Lăcaşurile de cult bucureştene.O perspectivă turistică
Simbioza aproape perfectă a bucureştenilor (românilor în
sens larg) cu religia practicată, a născut mai multe biserici ca aproape
oriune pe întinsul ţării, motiv pentru care astăzi ele reprezintă adevărate
obiective turistice. Fiecare biserică are farmecul său ascuns tainic în spatele
unei poveşti reale, trăite de vechii bucureşteni. De asemenea, arhitectura
deosebită le face să iasă în evidenţă în peisajul urban (atunci când nu stau
ascunse în spatele clădirilor mai înalte construite în perioada comunistă
pentru a diminua efectul social al opiumului
popoarelor, adică a religiei), te ademeneşte să contemplezi sau să le calci
pragul plecându-ţi capul în semn de smerenie pentru măreţia divinităţii. Cele
mai frumoase şi mai renumite îşi fac loc în centrul Bucureştiului acolo unde se
întâlnesc şi celelalte obiective turistice importante ale Capitalei. Pentru a
înţelege măreţia şi importanţa lor vom expune mai jos câteva dintre acestea.
Catedrala şi ansamblul monahal de pe Dealul
Patriarhiei/Mitropoliei reprezintă în mod cert un obiectiv
cultural-religios şi turistic de mare excepţie, atât prin valoarea intrinsecă a
arhitecturii şi amplasamentului geografic, cât şi prin vechimea şi importanţa
lui în istoria naţională. Începând cu clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei, construită de
statul român în preajma începutului de secol XX, pe locul fostei săli a
Adunării Deputaţilor de pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, ansamblul acesta
de clădiri mai cuprinde Catedrala
Patriarhală şi Reşedinţa Patriarhală, aşezate pe vatra vechii mănăstiri
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, fostă ctitorie a lui Constantin Vodă
Şerban (1654-1658). Rolul deosebit pe care îl avea
mitropolitul în Adunarea Ţării, în a doua jumătate a secolului XIX, a făcut ca
marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să aibă loc pe Dealul
Mitropoliei. Astfel, aici, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării
Românesti, prezidată de mitropolitul Nifon în fosta sală a Adunării Deputaţilor
a votat actul unirii Munteniei cu Moldova prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
ca domnitor al Principatelor Române.
Efervescenţa politicilor edilitare şi urbanistice
survenite în Bucureşti între 1906 şi 1908 a făcut să se ridice aici frumoasa clădire
în stil neoclasic a Camerei Deputaţilor ce astăzi întruchipează mai sus-numitul
Palat al Patriarhiei. Construit după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu,
Palatul Patriarhiei a fost la vremea respectivă prima clădire din România
construită din beton armat[1]. Catedrala
Patriarhală cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ce-a de-a doua
construcţie importantă a ansamblului patriarhal, a fost sfinţită întâia oară în
anul 1658 de către Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al
Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii
de Râmnic şi de Buzău. Lăcaşul de închinăciune a fost pictat pentru prima dată
în 1665, în timpul domniei lui Radu Leon (1664-1669), care a şi hotărât, prin
hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă
mitropolitană. Foarte interesantă este şi povestea arhitecturii deoarece
Catedrala Patriarhală a avut drept reper arhitectural splendida biserică a
Mănăstirii Curtea de Argeş (ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab). Similar
celei de pe urmă, Catedrala Patriarhală este alcătuită din altar şi naos,
înscriind în plan o forma treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe
coloane din piatră de secţiune octogonală prevăzute la partea superioară cu
remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită şi poleite, iar în
elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice. Moaştele Sfântului Dimitrie
cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, sunt aşezate într-o frumoasă raclă de
argint în interiorul catedralei. Pe de altă parte, la exterior, faţadele
Catedralei sunt delimitate de jur împrejur în două registre printr-un brâu de
piatră dispus cvasimedian. Monumentul bucureştean este, de altfel, de proporţii
mai ample decât modelul său de la Curtea de Argeş[2].
Cea de-a treia clădire din componenţa complexului
patriarhal din Bucureşti, Reşedinţa Patriarhală, „a devenit de-a lungul
vremurilor «unul dintre cele mai active focare religioase şi culturale ale
Ţării Româneşti». (...) Paraclisul, ridicat odată cu catedrala, reprezintă
partea cea mai veche a reşedinţei. Prin eleganţa proporţiilor, absida
pentagonală şi turla sveltă, prin valoarea picturii bine conservate, frumuseţea
compoziţiei decorative şi măiestria cu care este lucrată tâmpla de lemn ajurat
şi poleit, paraclisul îşi merită atributul de unicat de artă şi arhitectură,
adevărat giuvaer al Resedintei Patriarhale. La aceasta se adaugă şi faptul că
paraclisul adăposteşte o parte din moaştele Sf. Ioan Gură de Aur[3]”.
Mănăstirea Radu Vodă, deşi amplasată în inima Bucureştiului, ca urmare a lipsei
de vizibilitate – fiind acaparată de frontul blocurilor înalte de pe bulevardul
Unirii – este foarte puţin avută în vedere de către locuitori şi călători
deopotrivă. Mănăstirea însumează o mulţime de evenimente istorice şi politice,
considerată uneori de către specialişti drept centrul istoric al Bucureştiului.
Dincolo de numele pe care îl afişează, mănăstirea, sau mai bine spus, biserica
mănăstirii poartă hramurile Sfânta Treime şi Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei
şi a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi
doamna sa Ecaterina. Pentru a-i înţelege importanţa, ar trebui să spunem că
mănăstirea a fost ridicată cu gândul de a deveni Mitropolia Capitalei. La
momentul fondării purta denumirea de Sfânta
Troiţă.
Monumentala construcţie a mănăstirii de la Curtea de Argeş
a devenit şi de data aceasta subiect de inspiraţie pentru mănăstirea din
Bucureşti. Planul şi formele arhitectonice ale bisericii sunt similare celei
din Curtea de Argeş, cu menţiunea că materialul de construcţie întrebuinţat nu
este piatră, ci cărămidă. Planul este unul triconic cu turlă şi naos, de
asemenea cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle între care cea principală
se sprijină pe douăsprezece coloane care simbolizează cei doisprezece apostoli,
similar modelului din Curtea de Argeş. La exterior, faţadele sunt împărţite în
două registre de înălţime inegală prin intermediul unui brâu şi prezintă
decoraţii simple. Se mai pot observa pe alocuri urmele arhitecturii neogotice,
foarte la modă pe la mijlocul secolului XIX. Pătrunzând în interior, se pot
observa frumosul iconostas de expresie barocă şi pietrele de mormânt din
pronaos: cea mai veche fiind cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul,
decedat în secolul XVI; tot în incinta bisericii, în partea dreaptă se află
mormântul lui Radu Vodă[4]. Odată ajunşi
în curtea mănăstirii, atenţia va fi distrasă şi de turnul-clopotniţă, ultimul
vestigiu al puternicei incinte mănăstireşti de altădată.
Mănăstirea Antim este un alt lăcaş de cult de o reală valoare culturală
pentru Bucureşti. De asemenea pitită în spatele frontului de blocuri de pe
bulevardul Unirii, în vecinătatea Palatului Parlamentului, mănăstirea se
înscrie cu mândrie printre cele mai frumoase din oraş. La începuturile
existenţei sale aceasta era o simplă biserică de lemn. Actuala biserică a mănăstirii este mare, are formă trilobată şi
este de dimensiuni mari: 32 m lungime, 10 m lăţime. Pronaosul este uşor
supralărgit de formă pătrată şi despărţit de naos prin 4 coloane pe care se
reazemă o arcadă. Naosul, la rându-i, are formă dreptunghiulară ce capătă apoi
formă treflată spre altar. În stânga naosului se află amvonul cu o frumoasă
scară spiralată, lucrat în lemn de stejar, decorat cu sculptură de Carol
Storck. Pictura actuală a fost realizaţă în frescă de profesorul Petre
Alexandrescu între anii 1860-1863.
Biserica lui Bucur sau biserica „Bucur
Ciobanul” este totuna. Aceasta stă semeaţă pe o
colină în centrul capitalei din imediata vecinătate a Mănăstirii Radu Vodă. De
numele ei s-au legat multe legende, însă, cea mai celebră este cea legată de
faptul că păstrează frumoasa tradiţie orală a legendarului întemeietor al
cetăţii de pe Dâmboviţa al cărui nume îl poartă. Se spune adestea că
începuturile ei se pierd în negura vremurilor legendare, ca şi în cazul
întemeierii Bucureştiului. Mica bisericuţă de pe cheiul Dâmboviţei pare a fi
încremenit ca „înfăţişare” din 1416 (atunci când a fost ridicată biserică de zid pe vechiul amplasament
al fostei biserici de lemn[5]) şi până în
zilele noaste. În atari condiţii, Bisericuţa lui Bucur concurează cu brio la
statutul de simbol al Bucureştiului alături de Hanul lui Manuc, Ansamblul
Curtea Veche, Palatul Parlamentului şi altele.
Biserica Domniţa Bălaşa îşi are începuturile la 1751. Este un lăcaş de cult de mari
dimensiuni cu o arhitectură în stil neoromânesc şi neobizantin, cu un plan în
formă de cruce la care se mai adaugă absida poligonală a altarului. Construcţia
de astăzi poartă amprenta arhitectului Alexandru Orăscu. Privind din
exterior, se pot observa absidele laterale încadrate de patru scări, deasupra
cărora se înalţă patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului
ridicându-se deasupra centrului naosului. Pictura interioară, în ulei,
realizată într-un stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi. Pe
peretele vestic sunt infaţişaţi Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu cu chivotul bisericii în mână, Domniţa
Bălaşa şi mama acesteia, Marica Brâncoveanu - ctitorii şi familia acestora[6].
Mai mult, în interiorul lăcaşului de cult se află mormântul Domniţei Bălaşa
(1693-1752), a sasea fiică a domnitorului Constantin Brancoveanu.
În curtea bisericii se remarcă monumentul
Domniţei Bălaşa, una dintre cele mai reuşite lucrări ale sculptorului Carol
Storck. Iar pe soclul statuii sunt înscrise numele moşiilor care au constituit
zestrea acordată bisericii. Şi de data aceasta splendoarea monumentului istoric
şi de arhitectură scapă privirilor noastre ca urmare a ecranării acestuia de
către blocurile bulevardului Unirii din proximitatea pieţei omonime.
Catedrala Sfântul Spiridon Nou, după părerea mea una dintre cele mai frumoase lăcaşuri de
cult din Bucureşti, este situată pe Calea Şerban Vodă, fostă Podul Şerban Vodă
(veche arteră a Bucureştiului) în proximitatea pieţei Unitii de azi. Totodată
este socotită drept cea mai mare biserică ortodoxă din oraş,
construită după un plan arhitectural cu totul deosebit având o turlă centrală
şi două turnuri în faţă. Stilul construcţiei este gotic, în care predomină şi
ceva elemente de artă moldovenească. În interior sunt de remarcat coloanele de
marmură şi vitraliile colorate artistic cu scene biblice şi sfinţi, executate
de mâinile pricepuţilor meşteri de la Viena[7].
Superbele picturi în ulei au fost executate folosind influenţe ale Renaşterii
de ilustrul pictor român Gheorghe Tăttărescu.
Biserica Colţea, amplasată în imediata apropiere a Pieţei Universităţii, vis-a-vis de
Palatul Şuţu şi, oarecum, încadrată de construcţiile faimosului palat al
Spitalului Colţea, este extrem de vizibilă, nefiind ecranată de nicio altă
construcţie deoarece este plasată chiar la bulevard. Aceasta, împreună cu
spitalul Coţlea reprezintă un adevărat reper al oraşului. Din punct de vedere arhitectural, biserica de lângă
spitalul Colţea, ce poartă acelaşi nume, se prezintă pe un plan trilobat cu
clopotniţa pe pronaos, cu pridvor susţinut pe stâlpi şi ziduri groase de peste
un metru. Este construită în cel mai autentic stil brâncovenesc, care combină stilul bizantin cu arhitectura şi arta românească.
La zidirea ei au fost aduşi, atât meşteri din Orient, cât şi din Occident. Îmbinarea
armonioasă a elementelor arhitecturale cu pictura în frescă si ulei (din
interior), precum şi bogăţia sculpturilor în lemn şi piatră, impun acest
monument ca unul dintre cele mai reprezentative ale Bucureştiului[8].
Întreg complexul istoric (biserica şi spitalul) este şi astăzi atent
„supravegheat” de marele ctitor Mihail Cantacuzino (1640-1716), statuia
acestuia, aflată în faţa spitalului, străjuind ansamblul architectural.
De asemene, proximitatea Pieţei Universităţii mai aduce în
atenţia credincioşilor şi a turiştilor de ce nu, o altă biserică faimoasă a
Bucureştilor, şi anume Biserica Sfântul
Nicolae dintr-o zi. Este un bun exemplu pentru volumele şi proporţiile
arhitecturii brâncoveneşti. Numele „dintr-o zi” spune povestea ridicării ei.
Biserica fiind finalizată în aceeaşi zi a anului următor începerii ei.
La jumătatea distanţei dintre Piaţa Universităţii şi Piaţa
Unirii, amplasată în mijlocul unei piaţete-grădină de pe partea stângă a
bulevardului I.C. Brătianu, străjuită de statuia
impozantă a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu, şade de mai bine de
trei secole Biserica Sf. Gheorghe Nou.
Arhitectura lăcaşului face parte din aceeaşi categorie tipologică cu bisericile
de la Radu Vodă, Patriarhie şi Cotroceni, ce au planul triconic şi pronaosul supralărgit
după modelul celei de la Curtea de Argeş[9]. Alături de
alte morminte, aici îşi odihnişte trupul răpus pe alte pământuri decât cele
româneşti domnitorul Constantin Brâncoveanu. De asemenea, mormântul lui Ioan
Mavrocordat este tot aici. După cum s-a putut constata deja, din analogia cu
alte lăcaşuri de cult bucureştene, biserica Sf. Gheorghe Nou îmbracă haina arhitecturii
brâncoveneşti.
Ceva mai la sud de Sf. Gheorghe Nou la aproape 400 de metrii,
dosită în spatele unor clădiri vechi situate la intersecţia Căii Moşilor cu
strada Bărăţiei, stă semeaţă Biserica Sf.
Gheorghe Vechi. Istoria unei biserici mai vechi situată pe acelaşi
amplasament începe, se pare, chiar înainte de sec. XVI (1492). Actuala
construcţie însă este rodul unor lucrări încheiate la sfârşitul secolului XIX,
soliditatea şi imaginea impunătoare este dată, printre altele, de zidurile
groase de aproape un metru. Pe terenurile aflate în proprietatea ei s-a
creionat actualul centru al Bucureştiului. Conform datelor din secţiunea
dedicată istoricului reiese că, în secolul al XVII-lea s-a podit cu scânduri
„Uliţa cea mare”, care trecea pe lângă biserică, pornind din „Târgul din
lăuntru” şi mergând spre „Târgul de afară”. Uliţa cea mare se va numi ulterior
„Podul târgului de afară, iar începând cu sec. XIX” va purta numele de Calea
Moşilor.
Arhitectura exteriorului este simplă, decorul fiind
alcătuit din pilaşti cu capiteluri neocorintice, care sunt tencuiţi cu praf de
piatră. Un fronton neoclasic se află deasupra pridvorului. Învelitoarea turlelor
este din tablă de şarpantă din lemn, cu o formă caracteristică barocului
ucrainean, însă îndulcită după gustul românesc[10]. Iar în
această incintă şi-au început activitatea, până la ridicarea propriilor şcoli,
şi renumitele licee Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Şincai.
Rămânând pe acelaşi aliniament central nord-sud al
Bucureştiului, însă ceva mai aproape de Piaţa Romană, poposim la Biserica Amzei ce poartă hramurile Buna
Vestire, Sf. Ierarh Nicolae şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Frumuseţea
şi, mai ales, monumentalitatea ei deosebită se datoreză stilului eclectic ce la
exterior prezintă ornamente speciale din piatră şi cărămidă caracteristice
stilului neoromânesc: şiruri de cărămidă aparentă în alternanţă cu zonele
tencuite, şiruri de ocniţe sub cornişă şi brâuri bogat ornamentate. Aşa cum
spuneam anterior, decoraţiunile abundente o face extrem de frumoasă. Biserica
are o vechime puţin peste 100 de ani.
Tot în vecinătatea Pieţei Romane pe strada omonimă,
construită la începutul secolului XX, întâlnim Biserica Sfântului Visarion. Planul
bisericii este în formă de cruce treflată, iar arhitectura este o combinaţie a
stilului bizantin si moldovenesc cu o turlă mare Pantocrator şi două turle mai
mici laterale cu scări de acces.
Ne mutăm de pe aliniamentul central nord-sud pe
Calea Vistoriei pentru a trece în revistă alte câteva bisericii istorice cu
arhitectură deosebită. Dintre acestea vom stărui ceva mai mult asupra câtorva
mai importante. Printre acestea, pornind de la Piaţa Victoriei către Piaţa Naţiunile
Unite se numără:
Biserica Sfântul Vasile cel Mare vis-a-vis de Muzeul George Enescu, cunoaşte un stil
arhitectural tipic muntenesc şi datează din anul 1805;
Biserica Sfântul Nicolae Tabacu, construită din zid la 1864 pe locul uneia mai vechi ce data
cel mai probabil din secolul XVII;
Biserica Albă ce datează de peste trei secole a fost pictată la interior în tehnica
ulei, în anul 1873, de ilustrul pictor Gheorghe Tăttărescu. De la construirea
ei şi până în zilele noastre, biserica nu a avut pictură exterioară fiind
zugrăvită permanent în alb, de unde şi denumirea Biserica Albă;
Ajungem şi la Biserica
Kreţulescu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, singura biserică din Piaţa
Revoluţiei. Poate fi admirată în voie nefiind obstrucţionată aproape de nicio
clădire. Monumentalitatea ei este dată de cărămida roşie aparentă prezentă la
exterior. Considerată unul din cele mai
valoroase monumente de arhitectură ale oraşului de la sfârşitul perioadei
brâncoveneşti, biserica a fost ridicată între anii 1720 -1722 prin grija
marelui logofăt Iordache Kreţulescu şi a soţiei sale Safta, una din fiicele
domnitorului Constantin Brâncoveanu[11]. „Construcţia
are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra
pronaosului, clopotniţa. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste şi lungi
accentuând tendinţa de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin
plastica decorativă a faţadelor. Acestea sunt împărţite în două registre, cel
inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi
duble, prelungi. Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis,
sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în
plin centru[12]”.
Pictura din pridvor este cea originală iar cea din interior aparţine lui
Gheorghe Tattarescu.
Biserica Doamnei cu hramul Intrearea Meicii Domului în Biserică stă
extrem de bine ascunsă în spatele unor clădiri foarte înalte la intersecţia
Căii Vitoriei cu bulevardul Regina Elisabeta. La intrarea
în pronaos se află un portal bogat sculptat cu motive florale, având deasupra
pisania din 1683 prevăzută cu acvila cruciată - stema Ţării Româneşti.
Biserica Zlătari, încărcată de istorie şi spiritualitate, şi-a păstrat
denumirea primilor ei ctitori, breasla zlătarilor, meşterii aurari şi argintari
de altădată. Edificiul actual a fost construit la jumătatea secolului al
XVIII-lea, iar pictura este opera aceluiaşi Gheorghe Tăttărescu. Amplasamentul
ei este unul destul de select, fiind în vecinătatea a trei clădiri monument:
magazinul Victoria, Muzeul Naţional de Istorie şi Palatul CEC.
Ar mai fi de menţionat: Biserica Sf. Elefterie (una dintre marile biserici ale
Bucureştiului, construcţie monumentală ce datează din prima jumătate a
secolului trecut) şi Biserica Sf. Ilie
Gorgani poziţionată pe o movilă de pământ (din păcate puţin vizibilă astăzi
detorită construcţiilor mai înalte ce o încadrează) în vecinătatea parcului
Cişmigiu şi a Liceului Gheorghe Lazăr. Cea din urmă are bibliotecă propriei în
care se găsesc mai multe cărţi de valoare.
Celelalte biserici, multe dintre ele
monumente istorice, trebuie descoperite!
[1]
Biserica Ortodoxă Română, Palatul Patriarhiei, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/
ansamblul_patriarhal_2.html.
[2]
Biserica Ortodoxă Română, Catedrala
Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/
ansamblul_patriarhal_1.html.
[3]
Biserica Ortodoxă Română, Reşedinţa Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/
ansamblul_patriarhal_3.html.
[4]
Mănăstirea Radu Vodă, Istoricul
mănăstirii, disponibil la http://www.manastirearaduvoda.ro/istoricul-manastirii.
[5] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., p. 177.
[9]
Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea (2005), Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Editura
Universalia, Vol. 1, pp. 74-82.
[10] Idem, pp. 272-275.
[11] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pp. 183-184.
Comentarii
Trimiteți un comentariu