Armenii din Bucureşti. De la segregare geografică la zestre culturală
1. Comerţul, factor al vechimii armeneşti la Bucureşti
Armenii sunt în mod sigur printre primii care au poposit în spaţiul românesc încă din secolul al XVI-lea: „sunt încă demult aşezaţi prin diferite oraşe ale Munteniei. Sunt la Bucureşti, sunt la Târgovişte, sunt la Râmnic” (Ionescu-Gion, 1899, p. 444). Cea mai veche menţiune documentară a armenilor pe cuprinsul vetrei Bucureştilor datează din secolul al XVII-lea: „Mahalaua armenească este pomenită în documentele secolului XVII. Acolo şi-aveau şi biserica” (Ionescu-Gion, 1899, p. 230) . Aşadar, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Giurescu atunci când afirmă că „o colonie veche şi importantă în Bucureşti au format-o armenii" (2009, p. 512). Documentele citate de acesta atestă faptul că armenii locuiau la Bucureşti în anul 1640, iar în secolul al XVII-lea ştirile şi notele despre armeni se înmulţesc. (Giurescu, 2009, p. 513). Până şi Paul Strassburgh (trimisul regelui Suediei) constată odată cu vizita sa din martie 1632, că Bucureştiul este un oraş foarte întins unde convieţuiesc laolată „ negustori de toate naţiile: greci, armeni, chiar turci” (Iorga, 2008, p. 57).
Potrivit lui Constantin C. Giurescu (2009, p. 156), în timpul domniei lui Leon Vodă (anul 1632) toate străzile oraşului, şi pieţele deopotrivă, erau pline de mărfuri pe care negustorii italieni, greci, armeni şi turci le expuneau spre vânzare. În ceea ce-l priveşte pe Frédéric Damé, devine incontestabil faptul că până în secolul al XVIII-lea comerţul urbei dâmboviţene era în mâna străinilor, armenii deţinând un rol incontestabil în acest domeniu după cum stă mărturie următorul fragment: „în Bucureşti veneau saşi din Sibiu, şi din Braşov, armeni (s.n.), turci, greci ca să-i aducă toate acestuia (...) Pentru popor, străinii însemnau păgânii turci, ereticii armeni (s.n.), evreii, protestanţii şi catolici” (Damé, 2007, p. 53). Deşi sedentarizaţi încă dinainte de secolul al XVIII-lea, armenii sunt după cum bine remarcă Damé, eretici şi, totodată, străini. Comerţul se dezvoltase surprinzător de bine în secolul amintit. Etnicii amintiţi (între care bineînţeles, şi armeni) soseau de pretutindeni în Bucureşti, doar că „prăvăliile sunt mai degrabă nişte magherniţe mizerabile pe care este de ajuns o scânteie, să se facă scrum” (Damé, 2007, p. 61).
Vechimea prezenţei armeneşti la Bucureşti este întărită şi de plata birurilor încă din secolul al XVI-lea, la care se adaugă elementele de natură fizică prezente în spaţiu, cum ar fi (pentru acelaşi secol): „spre miază-zi (...) stâlpul de piatră al Armenului” (Ionescu-Gion, 1899, p. 139). Iar Iorga spune că „sunt armeni ... pe o Uliţă Armenească (s.n.) (...) Ei au raporturi de afaceri cu turcii” (2008, p. 115). Aşa se face că, la Bucureşti, în privinţa birurilor, negustorii se împart în „negustori români, braşoveni, chiprovăceni, armeni şi jidovi, [care] contribuiau după trebuinţă, şi contribuiau aproape la toate” (Ionescu-Gion, 1899, p. 452). Acelaşi Ionescu-Gion confirmă că între 1689 şi 1714 „se făcea contribuţia după puterea fiecăruia (...) pentru armeni 200 de taleri” (1899, p. 452).
Potrivit lui Constantin C. Giurescu (2009, p. 156), în timpul domniei lui Leon Vodă (anul 1632) toate străzile oraşului, şi pieţele deopotrivă, erau pline de mărfuri pe care negustorii italieni, greci, armeni şi turci le expuneau spre vânzare. În ceea ce-l priveşte pe Frédéric Damé, devine incontestabil faptul că până în secolul al XVIII-lea comerţul urbei dâmboviţene era în mâna străinilor, armenii deţinând un rol incontestabil în acest domeniu după cum stă mărturie următorul fragment: „în Bucureşti veneau saşi din Sibiu, şi din Braşov, armeni (s.n.), turci, greci ca să-i aducă toate acestuia (...) Pentru popor, străinii însemnau păgânii turci, ereticii armeni (s.n.), evreii, protestanţii şi catolici” (Damé, 2007, p. 53). Deşi sedentarizaţi încă dinainte de secolul al XVIII-lea, armenii sunt după cum bine remarcă Damé, eretici şi, totodată, străini. Comerţul se dezvoltase surprinzător de bine în secolul amintit. Etnicii amintiţi (între care bineînţeles, şi armeni) soseau de pretutindeni în Bucureşti, doar că „prăvăliile sunt mai degrabă nişte magherniţe mizerabile pe care este de ajuns o scânteie, să se facă scrum” (Damé, 2007, p. 61).
Vechimea prezenţei armeneşti la Bucureşti este întărită şi de plata birurilor încă din secolul al XVI-lea, la care se adaugă elementele de natură fizică prezente în spaţiu, cum ar fi (pentru acelaşi secol): „spre miază-zi (...) stâlpul de piatră al Armenului” (Ionescu-Gion, 1899, p. 139). Iar Iorga spune că „sunt armeni ... pe o Uliţă Armenească (s.n.) (...) Ei au raporturi de afaceri cu turcii” (2008, p. 115). Aşa se face că, la Bucureşti, în privinţa birurilor, negustorii se împart în „negustori români, braşoveni, chiprovăceni, armeni şi jidovi, [care] contribuiau după trebuinţă, şi contribuiau aproape la toate” (Ionescu-Gion, 1899, p. 452). Acelaşi Ionescu-Gion confirmă că între 1689 şi 1714 „se făcea contribuţia după puterea fiecăruia (...) pentru armeni 200 de taleri” (1899, p. 452).
2. Segregare geografică pe considerente religioase
Odată stabiliţi în Bucureşti aceştia formează o comunitate importantă atât datorită numărului lor, cât şi forţei economice de care dau dovadă. Din punct de vedere al confesiunii în anul 1878 Bucureştii numărau aproximativ 177.646 de locuitori, iar aceştia se împărţeau astfel: "ortodocşi – 132.987; catolici – 16.991; protestanţi – 5.854; armeni – 790; lipoveni – 206; evrei – 20 749; mahomedani – 43; diverse - 20” (Damé, 2007, pp. 143-144). Numărul armenilor rămâne aproape neschimbat din moment ce acelaşi autor contabilizează conform statisticilor vremii la nivelul anului 1906 în jur de 700 de armeni bucureşteni .
Din pricina prejudecăţilor religioase ale românilor bucureşteni, armenii s-au aşezat întâia dată în afara oraşului propriu-zis, în apropierea Căii Moşilor (unde se află astăzi strada Armenească şi biserica lor cea nouă care înlocuieşte vechea structură din lemn a lăcaşului de cult) ce „datează din secolul al XVII-lea” (Damé, 2007, p. 53). „Tradiţia spune că, pe vremuri, când au venit armenii în Bucureşti, mitropolitul ţării, ştiindu-i spurcaţi, le-a dat afară din oraş să-şi facă biserică şi case, izolându-i de adevăraţii creştini, întocmai după cum în oraşele Italiei şi Germaniei, se izolau în Ghetto şi-n Judengasse nenorociţii de evrei” (Ionescu-Gion, 1899, p. 381). Constatarea lui Ionescu-Gion ar putea fi lesne contestată dacă nu am ţine cont şi de ideile lansate de Damé, care vine şi întăreşte afirmaţiile primului prin următoarele cuvinte: „armenii erau trataţi la Bucureşti asemenea evreilor în Evul Mediu (s.n.): li s-a interzis să locuiască în oraş. Au trebuit să se stabilească în afara hotarelor oraşului, unde au întemeiat cartierul ... care se cheamă încă Mahalaua Armenească, deşi nu mai e locuită de vreo douăzeci de ani (aprox. 1880 – n.a.) de armeni” (Damé, 2007, p. 22).
Cu timpul, prin creşteri succesive ale suprafeţei geografice orăşeneşti, spaţiul ocupat de comunitatea şi mahalaua armenească a fost cuprins în vatra oraşului. Acest eveniment se întâmpla în secolul al XVIII-lea.
3. Amprenta culturală armenească în spaţiul bucureştean
Deşi nu au fost niciodată foarte numeroşi au dezvoltat o cultură extraordinară.
În 1930 trăiau în oraş ceva mai puţin de 5.000 de armeni reprezentând în procente mai puţin de 1% din populaţia de atunci a Bucureştiului. Viaţa culturală armenească este de o inestimabilă valoare. Comunitatea armenească a înfiinţat la Bucureşti o şcoală în anul 1817, între 1833 şi 1840 au creat o societate culturală denumită Ararat.
De o inestimabilă valoare cultural-religioasă este şi Biserica Armenească, în timp ce strada cu acelaşi nume aminteşte de prezenţa armenilor în spaţiul urban bucureştean. Cel mai adesea se îndeletniceau cu pielăria – având numeroase magazine în acest sens –, comercializarea colonialelor, laptelui, ceaiului şi dulciurilor, deţineau cafenele etc.
Un reprezentant de vază al comunităţii armeneşti din Bucureşti ca urmare a averii sale, a fost Manuc Bei. Acesta a împrumutat ţara de două ori, odată cu suma de 100 000 de taleri, iar a doua oară cu 60 000 (Constantin C. Giurescu, 2009, p. 514). Cea mai plăcută amintire din Bucureşti legată de acest armean este dată de pezenţa faimosului Han al lui Manuc ce încântă şi astăzi privirile localnicilor şi pe cele ale vizitatorilor.
3. Amprenta culturală armenească în spaţiul bucureştean
Deşi nu au fost niciodată foarte numeroşi au dezvoltat o cultură extraordinară.
În 1930 trăiau în oraş ceva mai puţin de 5.000 de armeni reprezentând în procente mai puţin de 1% din populaţia de atunci a Bucureştiului. Viaţa culturală armenească este de o inestimabilă valoare. Comunitatea armenească a înfiinţat la Bucureşti o şcoală în anul 1817, între 1833 şi 1840 au creat o societate culturală denumită Ararat.
De o inestimabilă valoare cultural-religioasă este şi Biserica Armenească, în timp ce strada cu acelaşi nume aminteşte de prezenţa armenilor în spaţiul urban bucureştean. Cel mai adesea se îndeletniceau cu pielăria – având numeroase magazine în acest sens –, comercializarea colonialelor, laptelui, ceaiului şi dulciurilor, deţineau cafenele etc.
Un reprezentant de vază al comunităţii armeneşti din Bucureşti ca urmare a averii sale, a fost Manuc Bei. Acesta a împrumutat ţara de două ori, odată cu suma de 100 000 de taleri, iar a doua oară cu 60 000 (Constantin C. Giurescu, 2009, p. 514). Cea mai plăcută amintire din Bucureşti legată de acest armean este dată de pezenţa faimosului Han al lui Manuc ce încântă şi astăzi privirile localnicilor şi pe cele ale vizitatorilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu