fi, să ştii,

Indiferent ce vârstă ai, oricum, te ardem dacă vii,

Pentru că tu n-ai cum să ştii cum e viaţa din ghetou,

Noi, ne-am născut în el şi nu ne parte rău!

Îl cunoaştem toţi, în afară de tine,

Este plin de vagabonzi şi de fufe de-alea bune.

Nu te gândeşti ce vorbeşti,

Ce dracu urmăreşti?

Vrei să ne jigneşti?

Fii atent c-o păţeşti!

Noi nu glumim pe seama altora aiurea,

Ne respectăm cu lumea din ghetou, şi nu numai!

Semafoarele su culoarea verde,

Prin geamurile negre, nimeni nu ne vede.

Ghetoul, va rămâne o poveste,

Cu tot ce-i bun şi rău în el, nu te priveşte!

În ghetou, vedem mereu aceleaşi feţe

În ghetou, copiii n-au ce să înveţe.

În ghetou, acolo este viaţa mea,

În ghetou, ooooo, ooooo...

Perspectivele apariţiei unui cartier China Town în Bucureşti

După rromi, cea mai numeroasă comunitate etnică din Bucureşti este, în prezent, cea chineză. Numărul chinezilor din capitală a crescut constant după revoluţie, astăzi înregistrând (neoficial) un număr destul de mare, între 10.000 şi 15.000 de locuitori. Pentru a putea observa mai bine amploarea fenomenului migraţionist chinez spre Bucureşti, trebuie menţionat că la recensământul din 2002 diaspora chineză număra peste 2.000 de indivizi. Având o cultură aparte şi un mod propriu de organizare socială, chinezii s-au concentrat din punct devedere spaţial în estul capitalei. Colentina fiind cartierul cu cel mai mare număr de chinezi din Bucureşti. Adunarea lor în est se datorează apropierii de complexele comerciale Europa şi Dragonul Roşu unde aceştia desfăşoară diverse activităţi comerciale. Aceştia importă diverse produse din China (dar nu numai!) pe care apoi le desfac în cele două zone comerciale.

Diaspora chineză se prezintă destul de polarizat. Deşi nu creează probleme sociale întrucât se adaptează destul de uşor, comunitatea de chinezi din capitală este de multe ori dispreţuită datorită producerii în cantităţi uriaşe a deşeurilor în cuprinsul complexului Europa. Adaptarea lor în spaţiile în care poposesc se produce destul de uşor, însă nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre integrarea şi incluziunea lor în societatea gazdă, în cazul nostru în societatea bucureşteană. Legăturile culturale sunt atât de puternice încât cu greu pot fi diluate pentru a face loc modului de viaţă specific spaţiului gazdă. În aceste condiţii segregarea lor spaţială este iminentă, sau mai bine spus autosegregarea pe considerente şi afinităţi naţional-culturale. Deşi nu este de dorit, segregarea spaţială a chinezilor în cartierul Colentina îi ajută pe aceştia să-şi păstreze legăturile culturale şi să poată face faţă mai uşor dorului de spaţiile natale.

În plus, cei care s-au implantat adânc în spaţiul bucureştean prin crearea unei vieţi stabile, au început să-şi înscrie copiii la şcolile din cartier. Mai rar copiii sunt îndrumaţi să urmeze cursurile unei facultăţi, de regulă cu profil economic pentru a putea derula în perspectivă activităţi comerciale. Adesea copiii înscrişi la cursurile universitare întâmpină probleme deoarece au dificultăţi în învăţarea limbii române.

Dinamica accelerată a comunităţii chineze face ca evoluţia lor spaţială să se răsfrângă şi asupra cartierului Obor, unde se înregistrează o concentrare ceva mai slabă. Într-un articol din 2010 se afirma că „marea majoritate a celor implicaţi în tranzacţii imobiliare în cartier erau chinezi, de multe ori comercianţi care deţineau standuri în zona comercială Europa[1]”. Preferinţele pentru apartamentele din zona Obor se datorează preţului avantajos. Imobilele sunt foarte degradate, încadrate în categoria clădirilor cu risc crescut de prăbuşire în cazul unui cutremur puternic, fiind construite înainte de 1977 şi neconsolidate după puternicul cutremur din acelaşi an. Astfel, chinezii preferă aceste apartamente, cu toate deficienţele şi problemele lor pentru că sunt mai ieftine şi pentru că sunt amplasate în apropierea complexelor comerciale amintite unde îşi desfăşoară activitatea.

Nu trebuie uitat nici proiectul China Town Bucureşti care va fi cel mai mare cartier chinezesc din sud-estul Europei, ocupând o suprafaţă de 80 de hectare. Bazele proiectului au fost puse în anul 2004, atunci când a fost achiziţionat terenul pe care urma să fie construit complexul Dragonul Roşu. Astfel chinezii din Bucureşti vor avea în câţiva ani propriul cartier construit în scopul consolidării comunităţii în zona Fundeni-Colentina, ceea ce va întări segregarea lor spaţială prin sporirea arealului. Până în prezent pentru proiectul în cauză s-au cheltuit aproximativ 150 mil. euro dintr-un total de 500 mil. euro. Iniţiativa este una privată în care aproximativ 30% din investiţie va fi suportată de către un investitor chinez şi va cuprinde la final[2]:

-          complexul comercial Dragonul Roşu (deja finalizat);

-          zona de business China Business Center;

-          ansamblul rezidenţial China Towers, care va avea 12 blocuri cu câte 7 şi 8 etaje în care se vor găsi 600 de apartamente;

-          restaurante cu specific chinezesc;

-          locuri pentru joacă, o grădiniţă şi o şcoală.

Astfel, odată cu finalizarea acestui proiect segregarea spaţială a chinezilor din Bucureşti va căpăta o formă concretă prin particularizarea peisajul estic al capitalei pe aliniamentul Obor-Colentina-China Town-Fundeni.

---

[1] Ovidiu Lefter (2010), Obor, China Town de Bucureşti, Ziarul Adevărul, 4 ianuarie, disponibil la http://www.adevarul.ro/financiar/ expert_imobiliar/cartierul_tau/Obor-China_Town_de_Bucuresti_0_183582143. html, (ultima accesare 15 mar. 2011).

[2] China Town Bucureşti, cel mai mare cartier chinezesc din sud-estul Europei, Ziare.com, 20 august 2008, disponibil la http://www.ziare. com/casa/imobiliare/china-town-bucuresti-cel-mai-mare-cartier-chinezesc-din-sud-estul-europei-390650, (ultima accesare 15 mar. 2011).