Bucureştiul aşa cum e(ra)! (3) Începutul de nivelare socială şi economică de la trecerea dintre secolele XIX şi XX

Dacă până în preajma anilor ‘70-‘80 ai secolului XIX, Bucureştiul părea un oraş destul de polarizat în direcţia categoriilor socio-profesionale şi a statutului economic, începând cu sfârşitul secolului, şi mai ales pe parcursul celui următor, situaţia începe să se schimbe uşor. Pentru a înţelege cât mai bine situaţia geografică a Bucureştiului şi transformările structurale suferite de vatra oraşului la începutul sec. XX, trebuie să privim asupra tabloului orăşenesc de la sfârşit de secol XIX. Conjunctura politică favorabilă survenită în acest interval, a ajutat Bucureştiul să prospere şi să se dezvolte foarte tare până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Înainte de venirea pe tronul României a regelui Carol I, în Bucureşti nu existau nici Gara Filaret, nici Gara de Nord, iar Strada Libertăţii (11 Iunie) şi Calea Griviţei erau simple drumuri naţionale. Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) era o simplă străduţă ce se lărgea ici şi colo, foarte prost pavată şi însoţită de trotuare extrem de înguste. Hotelul Bulevard nu exista, iar un maidan proeminent dătea ocol Bisericii Sărindar aflată deja în ruină. Pe Calea Victoriei se întâlnea fostul Teatru Naţional cu o piaţetă dinainte, prost pavată cu pietre, însoţită de multe gropi în care se aduna noroiul după ploi. Lângă Biserica Kretzulescu, ce era încadrată de construcţii deteriorate, se afla Palatul Regal – o casă mare şi urâtă, văruită în gri-albăstrui şi care i-a produs o impresie urâtă prinţului Carol de Hohenzollern la venirea sa la Bucureşti.

Grădina Episcopiei (parcul dinaintea Ateneului) nu exista nici ea, aici aflându-se doar o biserică veche. În locul Ministerului de Finanţe, după cum afirma Frédéric Damé, era o altă casă gri-albăstrui care se asemăna foarte tare cu Palatul Regal, iar de acolo începea Strada Calvină (actualmente Ştirbei Vodă) care mergea până la „Şosea”, între casele boierilor, mici prăvălii ale băcanilor sau negustorilor de vin, maidane îngrădite cu scânduri înnegrite ce abia se mai ţineau, şi magherniţe. În dreapta şi în stânga Universităţii se desfăşurau maidane, în timp ce, în faţa acesteia, între strada Colţei şi Academiei era un adevărat islaz. În mijlocul acestui islaz, un fel de acoperiş de scânduri amintea de locul în care funcţionase cândva biserica Sf. Sava. În locul în care s-a aflat statuia lui Lazăr până în anul 2010, se semâna porumb. Se pare că la acea vreme, ascuns în spatele Turnului Colţea (azi dispărut) se afla într-o stare deplorabilă, crăpat şi avariat de numeroasele cutremure Spitalul Colţea. Străduţele labirintice şi sărăcăcioase din vecinătate, formau universul multor ţigani lăutari.

Cât priveşte râul Dâmboviţa, acesta şerpuia liniştit prin oraş având pe ambele maluri verdeaţă şi sălcii. Vara, atât bărbaţii, cât şi femeile se scăldau în apele Dâmboviţei fără ca cineva să fie stânjenit sau mirat. Însă atunci când veneau ploile şi dezgheţul, apele învolburate inundau mahalalele de pe malul drept, mai cu seamă mahalaua Izvor care se transforma într-o mahala de locuinţe lacustre. Simultan, Grădina Cişmigiu se transforma într-o baltă cu peşte şi devenea împracticabilă.

În fine „în afară de Universitate care era nouă, nu exista în Bucureşti niciun monument public demn de acest nume (...)

Nu exista niciun palat, nici măcar vreo casă particulară mai deosebită (...)

Trebuie deci să ne închipuim Bucureştiul (...) ca pe una dintre mahalalele de periferie (...) ceva mai urât, mai murdar, mai prost pavat, fără trotuare, fără iluminaţie şi fără canale de scurgere, cu maidane imense, curţi imprejmuite cu uluci care abia se ţineau şi reuşeau cu greu să ascundă depozitele de gunoaie” (Damé F., 2007, p. 78).

Aşa cum spuneam ceva mai sus, conjunctura politică a dat un suflu nou oraşului, în sensul în care, se întrevăd o serie de îmbunătăţiri tehnico-edilitare:

* se construiesc Gara Filaret şi Gara de Nord;

* se începe iluminarea cu gaz;

* se încep lucrările la bulevardele Elisabeta, Carol, Pake, Colţea şi Ferdinand;

* se astupă Lacul Icoanei;

* apar în peisajul urban Hala Centrală şi Hala Amzei;

* se înfiinţează Imprimeria Statului;

* apar Palatul Regal şi Ministerul de Finanţe;

* se rectifică şi canalizează cursul Dâmboviţei;

* se construieşte Ateneul Român;

* apar Palatul Justiţiei, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie a României) şi Casa de Depuneri;

* Facultatea de Medicină şi Muzeul de Istorie Naturală şi multe, multe altele.

În opinia lui Vintilă Mihăilescu (2003, pp. 113-123), la sfârşitul secolului al XIX-lea vatra oraşului, în sensul cel mai larg, cuprindea trei zone structurale clar exprimate în harta Satmari:

* târgul central cu străzile de negustori (în majoritate) şi meseriaşi cu multe răspântii largi şi lipsit aproape total de spaţii verzi unde se mai păstrau câteva dintre hanurile vechi – transformate sau nu. Începuseră să se construiască hoteluri, mai ales pe Calea Victoriei. Acesta se întindea în est peste mahalalele Colţea, Răsvani, Udricani, Jicniţa, către nord până la linia bulevardului Regina Elisabeta, spre vest până la Calea Victoriei iar pe partea dreaptă a Dâmboviţei nu trecea mai departe de strada Bibescu Vodă;

* cartierele rezidenţiale sau zona structurală intermediară care se desfăşura de jur-împrejurul Târgului Central până la şoselele şi străzile de centură (după numele avute în anii ’70, începând din Piaţa Victoriei: Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Laborator, Lânăriei, Calea Şerban Vodă, Şoseaua Viilor, B-dul Tudor Vladimirescu, Şoseaua Panduri, B-dul Geniului, Şoseaua Grozăveşti, Orhideelor, B-dul. Nicolae Titulescu), şi care reprezenta cea mai întinsă parte din vatra oraşului. Aspectul zonei intermediare era dominat de curţi şi grădini, maidane, străzi strâmte şi strâmbe cu case – cele mai multe parter – şi cu aspect de ţară. Era zona intermediară a mahalalelor de odinioară;

* zona periferică începea oficial dincolo de centura cu barierele ei, iar administrativ nu ţinea de oraş. Datorită acestui fapt, zona periferică identificată de Mihăilescu nu este reprezentată pe planul Borroczyn din 1854. Ea se întindea pe o lungime de 1-2 km de la centură câtre sud şi est, şi foarte puţin către nord şi vest. Avea un caracter preponderent agricol.

Începând cu secolul XX asistăm la o transformare reală şi progresivă a Bucureştiului. Oraşul boierilor se modifică concomitent cu societatea. Noua legislaţie a suprimat boierimea şi a abolit robia. A transformat ţăranii în mici proprietari liberi, a suprimat titlurile de nobleţe şi privilegiile, a admis toate clasele sociale în viaţa comunităţii, inclusiv în cea politică, consacrând totodată libertatea presei. Justiţia a devenit egală pentru toată populaţia şi învăţământul gratuit la toate nivelurile. S-a ridicat astfel la nivelul vechii clase privilegiate o nouă clasă bogată şi instruită din rândurile oamenilor din popor, uneori confundându-se chiar cu cea dinainte. Clasa funcţionarilor compusă de asemenea din oameni instruiţi s-a alăturat micilor boieri pe care tinde să-i înlocuiască. Clerul a devenit mai puţin autoritar şi ignorant. Oamenii simplii din popor, mai instruiţi şi mai conştienţi de drepturile lor cetăţeneşti, devin din ce în ce mai muncitori şi mai chibzuiţi, căci viaţa în Bucureşti a devenit mai puţin uşoară, iar sub ei se formează o clasă de comercianţi numeroasă, muncitoare şi economă, formată din români, străini „românizaţi” şi din străini.

De exemplu, la începutul secolului al XX-lea, oraşul Bucureşti se va dezvolta într-un ritm accentuat, cu mult mai intens decât în toate secolele trecute. Concomitent cu creşterea importanţei administrative şi politice, fapt ce a implicat mărirea numărului de funcţionari din administraţie, oraşul se va dezvolta economic, conturându-se încă din primii ani ai secolului câteva platforme industriale. Oraşul se transformă gradual: în centru, zonele comerciale se înmulţesc şi se diversifică, zonele rezidenţiale se îndesesc, spaţiile libere şi unele grădini mari vor fi parcelate, vândute şi destinate construirii de locuinţe de tipuri şi mărimi diferite. Oraşul se lărgeşte înglobând satele din periferie, dezvoltarea realizându-se tentacular în lungul căilor de comunicaţie ce leagă oraşul de comunele şi oraşele învecinate. Mahalalele încep să se transforme sub presiunea „centrului”, dar şi a investiţiilor realizate de administraţia locală, constatându-se că „în Bucureşti tendinţa de atenuare între oraşul boierilor şi oraşul mahalagiilor [denotă] un început de nivelare socială, economică, edilitară, dar numai un început” (Mihăilescu V., 2003, p. 132).

Peste această structură urbană eclectică de trecut, prezent şi perspectivă, politica edilitară începe să se „occidentalizeze” provocând modificări clare în structura şi evoluţia oraşului. Trendul urban de evoluţie nereprezentând altceva decât urmarea firească a amplificării funcţiilor specifice unui oraş ajuns la rangul de capitală şi cel mai important centru economic şi cultural al ţării. În acest context se puteau identifica mai bine acum, decât la jumătatea secolului trecut, diferenţele dintre cele trei mari zone structurale şi funcţionale obişnuite în orice oraş mai evoluat. Centrul sau târgul central din care dispăruse Curtea Veche (singura urmă medievală a Bucureştiului) se lărgise. La vechile structuri tehnico-edilitare (prăvălii, ateliere meşteşugăreşti etc.) se adăugau acum palatele băncilor – atât cele care aparţineau statului, cât şi cele particulare –, fostul sediu al Bursei ce adăposteşte azi Biblioteca Naţională, clădirile impozante ale ministerelor, cele mai importante edificii culturale etc. Târgul de altă dată se înfăţisa la începutul secolului XX, graţie transformărilor accelerate de modernizare într-un nucleu economic, politic şi cultural al unui oraş cu o dinamică accentuată. Centrul ocupa o arie mult mai mare întinzându-se în nord până la strada Enei ce făcea conjuncţia cu Calea Victoriei, în sud până la Halele Cerntrale, în vest se continua până la Bulevardul cel mare din mijlocul Căii Victoriei, iar în partea de est până la finele străzii Sfinţilor. Notă discordantă în cadrul oraşului făceau căile de comunicaţii radiale unde magazinele şi atelierele se întâlneau destul de des, ceea ce făcea ca aceste străzi să se asemene centrului, cel puţin din punct de vedere al activităţilor comerciale.

Zona intermediară a cartierelor rezidenţiale se prezenta asemenea unui amestec de case mari (în apropierea centrului) cu altele tip de ţară sau de mahala periferică (spre limitele exterioare). Pieţele sau târgurile de cartier erau şi ele o prezenţă obişnuită: Matache, Amzei, Coşbuc, Traian, simţindu-se unele semne ale descentralizării economice şi administrative ca efect al creşterii spaţiului urban. Însă cele mai elocvente modificări de structură şi funcţionalitate au apărut în arealul periferiei, care, oficial, începea dincolo de şoseaua de centură. Prezenţa străzilor geometrizate pe plan consemnau o altă realitate în teren: simple culoare nepavate cu bălţi şi noroaie după ploaie, despărţite de garduri rare, de case modeste sau de maidane cu gunoaie şi moloz. Totuşi, în anumite spaţii periferice apăreau şi cartiere ceva mai compact construite, cu case de speculă, ce aparţineau micilor funcţionari, lucrătorilor din fabrici şi ateliere industriale, de regulă parter, înşirate de-a lungul străzilor fără trotuare.