Jan Gehl şi sustenabilitatea socială

În viziunea arhitectului Jan Gehl, sustenabilitatea socială este un concept vast şi provocator. Acesta este de părere că unul dintre aspectele sustenabilităţii sociale ţine de oferirea diverselor grupuri sociale şanse egale de acces la spaţiul comun al oraşului şi la modalităţile de deplasare în interiorul urbei. Această egalitate este susţinută substanţial de opţiunea mersului pe jos şi cu bicicleta, în combinaţie cu transportul public. Oamenii care nu posedă maşini - spune Gehl - trebuie să aibă şi ei acces la ceea ce are oraşul de oferit şi la o viaţă de zi cu zi nerestricţionată de opţiuni nesatisfăcătoare de transport.

Oraşe pentru oameni (Jan Gehl, 2012)

Sustenabilitatea socială are de asemenea o dimensiune democratică semnificativă, care prioritizează egalitatea de şanse de a întâlni  "alţi" semeni în spaţiul public. Premisa în acest caz este constituită în opinia autorului lucrării Oraşe pentru oameni, de un spaţiu public uşor accesibil, primitor şi care serveşte drept cadru atractiv pentru reuniunile informale sau organizate

Desigur, există diferenţe între nevoile şi oportunităţile oraşelor bogate şi sărace ale lumii. Pe de o parte, convingerea lui Gehl este aceea că, trebuie subliniată ideea conform căreia în ţările dezvoltate accentul pe sustenabilitatea socială este necesar. În altă ordine de idei, aceasta reprezintă o condiţie fundamentală pentru crearea unui oraş funcţional şi atractiv în perspectiva tuturor orăşenilor.

Iar pe de altă parte, după cum foarte corect constată Jan Gehl, problemele sunt mult mai urgente în societăţile urbane cu venituri scăzute, deoarece decalajul dintre bogaţi şi săraci este atât de vast, încât sărăcia larg răspândită limitează şansele grupurilor marginalizate ale populaţiei. Abordarea problemelor acestor societăţi necesită noi priorităţi pentru alocarea resurselor, politici urbane vizionare şi o conducere capabilă – cum ademonstrat Bogota (Columbia), în perioada din jurul anului 2000 (vezi video).

Concepţiile care stau la baza stimulării vitalităţii urbane sprijină în acelaşi timp şi strategiile de sustenabilitate socială. Oraşele pline de viaţă încearcă să contracareze tendinţa oamenilor de a se retrage în comunităţi îngrădite (gated communities) şi promovează ideea unui oraş accesibil şi atractiv pentru toate grupurile sociale.

Pentru atingerea dezideratului de sustenabilitate socială sunt necesare măsuri ce transced structurile fizice. Pentru a face oraşele să funcţioneze, eforturile trebuie să se concentreze pe toate aspectele, de la mediul fizic şi instituţiile sociale la aspectele mai puţin evidente, de natură culturală, care influenţează semnificativ felul în care percepem cartierele sau întregi populaţii urbane.

Social support in romanian urban ghettos

          It is almost undisputable the fact that the so called urban ghettos amass great number of social supported people, because of poverty and because of other disadvantages that they face with. The type of social support and  the examples that shall follow come to strengthen the previous statement. We must keep in mind that the population benefits from social security in  different forms,  from  housing  with  moderate  rent  and  payment  of utilities to having a daily meal and payment of some allowances.
          Practically speaking, with regards to Arad, an article published in the year  2005  says  that  most  Roma persons  not  only  from  Checheci,  but also  from  the  city  in  general  are socially dependent to an extent of 80 percent: social security, meal at the social canteen, material support, social and legal consultancy etc. This is a sad reality where the “Roma people ... in shacks, wait hungry and dirty the social food, with children that die of fever or flu [and] with un-educated youngsters” (Gheorghe, 2006).
          Also in Transylvania, but more to the north, in Oradea people live as Ovidiu Morcan said (2007) in very difficult conditions,  most of them only from the social security and what they find in the trash dump. The situation seems unchanged also in  Satu  Mare,  where  the  ghetto Ostrovului hosts  most of the social supported people of the city  (PopVladimirescu, 2012).
          Following some edge situations regarding the provision of electricity, the Roma people from the Craica area requested, among others, to continue to be tolerated with regards to the supply on one hand and to continue to receive social support from the Mayor`s Office, on the other hand,  until  an  alternative  is  offered. The  other  ghetto  of  Baia  Mare  – Horea – is, in fact, a space of social housings  where  a  lot  of  very  poor Roma  persons  live.  Except  the  ones  that  work  for  the  local  sanitation company,  most  of  the  people  left live only from social security  and  the children`s allowances (Popescu, 2011). In Miercurea Ciuc, for example, the relationship of the people near the water treatment plant with the Mayor`s Office is strictly pragmatic. The Roma persons work four days a week, for the “City Hall” (as mentioned in an article from  Gândul  in October  2005)  and  in  exchange  the  institution  pays  the  common expenditures (water, electricity and picking up the trash) (Kovacs, 2011), fact that is recognized by the Roma persons.
          On the other hand, at Sibiu social support means daily meals offered to  the  people  from  the  ghetto.  They  eat  at  the  social canteen  from Guşteriţa (an area of the city), or they bring the food home so that the whole family can “enjoy” it. Their social and economical situation is so dramatic, that, stated a woman from Zăvoi „if they would cut us  the canteen, we would simply be left to eat trash” (Mocanu, Orlandea and Carabaşu, 2011). And from Alexandra Ion-Cristea we find out that some of  the  today  “residents”  of  Zăvoi  area  were  evacuated  of  different reasons from the social housings. Among these there are people “who lost  also  their  social  security  because  they  didn`t  want  to  work the hours for community service according to the law” (Ion-Cristea, 2006).
          In the cities of Moldavia things are not different in comparison withwhat was presented so far. In the ghetto from km. 10 in Brăila, an overwhelming number of people live from social security from which they are condemned to survive and pay also the rent, electricity and  get clothes if they afford it (Ivan, 2007). At Botoşani, except the children`s allowances and some products or money obtained from daily work, in the ghetto from the Tineretului Park  the most important source of income for many people  is the social security.  Over 150 families have huge  debts  for  utilities.  The  total  value  of  the  debts  was  in  210, 60 thousand lei according to some (Constantiniu, 2011), 180 thousand lei according to others (Maxim, 2011). The Roma persons from the two blocks often say they are poor people, that they live in social blocks and are supported by the Mayor`s Office (http://stiri.botosani.ro/).

          On the Munţii Tatra Street only a very small number of the inhabitants of the informal dwelling  are  “better  off”,  with  this  we  understand  that  they  have a job or a pension. The rest, most of them live their tormented daily life from incomes  derived from social security,  or  from  selling  old  iron (Dumitrov, 2011). The same situation is met also in Drobeta Tr. Severin where the inhabitants of ghetto L2 live from “wagging, old iron, begging and social security” (Lobda, 2003). Most of them being social supported cannot afford even to pay the utilities bill, and the same thing happens also in the Botoşani ghetto as we have seen previously.
          „The new tenants are awaited with a real luxury in the new house made available from the authorities” or “houses more than luxurious”, this is how Adrian Arnăutu was writing in August 2010 regarding the move  of  the  Roma  people  from  the  Bârlad  ghetto  to  the  new  social houses. The  houses  where  the  Roma  people  from  ghetto G1  were supposed to move looked impeccable and had all necessary utilities (running water, electricity, gas etc.) People had here practically everything they didn`t have there, at G1. Most of the tenants of G1 were moved in the three blocks on Cpt. Grigore Ignat Street and only a small part in the block on Alexandru Vlahuţă Street located nearby. The move from September 2010 took place using all the legal rules and norms for a  civilized  living,  the  action  being  supervised  by  the  authorities. The people that came in the new houses made contracts for utilities: sanitation, gas, water, electricity etc. In total the project of the new social houses from Bârlad cost the local authorities approximately 6 mil. RON (Călin, 2010).
          The report of the previous section shows, also, some of the elements of social support  from  Pata  Rât.  The  authorities  launched  a  project  to build ten modular social houses  on  a  blank  field  near  the  trash  dump that  now  has  the  name  the  New  Pata  Rât.  Some  few  hundred  people benefited from this  social project, without reminding the ones that benefit from social security and live in the three locations near the trash 

dump.

Pipera, "ghetoul de aur" din periferia Bucureştiului

Unul dintre cele mai râvnite spaţii din imediata vecinătate a Bucureştiului, datorită numeroaselor condiţii naturale[1] pe care le oferă este Pipera. Apărută din nevoia clasei sociale bogate de a fugi de marele oraş, de agitaţia, zgomotul şi poluarea mediului urban bucureştean, Pipera reprezenta în urmă cu douăzeci de ani un simplu teren agricol. Ridicarea caselor disparate la început, apoi a ansamblurilor rezidenţiale de vile a dat naştere unui adevărat cartier marginal „de lux”. Proprietarii de terenuri din zonă au reuşit să obţină câştiguri financiare frumoase odată cu avântul şi afluxul de bogaţi către nord. Segregarea spaţială a clasei superioare este mai vizibilă aici decât în oricare alt spaţiu urban bucureştean sau periferic. Acest lucru este suţinut atât de preţurile terenurilor şi locuinţelor, precum şi de numărul mare de proiecte rezidenţiale (case, vile, ansambluri de tip închis, ansambluri de blocuiri, ansambluri rezidenţiale mixte etc.). Preţul terenurilor şi locuinţelor din acest areal nu lasă nicio şansă nici măcar celor din micuţa clasă de mijloc. Spre exemplu, se arată într-un articol cu privire la influenţa prezentei crize asupra pieţei imobiliare din Pipera, în 2008 o vilă de 300 m² costa aproximativ 370.000 de euro, iar astăzi aproximativ 200.000 de euro ceea ce confirmă ipoteza excluderii clasei mijlocii la accesul în acest spaţiu select.

Cartierul Azur, ansamblu rezidenţial de vile din zona Pipera

Departe de a crea un teritoriu omogen şi continuu, locuinţele clasei de sus de aici reprezintă o alternativă la locuirea în oraş sub aspectul legăturilor funcţionale. Aici siguranţa şi calitatea locuirii se prezintă la standarde foarte ridicate. Multe ansambluri rezidenţiale au parte de supraveghere video, îngrădire strictă şi pază. Anumite ansambluri rezidenţiale au accesul securizat cu barieră,  intrarea nefiind permisă oricui. Comunitatea socială de aici are printre cele mai mari capitaluri economice din oraş, acumulate odată cu evoluţia profesională în ierarhia statului în perioada comunistă şi/sau cea actuală. Perisajul segregat al zonei periurbane Pipera se prezintã extrem de diversificat până la efectul de saturare creat de imaginea repetitivă a locuinţelor. Indiferent de modul în care locuinţele sunt grupate se desprinde o singura idee, acea a izolării forţate, a grupării într-o zonă diferită de modelele urbane anterioare. Vila, ca locuinţă luxoasă, asigură personalizarea aspiraţiilor sociale a locuitorilor. Folosit ca stimul imobiliar şi vandabil, atributul “personalizării” sugerează o mutaţie a trăsăturilor personalităţii psihice şi culturale a proprietarilor asupra noilor locuinţe. Apariţia aici a primelor ansambluri rezidenţiale închise reprezintă tendinţa ultimilor 20 de ani de exploatare a spaţiului urban, prin grupări de locuinţe unifamiliare sau plurifamiliare, faţă de care există o lotizare specială dată de folosirea eficientă a terenului. Observaţiile din teren au arătat că există un anumit mod de organizare spaţială ce influenţează printr-un raport de semnificaţie organizarea socială şi în sens invers, organizarea socială afectează printr-un raport de cauzalitate producerea organizării spaţiale.

Arealul geografic ocupat de cartierul periurban Pipera

          Companiile imobiliare care au dezvoltat aici proiecte rezidenţiale adaptate la noile nevoi elitiste nu sunt puţine. Am putea aminti spre exemplu complexul rezidenţial Citylight Pipera din vecinătatea pădurii Andronache, aşa-numitele cartiere de vile Azur (foto. 6) şi Domus situate pe strada Emil Racoviţă, American Village, ansamblu rezidenţial de vile situat pe şoseaua Pipera-Tunari, Cartierul Liziera şi multe altele. Gruparea în această zonă periurbană nordică a păturii bogate din oraş reprezintă o tendinţă aproape naturală de evoluţie ce s-a conturat în urmă cu aproape un secol. Locuinţele construite au în medie suprafeţe cuprinse între 300 şi 500 m², însă în unele cazuri sunt destul de înghesuite ca urmare a construirii iniţiale spontane. Pe lângă accesoriile locuinţelor de care aminteam anterior ce încearcă să substituie funcţiile urbane la scară mică, de data aceasta zona Pipera a atras totuşi şi o mare varietate de servicii adresate celor cu venituri foarte mari. Mari complexe comerciale în imediata vecinătate, servicii private de educaţie (grădiniţe, şcoli – American International School of Bucharest, Mark TwainInternational School, The International School of Bucharest, Şcolala Primară Discovery cu preţuri între 300 şi 430 euro/lună, Şcoala Generală şi Grădiniţa Little London la preţuri de 6.200 euro/an, foarte multe firme specializate în programe after school etc.), de îngrijire şi întreţinere corporală, cluburi spa, cluburi de noapte, firme de catering etc., sunt doar câteva dintre serviciile implantate aici ca urmare a potenţialului de afaceri crescut. Numai din datele cu privire la taxele de şcolarizare practicate de şcolile particulare din Pipera ne putem da seama de costul ridicat al traiului din această comunitate periurbană segregată pe principii economice.

---

[1] Pădurile Băneasa, Tunari, Andronache şi râul Colentina împreună cu salba sa de lacuri.

Contrast: soare arzător, ger de crapă pietrele în ghetoul de pe strada Munţii Tatra din Constanţa

          Constanţa este, fără doar şi poate, simbolul sezonului estival românesc şi al vechimii locuirii urbane din spaţiul actual al ţării. Atunci când se face vorbire despre acest spaţiu geografic românesc gândul se îndreaptă naiv către mare, litoral, soare, veselie, voie bună etc. Practic tot ceea ce este plăcut îţi invadează mintea, nemaifiind loc pentru altceva „unde te întorci vezi trotuare ocupate de terase, maşini luxoase şi tineri bronzaţi, ce îşi petrec nopţile prin cluburi, iar ziua pe plajă[1]”. Dar pentru ca toate acestea să fie în totalitate conforme cu realitatea ar trebui să uităm de problemele cu care se confruntă oraşul. Deşi s-au luat mai multe măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii celor mai oropsiţi dintre constănţeni, iată că mai există încă suficiente spaţii paupere care înfloresc la marginea oraşului şi care îngrijorează; unde se trăieşte într-o manieră primitivă în locuinţe informale, fără apă, electricitate, gaz, grupuri sanitare[2], canalizare etc. Pe scurt, fără ceea ce noi considerăm astăzi a fi utilităţi urbane absolut obligatorii pentru un trai normal şi o sănătate adecvată.

           În extrema vestică a Constanţei, la marginea cartierului Palas, pe strada Munţii Tatra, se dezvoltă o comunitate săracă de romi, „un veritabil ghetou[3]”. Din lipsă de bani şi alternativă, romii şi-au ridicat mai multe locuinţe informale sau neadecvate[4], reprezentând barăci din lemn, placaj şi tablă, pe care le-au căptuşit cu celofan, pături şi covoare. Elocventă în acest caz este descrierea realizată de Feri Predescu, care arăta cum „corturile ... s-au stricat de mult, oamenii şi-au construit barăci din lemn căptuşite pe dinafară cu celofan. Înăuntru au covoare tocite şi tavane din cartoane presate cu bolovani[5]”.

          Zona adăposteşte astăzi aproximativ de 30 de familii de romi, în condiţiile în care, aflăm dintr-o altă sursă că în anul 2003 numărul acestor familii era de 58[6]. Fiecare familie este compusă din câte 7-8 copii[7] fără a-i socoti pe cei abandonaţi în spitale după cum constatau deopotrivă Marieta Iorga[8] şi Florentina Dumitrov[9], ceea ce înseamnă în total aproximativ 100 de suflete – iar după altă sursă 120[10] – evacuate din căminele CET[11] Constanţa. De altfel „părăsirea nou-născuţilor în spital este o practică deja obişnuită pentru ele[12]”, pentru mamele din comunităţile sărace/ghetoizate de romi din Constanţa. Justificarea acestor practici de abandon este dată de sărăcie. De pildă, o astfel de mamă şi-a părăsit copilul în spital justificându-şi gestul: „este mai bine aşa ... pentru a nu se îmbolnăvi cel mic[13]”, femeia făcând trimitere explicită la mizeria şi pericolul de îmbolnăvire prezente permanent în ghetou.

          Pentru familiile de romi de aici iarna reprezintă „o luptă cruntă de supravieţuire”, mai ales în contextul unui anotimp extrem de friguros şi geros cum a fost cel din anul 2012 în care îşi plasa discuţia Alexandra Malachi. În acest context extrem de nefavorabil celor care locuiesc în „cartierul de carton al Constanţei” după cum îl numea aceeaşi autoare „mai multe ambulanţe au transportat zeci de romi nevoiaşi ... la spital din cauza temperaturilor extreme[14]”, acest fapt fiind una din cauzele care au făcut să crească cu 25-30% numărul celor transportaţi de urgenţă la spital[15]. Este limpede că aşezarea informală din carton şi placaj nu poate reprezenta un adăpost sigur în anotimpul rece şi o protecţie pentru ca sănătatea să nu aibă de suferit; cu atât mai mult cu cât aici trăiesc mai mulţi copii decât adulţi, iar „gerul străpunge cu uşurinţă pereţii de carton[16]”, placaj şi tablă. Aici, în „Bronx-ul ţigănesc”, afirma Olimpia Ceară „Iarna este frig de crapă pietrele, iar vara mirosul te omoară[17]”. Mergând pe aceeaşi linie a realităţii, Feri Predescu consemna în unul din articolele sale că „pe ... caniculă nimeni nu stă în barăci[18]”.

          Dramatic este faptul că în exact aceeaşi situaţie se află şi comunitatea de romi de pe strada Celulozei[19] situată tot în vestul oraşului dincolo de calea ferată care duce către gările Constanţei. Din motive de similaritate frapantă între comunităţi vom considera valide datele prezentate pentru cazul ghetoului din strada Munţii Tatra, acestea fiind foarte uşor de extrapolat „Strada Celulozei, Munţii Tatra ... Palas, nume la care orice constănţean se cutremură. Sute de romi care locuiesc aici sunt greu de stăpânit. Ocupaţiile de bază sunt cerşetoria, tâlhăria, furtul pe care le practică ... în Constanţa ... Cei mai mulţi s-au aciuat aici în urmă cu mulţi ani, venind din Castelu, Poarta Albă, Mircea Vodă, Băneasa [aşezări rurale situate în judeţul Consanţa]. Trei sferturi dintre ei nu sunt nici măcar înregistraţi la starea civilă şi se află la a patra sau a cincea generaţie în această situaţie[20]”.

          Dacă am face abstracţie de calea ferată şi distanţa care separă cele două comunităţi, şi considerând totodată localizarea şi proximitatea lor geografică din vestul oraşului, am putea afirma că în Constanţa avem de-a face cu un singur areal pauper şi ghetoizat ce ar putea fi lesne denumit ghetoul Munţii Tatra – Celulozei, iar populaţia s-ar ridica la aproape 300 de indivizi.

---

[1] Florentina Dumitrov, Ghetoul de la marginea Constanţei, Cuget Liber, rubrica Social, 19 iulie 2011.

[2] Amnesty International, Atenţie la prăpastia juridică. Romii şi dreptul la locuinţă în România, Iunie 2011, p. 10, disponibil la http://www.amnesty.org/fr/library/asset/EUR39/004/2011/fr/4c85cf8e-b7c4-4bd2-ac55-9bbcf42fd145/eur390042011ro.pdf (accesat 13.07.2012).

[3] Florentina Dumitrov, art. cit., 19 iulie 2011.

[4] Amnesty International, op. cit., p. 10.

[5] Feri Predescu, Cartierul romilor uitaţi de Mazăre, Evenimentul Zilei, 20 iunie 2012.

[6] Alina Raită, Răzmeriţa romilor de pe „Munţii Tatra”, Ziua de Constanţa, rubrica Social, 02 octombrie 2003.

[7] Olimpia Ceară, O zi în Bronx-ul ţigănesc, Liderul de Opinie, rubrica Eveniment, 29 iulie 2009.

[8] Marieta Iorga, Creşte numărul cazurilor de copii abandonaţi, Observator de Constanţa, 12 ianuarie 2012.

[9] Florentina Dumitrov, Acasă la cerşetori, Cuget Liber, rubric Social, 25 iulie 2011.

[10] Feri Predescu, art. cit., 20 iunie 2012.

[11] CET reprezintă un acronim pentru centrală electrică de termoficare.

[12] Florentina Dumitrov, art. cit., 25 iulie 2011.

[13] Ibidem.

[14] Alexandra Malachi, Cartierul de carton al Constanţei, Cuget Liber, rubrica Social, 10 februarie 2012.

[15] Liliana Chiru, Preluaţi din cartierul Palas, să nu îngheţe de frig. Romii din barăci şi-au mutat cortul în Urgenţa Spitalului Judeţean, Replica, 09 februarie 2012.

[16] Alexandra Malachi, art. cit., 10 februarie 2012.

[17] Olimpia Ceară, art. cit., 29 iulie 2009.

[18] Feri Predescu, art. cit., 20 iunie 2012.

[19] Amnesty International, op. cit., p. 10.

[20] Olimpia Ceară, art. cit., 29 iulie 2009.

Ghetoul de la blocurile NATO din Oradea: segregare rezidenţială cu origini în comunism

Moştenirea comunistă: ghetoizare de la bun început

Ghetoizarea comunistă

Începutul anilor ’70 a marcat momentul în care familiile de romi ce locuiau în Calea Clujui şi alte zone din apropierea străzii Voltaire, au fost pur şi simplu scoase din case şi expropriate, pentru a face loc viitoarelor fabrici socialiste. „Au fost mutate forţat în 6 blocuri construite special pentru aceste familii. În prezent (anul 2008 – n.a.) blocurile şi zona arată ca după o intervenţie militară. Multe geamuri sunt sparte, unele înlocuite cu carton, tablă sau pânză; pereţi cu tencuiala căzută, plini de graffiti; gropi de jur împrejur înfundate cu gunoaie; mormane de fiare şi cartoane; multă sărăcie şi mizerie ... pereţii [holurilor interioare] sunt plini de igrasie, fără nicio sursă de lumină ... scările reci, degradate şi soioase[1]”. Cam aşa schiţa Cristian Horgoş evoluţia spaţiului locativ NATO, unde într-o locuinţă trăiau, în 2008, chiar şi trei familii, situaţie nemaiîntâlnită în niciun alt ghetou al României urbane.

Ghetoul se află şi astăzi, ca şi în trecut, la periferia sud-vestică a municipiului Oradea. Aici, într-un spaţiu de aproximativ 40 m² locuiau până la 20 de suflete „părinţi, copii, bunici şi alte rude sau, în unele cazuri, stau împreună în acelaşi apartament chiar şi familii fără niciun grad de rudenie între ele[2]”. Completând istoria moştenirii comuniste, Adrian Criş adaugă fapul că romii care nu au mai putut fi înghesuiţi în cele 6 blocuri, au fost lăsaţi să-şi ridice case, chiar şi fără acte[3], în aceeaşi zonă.

Sub titulatura Mai bine mai târziu decât niciodată, blocurile NATO se pregătesc să intre în UE, cu doi ani mai devreme, în 2006, populaţia ghetoului era de 574 de indivizi, din care 257 copii. Referitor la etnie – se arată în articolul respectiv –, din totalul menţionat „167 de persoane sunt de etnie maghiară, 405 sunt romi, printre aceştia figurând totodată şi două persoane de naţionalitate română[4]”. Pe cale de consecinţă deducem gradul mare de omogenitate şi, totodată, concentrare etnică a romilor. Bunăoară raportul procentual arată că 70% dintre locuitori sunt romi, adică 2/3 din total. Iar în articol se mai arată că la vremea respectivă peste 200 de oameni locuiau acolo fără forme legale. Fără a încerca să speculăm, probabil că astăzi numărul şi, implicit, procentul populaţiei rome este ceva mai mare ţinând cont de trendul evolutiv la nivel naţional al etniilor prezente în ghetou. Atât maghiarii, cât şi românii au înregistrat un spor natural negativ, în timp ce romii au sporit numeric.

Experienţă

O experienţă aparte – este convins Ovidiu Morcan – dacă nu chiar exotică, este dată de incursiunea în universul stăzii Voltaire, care, de altfel, este plină de viaţă[5]. Locuitorii blocurilor mizeriei de pe strada Voltaire, alcătuiesc ceea ce astăzi se numeşte ghetoul Oradei. Blocurile NATO ce adăpostesc peste 150 de familii de romi sau, mai bine spus, 700 de persoane, au nevoie grabnică de reparaţii după cum s-a putut constata din citatul preluat din articolul lui Horgoş. De altfel, acesta este peisajul dezolant în care se joacă astăzi sute de copii condamnaţi la un viitor nesugur şi crud: „Locul unde mizeria aproape că ţine de zestrea genetică, unde oamenii îşi ţin(eau) caii şi câinii în apartamente, unde îşi aduc(eau) cina compusă adesea din resturi procurate din tomberoane, dar unde parabolicele cresc la fiecare geam[6]”. Ei bine, deşi trăiesc în condiţii foarte grele, majoritatea doar din ajutor social şi ce mai găsesc prin groapa de gunoi, rezidenţii ghetoului din cartierul Velenţa sunt – prin prisma numărului mare de antene – la curent cu tot ce mişcă[7].

Cu toate că familiile ce domiciliază în apropierea ghetoului NATO s-au obişnuit – constată Alina Ungur –, de voie, de nevoie, cu mizeria, mirosul (adesea insuportabil) şi certurile destul de frecvente între romi, disperarea rămâne totuşi la cote ridicate în rândul vecinilor: „chiar ne gândim să ne vindem locuinţele şi să ne mutăm[8]”. Şi asta în condiţiile în care „de-a lungul timpului, au trecut cu vederea toate aceste aspecte – prezentate mai devreme – n.a. – cetăţenii sunt ... nemulţumiţi de neplăcerile provocate de familiile de romi, pe de o parte, şi de modul în care autorităţile înţeleg să le sprijine, pe de altă parte[9]”. Însă vecinii din cartierul Velenţa afirmă că nu s-au putut obişnui cu modul lor de trai care implică nemuncă, mizerie şi furt: „Fură şi distrug tot în jur. Aveam în zonă un părculeţ care a fost distrus şi dus la fier vechi. Plus că în zonă sunt ... gunoaie[10]”. Gunoaie adunate din când în când în timpul campaniilor de igienizare demarate de Administraţia Socială Comunitară Oradea (ASCO), mobilizându-se totodată întreg efectivul uman din ghetou cum s-a întâmplat de exemplu în luna septembrie din 2009[11].

Big Brother: supraveghere 24 de ore din 24

După cum se poate constata din multitudinea articolelor de presă redactate pe baza acestui spaţiu urban, în zona denumită generic NATO din Cartierul Velenţa s-a investit. Poate mai mult decât în alte spaţii urbane similare, ori comparabil cu Turturica (Alba Iulia) sau L2 (Drobeta Tr. Severin). Cu toate acestea în anul 2010 se spunea: „accesul pe strada Voltaire din Oradea a devenit sinonim cu un act de curaj. Persoanele care se încumetă să treacă prin zonă riscă să fie buzunărite sau tâlhărite[12]”. Mulţi dintre locuitorii ghetoului sunt certaţi cu legea, iar pentru a stopa şirul acţiunilor infracţionale – în special furturi – autorităţile au decis în 2010 să monteze camere de supraveghere pentru a monitoriza locatarii clădirilor. Acţiunea a nemulţumit în mod evident oamenii. S-a argumentat din rândul locatarilor blocurilor cu pricina că, de pildă, se fură şi în „alte” zone, continuându-se cu precizarea că „acolo” nu se montează camere. Abordarea impersonală a problematicii din rândul locatarilor cu „alte” şi „acolo”, a lăsat loc opiniilor ceva mai apropiate de adevăr, ce confirmau „cu o jumătate de gură” după cum bine remarca Diana Vereş, că uneori fărădelegile sunt la ele acasă: „Poate că mai sunt câţiva tineri care fură[13]”. Periculozitatea zonei este întărită şi de confesiunea următoare: „în Velenţa ... unde sunt blocurile NATO, nici taxiurile nu te duc noaptea[14]” realizată de către o persoană pe un oarecare forumul.

Pe lângă furturi, aflăm dintr-un articol publicat în urmă cu aproape doi ani, mai mulţi indivizi din ghetoul NATO se îndeletnicesc cu practica cerşitului în câteva zone foarte populate din municipiu[15].

---

[1] Cristian Horgoş, Habitat, nu blocuri NATO, Bihor Online, 15 martie 2008.

[2] Ibidem.

[3] Adrian Criş, Ţiganii Bihorului, Bihoreanul, 08 august 2006.

[4] Mai bine mai târziu decât niciodată, blocurile NATO se pregătesc să intre în UE, Oradea Online, 08 noiembrie 2006, disponibil la http://www.oron.ro/stiri/cautare/stiri_Mai_bine_mai_tarziu_decat_niciodataBlocurile _NATO_se_pregatesc_sa_intre_in_UE_-_Oradea_247939.html (accesat 09.06.2012).

[5] Ovidiu Morcan, Blocuri NATO „parabolice”, Bihor Online, 09 decembrie 2007.

[6] Viaţa în ghetou, Bihoreanul, 22 septembrie 2009, disponibil la http://hunedoreanul.gandul.info/magazin/viata-in-ghetou-4922382 (accesat 08.06.2012).

[7] Ovidiu Morcan, Parabolice pe blocurile „sărmane”, Bihor Online, 28 noiembrie 2007.

[8] Alina Ungur, Blocurile NATO lasă fără curent o stradă întreagă, Crişana, rubrica Controverse, 10 aprilie 2008.

[9] Ibidem.

[10] Georgiana Anghel, Protest în stradă din cauza unei decizii a Primăriei, România Liberă, 10 februarie 2006.

[11] Chiriaşii blocurilor „NATO” şi ai Azilului de Noapte au făcut curăţenie, Bihoreanul, 01 septembrie 2009, disponibil la http://new.bihoreanul.ro/bihor/chiriasii-blocurilor-nato-si-ai-azilului-de-noapte-au-facut-curatenie-foto-4833652 (accesat 09.06.2012).

[12] Diana Vereş, Big Brother 24 de ore din 24, pentru romii din blocurile NATO, din Velenţa, Adevărul, 13 martie 2010.

[13] Ibidem.

[14] http://www.linkmania.ro/forums/index.php?showtopic=179798 (accesat 09.06.2012).

[15] Locurile de cerşit din Oradea au fost luate la puricat de poliţiştii comunitari, OradeaPress, rubrica Social, 10 noiembrie 2010, disponibil la http://www.oradeapress.ro/2010/11/locurile-de-cersit-din-oradea-au-fost-luate-la-puricat-de-politistii-comunitari/  (accesat 09.06.2012).

Şantajul electoral şi cumpărarea de vorturi: posibilă cauză a perpeturării ghetoului Craica

          Probabil prin afinitate culturală cu celebrul bulibaşă, romii de pe Craica dincolo de mizerie, sărăcie sau mentalitatea de cerşetor – spune Mesaros –, sunt de acord cu instituţia liderului. Însă, aceşti lideri îşi exercită atribuţiile cu precădere în timpul alegerilor, atunci când, ilegal şi prin fraudă evidentă, adună cărţile de identitate de la ţigani, pentru a aduce voturi în cursa electorală anumitor candidaţi[1]. Cu alte cuvinte, „Liderii ... în realitate controlează masa de romi în zilele alegerilor prin forţa banului[2]”, adică prin mită electorală. Romii aflaţi în starea cruntă de sărăcie, desigur, acceptă mita, iar acest fapt ne duce cu gândul la acel sprijin reciproc sau accept mutual de conjunctură. Romii ştiu că acest lucru nu apare tot timpul, prin urmare acceptă banii şi îşi vând votul. Însăşi strada Craica a apărut din motive pur electorale, „cu buletinele e la fel[3]”. Aşadar, Craica, în forma ei actuală, a fost întreţinută şi păstorită de către oamenii politici, unii dintre aceştia foşti primari ai Băii Mari. Romii nu se sfiesc să mărturisească cum erau încolonaţi şi scoşi la vot.

        Problema alimentării ilegale cu energie electrică a scos la iveală, mijlocită desigur de o polemică politică, problema şantajului electoral care vizează de fiecare dată populaţia ghetoului Craica. Doi reprezentanţi politici locali au făcut această „confidenţă”: „rromii de pe Craica au fost folosiţi în scopuri electorale de aceea au fost lăsaţi să trăiască în mizerie atâţia ani. Administraţia locală le-a permis să se dezvolte, să se înmulţească şi să ducă un trai cu parabolică, telefoane şi râşniţă de cafea. În cazul Craica ... este vorba de şantaj reciproc între cei care au candidat la conducerea Primăriei şi cei care locuiesc acolo ... Intenţionat au fost ţinuţi acolo[4]”. De fapt citatul anterior vorbeşte despre mita electorală, care, aşa cum afirmă Annamaria Somay, a depăşit orice limită. S-a întâmplat, de pildă, ca unii candidaţi la funcţiile publice din Baia Mare să ofere romilor din ghetou, camioane cu carne şi cu cartofi pentru a avea acces la voturile acestora[5].

          Craica, Pirita, Valea Borcutului, Freneziu sunt numai câteva dintre ghetourile sau – cum le place să spună sociologilor – pungile de sărăcie din perimetrul Băii Mari, care, în pofida promisiunilor aleşilor locali de a le „rade de pe faţa pământului[6]”, supravieţuiesc de ani de zile. Complicitatea oamenilor politici din administraţia oraşului la perpetuarea pungilor de sărăcie este evidentă, afirmă Annamaria Somay, întrucât „nu trebuie să uităm că aleşii locali, majoritatea cu funcţii politice importante, sprijină de multe ori aceşti lideri ai ţiganilor în diferite probleme. Vorbim aici mai ales de ... locuinţele sociale![7]”. Astfel, printr-un acord mutual avantajos între cele două părţi se ajunge la acutizarea pauperizării romilor din Craica în mod special, deoarece aici avem de-a face cu cea mai muneroasă comunitate de romi. În preajma alegerilor se accentuează interacţiunea dintre candidaţi şi romi. Tot Annamaria Somay afirmă ironic „fără nicio legătură cu viitoarea campanie electorală, mai ales acum când ştim sigur că ... mergem la vot[8]”, analogie evidentă cu şantajul şi mita ce-şi fac adesea loc în preajma campaniilor electorale, semn că ghetoul nu este neatins de acest flagel electoral: „un kilogram de făină şi ulei la băieţii ţigani[9]”. Să fie acesta oare motivul pentru care de aproape 20 de ani ghetoul Craica există fără a se face nimic pentru a-i stopa extinderea şi efectele socio-urbane? Ei bine, se pare că aşa-numitul sprijin reciproc[10], funcţional de ani buni, îi face pe unii lideri romi să fie vehemenţi atunci când se doreşte mutarea de pe Craica. Întâmplător sau nu, şi unii dintre membrii administraţiei se arată sceptici în legătură cu această acţiune... iar ghetoul este tot acolo.

*

*     *

         Acţiunea de mutare a romilor de pe Craica demarată recent de primarul oraşului se bazează pe logica inversă. Nu trebuie cumpărate voturile romilor din Craica, ci trebuie convinşi ceilalţi băimăren că ceea ce se face vine în ajutorul lor. Prin urmare, mutarea romilor de pe Craica se va fixa in mintea celorlalţi locuitori ai municipiului - care, apropo, au păreri radicale în privinţa etniei rome din oraş - drept o acţiune benefică şi, mai mult decât atât, de mare curaj a edilului. Ceva ce primarii trecuţi nu au avut puterea să facă. De ce spun asta? Foarte simplu! Suntem pe ultima sută de metri cu campania electorală, iar această mutare vine să confirme ca primarul în funcţie merită să continue pentru să este un bun gospodar. Însă nu şi pentru romi.

Pe scurt: nu romii trebuie mituiţi, ci ceilalţi locuitori trebuie convinşi că mutarea romilor se face pentru ei; mutare în ultima săptămână de campanie electorală; acţiunea de mutare va întării convingerile votanţilor că primarul actual este unul bun; reţeta miraculoasă a cuceririi de voturi - în detrimentul romilor - sau "amăgire electorală".

---

[1] Cosmin Mesaros, art. cit, 26 octombrie 2011.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Annamaria Somay, art. cit. (a).

[5] Idem, (a).

[6] Annamaria Somay, Mai marii din Primărie, prietenii ţiganilor: CRAICA & CO. supravieţuiesc cu participarea aleşilor locali (b), Detectivul de presă, disponibil la http://www.detectivuldepresasoc.ro/ (accesat 21.03.2012).

[7] Ibidem, (b).

[8] Ibidem, (b).

[9] Ibidem, (b).

[10] Ibidem, (b).

Introducere în (a)normalitatea ghetoului Craica

          Ghetoul Băii Mari, punga de sărăcie a oraşului, cartierul de cocioabe improvizate etc., iată cum îşi încep articolul din data de 14 ianuarie 2012 jurnaliştii Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag. Craica, fără îndoială „a uimit o întreagă comunitate”, iar în perimetrul ei persistă un miros înţepător caracteristic. Mizeria, debandada şi şobolanii sunt la tot pasul. Cei de pe urmă mişună nestingheriţi pe lângă copiii de 2-3 ani[1]. Când plouă este aproape imposibil să te deplasezi în perimetrul Craicăi fiindcă nămolul depăşeşte pe alocuri glezna. În urmă cu 15-16 ani, spunea un locuitor din zonă, pe locul actualului slum sau ghetou (dacă avem în vedere compoziţia etnică) nu era nimic, nicio construcţie... doar câmp. Nemulţumirea locuitorilor de pe strada Păltinişului din vecinătate are la bază permisivitatea şi ignoranţa autorităţilor, care au închis ochii la procesul continuu de extindere şi de locuire ilegală din lungul Craicăi, pârâul care a dat numele aşezării informale. Romii nu sunt nici proprietarii terenului, nici ai colibelor dezvoltate haotic şi spontan, iar autorizaţia de construcţie lipseşte cu desăvârşire[2].

          Pârâul Craica a devenit un adevărat blestem pentru locuitorii oraşului BaiaMare. În ciuda faptului că străbate mai multe localităţi precum Satu Nou de Sus, Baia Mare şi Recea, pârâul devine în cel mai pur sens o groapă de gunoi numai pe raza municipiului reşedinţă de judeţ. Cauza principală o reprezintă – conform ştirilor care ne parvin de la jurnaliştii locali – comportamentul sutelor de romi care s-au aciuat pe malurile cursului de apă. Acesta devine un pericol sanitar, ameninţându-i pe locuitorii cartierului Hatvan, cu precădere în sezonul cald. Vara, focarul de infecţie se naşte „din cauza mirosurilor insuportabile şi a mormanelor de gunoi ce zac chiar sub geamul băimărenilor ce locuiesc pe strada Păltinişului [care] sunt nevoiţi să îşi ţină ferestrele închise[3]”. De pildă, spun locuitorii străzii Păltinişului, uneori au impresia că blocurile în care locuiesc sunt clădite exact pe o groapă de gunoi.

          Mulţi dintre locatarii ghetoului sunt veniţi de prin ţară: Arad, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi chiar de peste hotare (Bulgaria)[4]. După datele oficiale deţinute de edilii Băii Mari, în jur de 30% dintre romi din ghetoul Craica nu au domiciliul stabil în oraş. Neavând domiciliul pe raza oraşului, nu pot beneficia de servicii de asistenţă socială locală. Similar, nu pot beneficia nici de serviciile sociale din localităţile în care sunt înregistraţi oficial[5]. În schimb, se bucură de toată libertatea. Locuiesc pe domeniul public de ani buni de zile, şi-au construit case din chirpici sau alte materiale fără a avea nevoie de autorizaţie, beneficiază de curent electric fără a avea contract, iar chefurile şi scandalurile sunt la ordinea zilei în ghetou, fără ca poliţia sau jandarmeria să-i amendeze pe romi[6].

          Dincolo de strada Păltinişului, în spatele garajelor proprietarilor de pe strada amintită şi, oarecum până în dreptul liniei de cale ferată – deşi uneori locuinţe trec şi dincolo de aceasta – se întinde cea mai mare concentrare urbană de cocioabe ţigăneşti din Baia Mare. În urmă cu zece ani pe malurile cursului de apă al Craicăi locuiau ilegal numai căteva familii. Cu timpul însă, numărul familiilor s-a înmulţit alarmant ca urmare a alungării lor din blocurile sociale ceva mai curate, a vânzării garsonierelor şi a apartamentelor primite de la primărie, urmată de cheltuirea banilor şi finalizată cu ajungerea pe Craica[7]. Acum, deşi nu au dus-o prea bine niciodată, sunt săraci lipiţi şi îşi duc viaţa printre câini maidanezi gata să atace pe oricine nu este de-al locului şi nenumăraţi şobolani: „stăm cu ei în casă – spunea unul dintre ţigani – Ne fug dintr-o cameră în alta, ca la ei în bârlog! Chiar mai’nainte am omorât unu’. M-a muşcat azi-noapte de ureche...[8]”.

          Pe lângă sărăcie, mizerie, şobolani etc., o altă constantă a vieţii din ghetou este, afirmă Cosmin Mesaros, alcoolul. Locuitorii de aici beau şi trag din nişte pungi albe anumite substanţe de care ştiu că le creează plăcere. În fapt se droghează cu aşa-zisul aurolac, care-i face să uite şi-i rupe de realitatea mizeră şi îmbâcsită în care vieţuiesc. Mesaros constată în urma unei incursiuni de teren, nu fără obiectivitate, că romii sunt atât de obişnuiţi să li se dea, încât, de pildă, o fac fără echivoc şi într-un mod imperativ. O astfel de experienţă, spune jurnalistul, s-a ivit atunci când un individ din Craica amintea de incendiul care i-a mistuit cocioaba, şi „nu a venit nimeni să-mi dea ceva... O scândură, o cărămidă...[9]”. Dezolantul peisaj de pe Craica îl face pe jurnalistul citat mai devreme să exclame că „nu mai este demul «doar o stradă cu ţigani». E un ghetou fără ziduri! ... Nu sunt nici ziduri, să zici că «cineva» i-a separat, i-a închis, i-a izolat de restul oamenilor! Au ridicat ei singuri un zid, între ei şi băimăreni. E un zid al violenţei verbale, al înjurăturilor, al ameninţărilor, al mizeriei, al infracţiunilor![10]”.

          Strada Păltinişului de care aminteam mai sus a căpătat o conotaţie negativă, cel puţin în ceea ce priveşte percepţia majorităţii locuitorilor din oraş, ca urmare a înmulţirii din ultima perioadă de timp, în vecinătate, a romilor. În pofida aprecierii propriilor spaţii de locuit, a apartamentelor, blocurilor etc., rezidenţii opinează că, a locui în zona Păltinişului este o adevărată provocare: „gălăgie, furturi din garaje, distrugerea a orice e nou, mizerie, scandaluri sunt termenii în care descriu localnicii viaţa lângă pârâul Craica[11]”. Unii locuitori ai zonei au ajuns chiar să-şi deteste oraşul. Unul dintre locatari afirma „m-am săturat din ’93 de când stau aici. Aş pleca undeva să nu mai aud de Baia Mare[12]”, neavând practic nicio cale de a scăpa de stigmatul Craica din vecinătate. Câţiva au vrut chiar să plece, să se mute din zonă însă, spun ei, s-au lovit iar de Craica: „dacă am vrut să vindem apartamentul ... de cum intră clienţii, se uită pe geam şi, când văd ce-i acolo, spun doar mulţumesc frumos şi pleacă[13]”. Gunoiul este o „normalitate” a locului, „să vedeţi ce mizerie fac. Aruncă în pârâu (Craica – n.a.) canapele, fotolii, televizoare. E un adevărat focar de infecţie...[14]”. Prin similitudine cu mediul natural din perimetrul Craica, romii sunt extrem de neîngrijiţi. Sunt murdari, au părul neîngrijit, încâlcit, iar femeile şi copilele poartă fuste ţigăneşti[15].

          Din punct de vedere social, în Craica există cazuri extreme, cum este cel al femeii care are nu mai puţin de 11 copii. Niciunul dintre membrii familiei nu are acte de identitate, deoarece acestea le-au expirat, ei „refugiindu-se” în ghetoul Craica din afara judeţului Maramureş. Lipsa actelor de identitate implică şi o lipsă acută de asistenţă sanitară întrucât aceştia nu se pot înscrie la medic de familie care să le ofere minimul necesar de asistenţă. Problema socială a ghetoului şi a populaţiei care-l locuieşte este una dramatică „sunt copii neşcolarizaţi, fără acte, oameni bolnavi care pot provoca epidemii ... Ar fi necesar un control periodic între ei, pentru a preveni transmiterea de boli şi către restul populaţiei[16]”. Bolile fracvente din ghetou generează un trafic intens al salvărilor medicale, numit de jurnaliştii de la infomm.ro sub forma ambulanţele – taximetre pentru romi.

          Similar prefacerilor şi transformărilor ce se petrec în alte colţuri urbane ale lumii (a se vedea cartierele barriadas din Lima, de exemplu), unde anumiţi locuitori ai aşezărilor informale – cum este şi cazul Craicăi – încep să aibă o cvasiprosperitate, şi în ghetoul din Baia Mare există câteva familii de romi ceva mai înstărite: „într-o singură cameră, dar aranjată decent, cu tot cu brad de Crăciun, dotat cu beculeţe [„proprietarii” au realizat] din banii câştigaţi (…) tavan fals[17]”, şi sunt dornici să-şi ajute copiii să iasă din Craica, iar ei să „se întoarcă la lumea normală, nu să stea printre oameni acuzaţi de diverse infracţiuni[18]”.

---

[1] Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag, Din ciclul „săraci, dar cu pretenţii”... Craica, tărâmul făgăduinţei... de mutare a romilor, infomm.ro, rubrica Societate, 14 ianuarie 2012.

[2] Angela Sabău, CRAICA – Mai mult decât un ghetou, un mod de viaţă!, Informaţia Zilei, Maramureş, 03 octombrie 2011.

[3] Lavinia Săbăciag, Groapa de gunoi începe de pe strada Păltinişului, infomm.ro, rubrica Societate, 11 aprilie 2011.

[4] Ibidem.

[5] Dragoş Hojda, Baia Mare: 3 hectare de teren pentru locuinţele rromilor, CityNews.ro Maramureş, 13 septembrie 2011.

[6] Craica, Las Vegas de Baia Mare, Glasul Maramureşului, 01 septembrie 2010, disponibil la http://www.ziare.com /baia-mare/stiri-actualitate/craica-las-vegas-de-baia-mare-1604408 (accesat 21.03.2012).

[7] Cosmin Mesaros, Romii răpuşi de sărăcie rup tăcerea: Craica este subjugată prin teroare!, Informaţia Zilei, Maramureş, 26 octombrie 2011.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Angela Sabău, art. cit., 03 octombrie 2011.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Amalia Babici Man, Ţiganii din judeţele limitrofe, „găzduiţi” pe Craica, infomm.ro, rubrica Societate, 09 decembrie 2011.

[17] Cătălin Ţineghe şi Lavinia Săbăciag, art. cit., 14 ianuarie 2012.

[18] Ibidem.