Segregarea şi utopia egalitarismului

Vremuri tulburi şi contradictorii pentru lumea în care ne este dat să trăim! Suna cunoscut, nu? Da, dar ar trebui adăugat aici un amănunt de câteva cuvinte: nu tuturor le este lesne să înţeleagă sentinţa de început. Pentru (mulţi dintre) intelectuali sună apoteotic, dramatic şi perfect asimilabil gândirii. Pentru restul, însă, este un simplu fapt. De ce? Pentru că omul de rând are alte priorităţi.

Am început atât de abrupt deoarece ne aflăm în faţa unui paradox. Omenirea încearcă să implementeze democraţia, liberalismul şi drepturile omului cât mai multor societăţi, dacă s-ar putea tuturor, şi cât mai repede cu putinţă, dar, în acelaşi timp, în schimbul dezideratelor se alege, nu cu mai multă dreptate şi egalitate pentru tot mai mulţi, ci cu o fărâmiţare tot mai accentuată. Şi asta nu este tot, fărâmiţările şi faliile se adâncesc atât în interiorul, cât şi în exteriorul (sau la contactul) societăţilor. Drepturile omului sunt rodul intelectului, pentru o viaţă cât mai echitabilă, şi se aplică tuturor. Bunăoară, cei care fac politica internaţională sunt liderii intelectuali ajunsi în vârful ierarhiei globale, iar efectele acţiunilor lor sunt resimţite de toţi (oamenii de rând, cum îi numeam la început). În consecinţă, nu se poate face o separare între liderii lumii şi oamenii de rând, cel puţin nu în privinţa efectelor acţiunilor celor dintâi asupra celor de pe urmă.

Din moment ce se doreşte binele tuturor, egalitate de şanse şi alte asemenea valori universale, atunci cum se face că, de multe ori, domneşte climatul tensionat, marcat de incertitudine, discriminare, neintegrare şi, de cele mai multe ori, segregare? În istorie, aceste aspecte au dominat. Cel mai adesea, atunci când două societăţi au intrat în contact au apărut tensiuni. A predominat realpolitik-ul, aşa cum ar spune specialiştii în relaţii internaţionale. Sau a prevalat lupta de dominare a celui mai puternic. Foarte adesea contactul acesta a întărit coeziunea internă a fiecărei comunităţi, iar atunci când una dintre acestea a fost cucerită, membrii ei au funcţionat ca un bloc împotriva dominatorului. Comportamentul de tip bloc a presupus întărirea identităţii prin limbă, tradiţii, obiceiuri, cutume etc. Chiar şi atunci când nu s-a pus problema unei cucerii/dominaţii identificarea indivizilor cu grupul iniţial a fost puternică. Aşa au luat naştere enclavele etnice şi rasiale; la fel s-au format şi cele bazate pe venituri. Rareori s-a întâmplat altfel. Acesta este motivul pentru care migraţiile prezente nu sfârşesc în integrare/asimilare şi, totodată, cauza frecventă a tensiunilor din sânul societăţilor. Exemplele sunt covârşitoare, din antichitatea romană, trecând prin marile descoperiri geografice şi sfârşind cu cele mai recente valuri de imigranţi din spaţiul Orientului Mijlociu Extins (aşa cum le place decidenţilor de dincolo de Atlantic să spună, începând cu fostul preşedinte George Bush jr.).

Dar să ne oprim puţin. A existat totuşi o perioadă când egalitarismul şi egalitatea dintre indivizi chiar a reprezentat acea valoare universală şi când segregarea – înţeleasă ca separare – nici nu exista în mintea şi spiritul indivizilor. Şi asta pentru că, în urmă cu câteva mii de ani, războaiele erau puţin cunoscute triburilor izolate, formate din cel mult 100 de indivizi. Antropologii vorbesc chiar despre o etică a egalitarismului. Ea mai există şi acum, sporadic, în cadrul câtorva triburi de vânători-culegători de prin Amazonia, Africa, Asia de Sud-Est, Australia şi Oceania. Cel mai grăitor exemplu pentru egalitarismul comunităţilor de vânători-culegători este cel a dreptului la hrană, sau de egalitate în raport cu mâncarea. Indiferent dacă luau sau nu parte la vânătoare, ori dacă aveau norocul de a găsi ceva de mâncare, alimentele erau distribuite astfel încât fiecare membru să aibă cu ce se hrăni. Nimeni nu avea dreptul să-i spună altcuiva ce să facă. Fiecare persoană putea lua singură decizii; nici măcar părinţii nu aveau dreptul de a porunci copiilor. Nu în ultimul rând, deciziile comunitare erau luate prin consens, prin urmare nu exista niciun conducător.

Dar ce a determinat schimbarea pentru ca de-a lungul celor mai multe evenimente istorice cunoscute să se întâmple exact opusul? De ce astăzi predomină valorile celelalte, menţionate la începutul textului? Debutul schimbării a însemnat trecerea de la faza de vânător-culegător la agricultor. Din momentul în care triburile primitive au fost capabile să-şi bazeze regimul alimentar pe cereale, adică au fost capabile să cultive plante şi, totodată, să domesticească animale, au apărut, timid ce-i drept, structurări intratribale. Odată ce hrana a putut fi asigurată, au apărut surplusurile, iar din acestea s-au putut susţine îndeletniciri care până la momentul respectiv nu erau posibile din cauza faptului că membrii triburilor erau într-o permanentă mişacre, în căutare de hrană. Agricultura şi domesticirea au presupus, implicit, sedentarizare. Şi de aici înainte, evenimentele au evoluat în direcţia unor structuri comunitare tot mai complexe în care au început să-şi facă loc treptat conducătorii, "administratorii" hranei, a apărut nevoia de a gestiona cât mai bine alimentele şi astfel si-au făcut loc între îndeletnicii şi primii scribi (aceştia se formau dintre cei care gestionau hrana), meşteşugarii primitivi ş.a. Ce este foarte important de menţionat în această etapă de tranziţie, după cum apreciază geograful Jared Diamond, apariţia conducătorilor a dat naştere nedreptăţilor, în sensul în care, cei care aveau puterea dispuneau discreţionar de hrană şi de celelate bunuri. Apoi, triburile care au fost capabile să producă mai multă hrană, au devenit mai puternice, au sporit numeric, au putut susţine o "armată" şi, mai mult decât atât, au început să se extindă şi să domine alte triburi. Iată paradigma de debut a structurării societale şi de suprimare aproape totală a egalitarismului.

Odată stabilit acest tipar, el s-a multiplicat în repetate rânduri de-a lungul istoriei în toate spaţiile geografice amprentate uman. Doar că, astăzi, omenirea tânjejte permanent după egalitate sub forma drepturilor omului, mijlocită de democraţie şi liberalism. Realitatea arată însă pe dos, statele se află în diferite grade de dezvoltare, unele mai bogate (chiar foarte bogate), alte mai sărace (adesea dramatic de sărace). Aceleaşi state sunt structurate la interior în clase sociale, în grupuri etnice şi rasiale, iar atunci când apar situaţii neprevăzute (refugiaţi) sau dinamici noi (fluxuri de migranţi economici), atitudinea comunităţiilor statelor vizate de refugiaţi şi migranţi economici se bulversează, iar politica lor devine contradictorie. Democraţiile liberale, bogate economic, fie vor, fie nu vor să se mai gândească la drepturile omului. Imigranţii şi refugiaţii au nevoie de sprijin din partea statelor bogate, iar acestea nu sunt dispuse întotdeanua să-l ofere. De ce? Ei bine, de teama unui element social străin. Încolţeşte în spiritul locuitorilor statelor bogate atitudinea coezivă de tip bloc pentru a-i respinge pe străini. Acei străini, care odată veniţi într-un stat gazdă, au tendinţa naturală de a trăi după valorile de acasă. Ori asta nu convine populaţiilor gazdă, chiar şi atunci când liderii politici vor contrariul. Este cazul Germaniei care prin leadership-ul politic doreşte să primească imigranţi, în timp ce germanii de rând nu. Există, cum bine se cunoaşte, situaţii în care întreaga societate, în frunte cu conducerea statului, refuză venirea refugiaţilor şi a imigranţilor economici, cum este cazul Marii Britanii, Poloniei, Ungariei ş.a.

De ce vin imigranţii câtre statele bogate (?), nu cred că trebuie să mai dau un răspuns pentru că el este cunoscut deja. În ţările dezvoltate se trăieşte mult mai bine, iar oamenii se amăgesc cu egalitatea de şanse în raport cu traiul de zi cu zi. Spun că se amăgesc întrucât, aşa cum spunea Simion Mehedinţi, nu există egalitate în natură, nici măcar între frunzele aceluiaşi copac. Egalitatea este privită drept capacitatea cât mai multor oameni de a duce o viaţă cât mai tihnită. În statele afectate de conflicte, de sărăcie şi de sisteme de guvernare opresive, aproape că ţi-e frică să pronunţi cuvântul egalitate din moment ce avalanşa de nedreptăţi şi probleme sunt copleşeitoare. Şi atunci, văzând traiul occidental, cei aflaţi la ananghie vor să evadeze în direcţia acestuia.

Astfel se ciocnesc două interese şi două atitudini diferite. Unii doresc să emigreze, aţii doresc să nu se întâmple acest lucru. Unii sunt dornici de a scăpa de viaţa chinuită şi de a duce un trai mai bun altundeva, aţii se opun cu înverşunare. Între aceste atitudini şi interese apare teama. Teama că nou venitul poate crea probleme. Teama că refugiaţii şi imigranţii economici nu vor dori să se integreze şi să adopte modelul ţării gazdă. Teama că pot apărea atentate teroriste şi revolte sociale. Ori, nu sunt puţine cazurile de tensiuni şi conflicte sociale între autohtoni şi alohtoni, în speţă între populaţia locală şi imigranţi, chiar şi la distanţă de 2-3 generaţii. Franţa stă mărturie, iar revoltele magrebienilor din 2005 sunt un exemplu concret. Segregarea dintre albi, negri şi lation-americani în SUA, ori apartheid-ul din Africa de Sud sunt alte cazuri ce se înscriu în aceeaşi logică. În Marea Britanie mocnesc aversiunile dintre britanicii autohtoni, de factură protestantă, şi imigranţii musulmani din fostele colonii. Aceste cazuri au implantat teamă în mintea autohtonilor din statele occidentale, contaminând adesea şi pe cele din centrul şi estul Europei. Tocmai de aceea se doreşte ţinerea departe de spaţiul European a imigranţilor din Orientul Mijlocio Extins.

Sigur că în noianul acesta de evenimente şi de informaţii care circulă astăzi mai mult decât oricând îşi fac loc şi conspiraţiile, şi populismul şi multe alte specte pe care nu şi le doreşte nicio societate civilizată. Este foarte posibil, cum se spune adesea în mass-media, ca între refugiaţi şi imigranţi economici să-şi facă loc şi membrii unor grupări teroriste de genul ISIS (sau Daesh). Este, de asemenea, posibil ca sporirea atentatelor teroriste din ultima vreme să aibă legătură cu valurile recente de imigranţi din OME. Cert este că, aşa cum arată dovezile anchetelor realizate în statele unde au avut loc atentate teroriste recente, cei care le-au provocat au avut legătură, s-au radicalizat sau erau simpatizanţi ai grupărilor teroriste. S-a întâmplat asemenea, atât la Paris şi Bruxelles, cât şi în oraşele germane sau în alte câteva spaţii europene. La starea de fapt actuală – a evenimentelor legate de imigranţii sosiţi în Europa – contribuie şi modul în care aceştia sunt trataţi (vezi cazul taberei de refugiaţi din Calais, Franţa), lipsa de consens politic privind cota de imigranţi în interiorul UE şi apariţia poluliştilor care încearcă să câştige capilal electoral pe seama nou-veniţilor.

Sunt multe aspect implicate aici şi tocmai de aceea este destul de greu de înţeles şi explicat situaţia din Europa şi relaţia ei cu Orientul Mijlociu Extins. Însă, filonul central al celor prezentate aici se leagă de faptul că trăim, noi, aici, în Europa, vremuri interesante, atât din punct de vedere social, cât şi din punct de vedere geopolitic. Valurile mari de refugiaţi vor schimba treptat structura socială a bătrânului continent. Iarăşi, Franţa (prin exponentul său principal – naţionala de fotbal), ne dă un indiciu pentru ceea ce ar putea să reprezinte Europa la un moment dat. Neintegrarea nou-veniţilor, odată decis politic acest aspect în interiorul UE, poate genera probleme şi tensiuni ce pot atinge nivelul de conflict intern. Iar dacă se va ajunge aici, atunci multiculturalismul îşi va arăta încă o dată limitele. Unii sociologi deja vorbesc de acest aspect şi tocmai de aceea se crede că este o politică greşită primirea unui număr mare de imigranţi. Pe de altă parte, ONG-urile ce militează pentru drepturile omului văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Constat în final că, în timp ce ne dorim să fim cât mai paşnici şi mai concesivi, mai înclinaţi către egalitate de şanse şi drepturi sociale, cu atât ne este mai greu să acceptăm de la oricine şi în orice context aceste valori. În timp ce refugiaţii şi migranţii economici doresc o viaţă mai liniştită în Occident, Occidentul fie îi primeşte şi îi tratează ca pe nişte locuitori de rang secund, fie nu îi primeşte deloc. Migranţii caută egalitatea de şanse în ţările dezvoltate dar, odată stabiliţi în noua locaţie occidentală, aceştia îşi dau seama că sunt segregaţi social prin forţele cumulate ale propriilor valori culturale şi a marginalizării din societăţile gazdă. Cu alte cuvinte, egalitatea dorită nu este altceva decât o utopie, pentru că finalitatea ia forma enclavelor sociale. Teama de ceea ce este străin şi necunoscut probabil nu ne va părăsi niciodată, indiferent de nivelul economic de dezvoltare, de cel tehnologic sau de educaţie.

Grupul social neidentificabil, expresie a sărăciei

Ceea ce încerc sa prezint în aceast articol a fost inspirat de un eveniment din urmă cu cateva zile. Pentru a se înţelege în nota reală şi obiectivă ceea ce vreau să exprim, voi începe cu cazul/evenimentul amintit. După aceea am să-l „decojesc” pentru a-l expune într-o lumină nouă, puţin observabilă „cu ochiul liber”, întrucât lăsându-l neanalizat sau neexplicat rămâne un fragment banal din viaţa obişnuită a oricărui oraş.

Iată evenimentul!

Vineri dimineaţa, o oarecare vineri din lungul şir de zile ce se scurge necontentit fără a-i mai simţi pulsul – cu precădere după o anumită vârstă –, pe la ora 9.30 a.m., într-o zonă urbană intens circulată din apropierea unei pieţe bucureştene, o mulţime de vreo 30-40 de persoane stătea liniştită în faţa unui magazin, formând o coadă apreciabilă. Nu chiar ca acelea de pe vremea comunismului, când se stătea la coadă la carne, lapte, ulei sau mai ştiu eu ce. Nu! Oamenii erau destul de pestriţ îmbrăcaţi, în sensul acela vestimentar care arată că masa de indivizi nu face parte şi nu se înscrie neapărat într-o categorie socială oarecum vizibil încadrabilă între anumite limite. Între acele peroane fiind chiar una pe care o văzusem cu numai câteva minute înainte la o grădiniţă privată, lăsându-şi copilul. Ca atare, nu era o masă compactă de oameni, spuneam, de o factură socială omogenă.

Apropiindu-mă de magazin observ că nu este vorba de un magazin alimentar, ori de unul ce ar putea să comercializeze te miri ce produse greu de găsit – în capitalism, chiar şi aşa hibridizat mioritic, astfel de situaţii sunt rar întâlnite –, ci de unul care vindea haine second hand. Mulţimea aceea aşezată liniştită la coadă, din mâinile căreia atârna din loc în loc câte o sacoăşă/pungă de plastic gata pregătită pentru ceea ce urma a fi găsit în acel magazin, pe profilul, mărimea şi gustul cumpărătorului, aştepta ca magazinul de haine de mâna a doua să se deschidă. Pe uşa magazinului stătea spânzurat un afiş, nu tocmai mic, şi care anunţa că magazinul tocmai primise marfă.

În linii cât mai generale acesta este momentul inspiraţional al articolului de faţă pe care l-am legat mental la momentul respectiv de un alt articol mai vechi: „BIDONville sau PETbusiness. Noua dimensiunea sărăciei urbane bucureştene”. Chiar dacă cele două subiecte sunt diametral opuse, acestea converg în cel puţin două puncte. Enunţându-le sub forma unor cuvinte cheie, aşa cum se obişnuieşte atunci când este realizat un articol ştiinţific, acestea ar fi: sărăcie şi grup social neidentificabil în alt context. Aici cele două subiecte se unesc, deoarece nici cei care colectează selectiv pe cont propriu PET-uri şi nici indivizii care se întâlnesc la magazinul de haine second hand nu pot fi numiţi drept grup, decât în anumite conexte clar precizate. Colectorii de PET-uri la predarea materialului colectat în incinta centrului pentru cumpărarea materialelor reciclabile. Şi cum aceştia nu se nimeresc a fi în acelaşi timp, pentru a preda ceea ce au colectat, în centrul de materiale reciclabile, grupul devine foarte greu de identificat. Şi, în acelaşi mod, cu excepţia zilelor în care se primeşte marfă şi când sunt antrenaţi de posibilitatea de a pune mâna pe un obiect de vestimentaţie cât mai puţin utilizat, grupul indivizilor care-şi face cumpărăturile în mod frecvent din magazinele second hand devine neidentificabil.

De ce devine greu de indentificat un astfel de grup în alt context? Este, fără doar şi poate, o întrebare îndreptăţită. Justificarea ei vine din necesitatea de a nu cădea în capcana explicaţiilor de formă, fără niciun fel de fond. În speţă, fără nicio utilitate analitică şi chiar, poate, administrativă. Explicarea mecanismului din spatele unui astfel de eveniment ar putea fi motorul unor analize/anchete sociale mai ample, realizate de administraţiile în grija cărora se află aceste persoane, pentru a se putea diminua pe cât posibil amplitudinea grupului. Mai trebuie spus că în România sunt multe astfel de grupuri, iar acestea „legitimează” apariţia de noi şi noi magazine second hand. Ar fi foarte interesantă o statistică a acestor magazine. La fel de interesantă ar fi dinamica lor. Cât de repede şi cum s-au înmulţit? Cum au evoluat în araport cu ciclurile electorale? Şi tot aşa. Numai în preajma pieţei Drumul Tabelei – pe care o cunosc foarte bine – sunt nu mai puţin de trei magazine de acest fel. Revenind la întrebare, grupul de indivizi care se adună la coadă, aşteptând să poată răscoli marfa nouă, este greu de observat în alt context din pricina comportamentului social în general şi al celui de consum în particular. Un geograf brazilian încadra comportamentele de consum în două mari categorii: cel superior (generat de categoriile sociale înstărite) şi cel inferior (al celor mai săraci). De asemenea, acelaşi geograf spunea că între cele două îşi face loc un hibrid comportamental, cel care implică indivizi din ambele categorii sociale şi care nu este nici pe departe unul al clasei de mijloc.

 În contextul cazului pe care îl „decojim” acum de posibilele percepţii eronate, avem de-a face nu numai cu persoane din categoriile sociale afectate în fel şi chip de sărăcie, dar şi cu unele care dispun de ceva resurse financiare (fără a fi numite persoane din clasa superioară) ci, mai degrabă, din firava şi foarte fragmentata clasă mijlocie autohtonă. Sociologii cunosc foarte bine şi sub-subclasele celor trei mai categorii sociale vehiculate la nivel ştiinţific universal. Iar în lipsa unor date concrete şi a unor studii aplicate este destul de greu să încadrezi fără echivoc persoanele în subclase. În fapt, nici nu am pretenţia ca aceast excurs să fie privit din punct de vedrere ştiinţific, însă cred că poate avea oarece ecou şi la acest nivel şi poate impulsiona sociologii să realizeze un studiu în acest sens.

Însă, până una alta, grupul analizat este unul eterogen, fie şi prin prisma persoanei care-şi duce copilul la o grădiniţă privată, dovedind că cei care frecventează magazinele second hand nu sunt neapărat săraci în sens absolut. Unele persoane pot întâmpina anumite probleme băneşti, îngreunându-le astfel situaţia financiară, ceea ce le determină să-şi priorizeze într-un alt mod cheltuielile. Am putea spune că persoana amintită îşi menţine copilul la grădiniţa privată, unde se plăteşte adesea dublu faţă de o grădiniţă din sistemul de stat, pentru a-i asigura o educaţie cât mai bună şi renunţă la alte aspecte cum este îmbrăcămintea.  Pe fondul unor probleme financiare pot apărea astfel de comportamente. Mai mult, se poate presupune că persoana amintită nu este un exemplu singular, ca ea putând fi altele, chiar şi judecând numai după eterogenitatea grupului. Bunăoară, consumul şi comportamentul persoanelor din acel grup arată cu totul şi cu totul diferit, am spune necongruent, în alte contexte. Grupul nu există decât aici şi niciunde în altă parte, la coadă în faţa magazinului de haine second hand, reflectând un alt aspect, mult mai vizibil şi care este expus mai jos.

Ce-i determină pe aceşti oameni să se constituie sub forma unui grup în faţa unui magazin de haine second hand (?), este o altă întrebare absolut firească. Care sunt cauzele apariţiei unor astfel de grupuri sociale neidentificabile în alte contexte? Foarte simplu spus: sărăcia. Sau diferitele ei iradieri, pentru că există foarte multe tipuri, forme şi faţete ale sărăciei. Grupul acesta poate cuprinde atât persoane afectate de sărăcie endemică, de sărăcie extremă, dar şi persoane aflate în sărăcie temporară. Care şi în ce situaţie exactă se află, n-aş putea să spun absolut deloc. Însă dacă întreb care este cauza alegerii unui magazin second hand în raport cu unul ce comercializează haine noi, atunci, fără excepţie, oricie va răspune (om de ştiinţă sau lucrător oarecare): sărăcia. Acea sărăcie care-i îndeamnă pe anumiţi oameni să colecteze PET-uri, maculatură, fier vechi sau orice alceva poate fi reciclat. Acesta este adevăratul motiv – sărăcia; şi nu mă interesează dacă este extremnă, de durată, temporară, endemică sau altfel. Trist este că ea există, este prezentă activ şi afectează tot mai mulţi oameni.

Auzim adesea din gura celor care administrează (satul, comuna, oraşul, municipiul, judeţul x sau ţara) că au crescut pensiile, salariile, s-au mărit alocaţiile, că, ce să mai, se trăieşte mai bine. Inflaţia scade, economia merge mai bine! Eu întreb: de ce s-au înmulţit magazinele second hand? Şi, totodată, avertizez: aveţi grijă să nu devină vizibile aceste grupuri sociale şi în alte contexte! 

Cu mult timp înaintea segregărilor de orice fel. Etica primitivă a egalitarismului

Însuşirea principală a societăţilor primitive este dată de simplitatea traiului. Chiar şi astăzi, triburile răzleţe de prin Amazonia, Africa, Australia, Asia de Sud-Est şi de prin alte părţi ale globului trăiesc, ca acum câteva mii de ani, de pe urma vânatului, culesului şi pescuitului. Influenţa modernităţii n-a reuşit să le atingă mai deloc şi, acolo unde au putut fi întâlnite şi studiate, societăţile tribale au dovedit că au multe caracteristici comune. Astfel, pentru cele mai multe dintre ele, cooperarea dintre membri este, potrivit unui grup de cercetători de la University College London, expresia socială a eticii omniprezente a egalitarismului (Dyble et. al. 2015[j1] ). Traiul simplist implică, potrivit afirmaţiei de mai sus, însuşirea raporturilor de egalitate dintre membrii societăţii, implicit între femei şi bărbaţi.

Dar cât de egalitariene erau societăţile primitive? Ca şi în prezent, în trecut comunităţile de vânători şi culegători trăiau în grupuri destul de mici, de regulă sub 100 de indivizi. Războaiele le erau puţin cunoscute, iar atunci când se iscau erau rodul interacţiunilor dintre acestea şi alte grupuri de războinici. În fiecare dintre aceste comunităţi, potrivit psihologului Peter Gray, etosul cultural dominant punea accent pe autonomia individuală, pe educarea non-violentă şi non-directivă a copiilor, pe cooperare şi partajare şi, foarte important, pe consensualitate în luarea deciziilor (Gray 2013[j2] ). Valoarea supremă era, precum se observă, cea a egalităţii indivizilor. Cel mai grăitor exemplu pentru egalitarismul comunităţilor de vânători şi culegători este cel a dreptului la hrană, sau de agalitate în raport cu mâncarea. Indiferent dacă luau sau nu parte la vânătoare ori dacă aveau norocul de a găsi ceva de mâncare, alimentele erau distribuite astfel încât fiecare membru să aibă cu ce se hrăni. Nimeni nu avea dreptul să-i spună altcuiva ce să facă. Fiecare persoană putea lua singură decizii; nici măcar părinţii nu aveau dreptul de a porunci copiilor (Gray 2011[j3] ). Şi, cum am mai spus, deciziile comunitare erau luate prin consens, prin urmare nu exista niciun conducător.

Lipsa raporturilor de superioritate-inferioritate dintre sexe a făcut ca societăţile primitive să fie mult mai lipsite de relaţii tensionate din cauza preconcepţiilor şi a stereotipurilor. Mai mult, argumentează Dyble et. al. (2015), egalitatea dintre sexe a genereat o mulţime de avantaje, între care trăinicia comunităţii, dezvoltarea abilităţilor sociale şi a limbajului. Vânătoarea şi pescuitul, sau alte asemenea îndeletniciri masculine n-au contat absolut deloc în înclinarea balanţei în favoarea bărbaţilor.

Majoritatea antropologilor agreează ideea egalitarismului în societăţile de culegători şi vânători, iar cei care nu sunt de acord cu această aserţiune fac parte din categoria „romanticilor visători care au observat lucruri care nu erau cu adevărat reale sau nunt nişte mincinoşi” (Gray 2011[j4] ). Evident că există diferenţieri culturale şi că unele comunităţi tribale sunt mai puţin liniştite decât altele. Unele aveau un grad mai mare de egalitarism decât altele. Drept urmare, atunci când avem de-a face cu triburi primitive războinice sau cu comunităţi indigene care foloseau/deţineau sclavi nu ne referim la triburile de vânători şi culegători. Adesea necunoaşterea acestei delimitări creează confuzie în rândul cititorilor. Triburile de vânători şi culegători nu erau războinice şi nici măcar violente, însă anumiţi antopologi au încercat să prezinte viaţa unor triburi amazoniene ca pe strămoşii noştri pre-agricoli şi au argumentat în favoarea ferocităţii triburilor de culegători şi vânători (Salamone 1997[j5] ). Numai că, contraargumentează Gray (2011), semiferocitatea acestora a survenit în urma contactului cu coloniştii spanioli, olandezi şi portughezi, practicanţi ai sclavagismului. Dezvoltarea instrumentelor de vânătoare pentru aceştia era în fapt pentru apărare, din moment ce majoritatea caloriilor şi le procurau din banane şi plante pe care le cultivau şi recoltau pentru hrană.

Traiul în comunităţile de vânători şi culegători, spre deosebire de cel agricol care i-a succedat, s-a datorat, se pare, cooperării intense şi partajării din sânul triburilor, însemnând, de fapt, un etos egalitarist bine conturat.

---

 [j1]DYBLE, M., SALALI, G. D., CHAUDHARY, N., PAGE, A., SMITH, D., THOMPSON, J., VINICIUS, L., MACE, R., & MIGLIANO, A. B. (2015). Sex equality can explain the unique social structure of hunter-gatherer bands. Science. 348, 796-798.

 [j2]GRAY, P. (2013). Free to learn: why unleashing the instinct to play will make our children happier, more self-reliant, and better students for life.

 [j3]GRAY, P. (2013). Play as a foundation for hunter-gatherer social existence. American Journal of Play, 1, 476-522.

 [j4]GRAY, P. (2011). How Hunter-Gatherers Maintained Their Egalitarian Ways. The important lessons from hunter-gatherers are about culture, not genes, 16 May, disponibil la https://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201105/how-hunter-gatherers-maintained-their-egalitarian-ways.

 [j5]SALAMONE, F. A. (1997). The Yanomami and their interpreters: Fierce people or fierce interpreters? Lanham, Maryland: University Press of America.