26 mai 2012

Segregare rezidenţială în Giurgiu: ghetoul Istru

Create your own banner at mybannermaker.com!

         1. Istru nu însemnă, din greacă, Dunăre?
        Nu, nu înseamnă! Chiar dacă vechii greci îi spuneau în Antichitate frumosului fluviu, Istru, ceea ce reprezintă Istru pentru oraşul Giurgiu astăzi, aduce mai mult a urât decât a frumos. Istru este un spaţiu urban pauper în care oamenii abia dacă gândesc pentru mâine. Indignat de ceea ce a văzut la faţa locului un jurnalist giurgiuvean a conchis „mă gândesc să emigrez. Cum este posibil ca în acea zonă (Istru – n.a.) de 22 de ani de la revoluţie să nu se mai întâmple nimic, oameni bolnavi, copii mici dezbrăcaţi, camere fără geamuri, fără apă, fără curent electric, am avut un sentiment de teleportare în anii 1300, anii negrii ai Evului Mediu şi nu într-un oraş ... care face parte dintr-o ţară integrată în Uniunea Europeană. Aproape că vedeam rugurile pe care trebuiau arşi. E incredibil ce se întâmplă acolo[1]”.
       Revenind în secolul XX, căci imobilele din Istru nu au o istorie foarte îndelungată, evenimentele existenţei spaţiului se prezintă după cum urmează: în perioada socialistă, zona sau cartierul Istru, aflat în sud-vestul oraşului Giurgiu în imediata apropiere a Şoselei Sloboziei, avea un pronunţat caracter muncitoresc. În căminele de nefamilişti de aici, care astăzi reprezintă un adevărat ghetou, locuiau în comunism muncitorii din construcţii, din domeniul chimic şi cei de la domeniul public. Astăzi, cartierul Istru are nouă blocuri de garsoniere moştenite din perioada de avânt socialist şi câteva blocuri ANL[2] finalizate după 2000.
       Oamenii ce ocupă în prezent aceste clădiri, aproximativ 500 de suflete în marea lor majoritate de etnie romă[3], se zbat într-o sărăcie extremă şi într-o mizerie cruntă. În unele locuinţe trăiesc chiar şi 10 persoane. Cel mai alarmant caz este cel al blocului dezafectat în care mai locuiesc totuşi câteva persoane. Condiţiile de locuit – dacă le putem numi aşa – sunt de-a dreptul inumane „Geamuri sparte, acoperite cu celofan sau cu pungi. Uşi lipsă, haine şi gunoaie aruncate în camere părăsite, şobolani, miros de urină şi fecale la tot pasul. Pentru a face rost de bani, oamenii au început să spargă zidurile interioare şi să vândă până şi cărămida[4]”. După cum spuneam, nu a trecut multă vreme după revoluţie, că în numai câţiva ani, imobilele, foste cămine de nefamilişti au şi fost distruse. Dintre acestea o parte a fost reabilitată de municipalitate în urmă cu peste zece ani: „«Căminele de la Istru au fost reabilitate în 2000, au fost schimbate instalaţiile, au fost văruite camerele, s-a luat fiecare încăpere, dar în jumătate de an au distrus tot, au spart ţevi, au furat calorifere»[5]”, iar cealaltă parte încă mai aşteaptă finanţare. Bunăoară, trei dintre imobile (B1, C şi D) arată astăzi de parcă ar fi nelocuite. S-a furat aproape tot ce se putea valorifica: de la tocărie la instalaţii, şi de la cărămizi la fier[6]. Gradul avansat de degradare a făcut ca unul dintre aceste blocuri să fie chiar dezafectat.
      Celelalte două care au mai rămas de renovat au parte de un comerţ informal sau de o „bursă neagră” a chiriilor de-a dreptul înfloritoare. După dezafectarea blocului B1, o parte a oamenilor care-l ocupau nu au primit de la autorităţi o altă cameră de locuit. Cei mai norocoşi au putut negocia cu vecinii din celelalte două blocuri pentru a obţine, evident ilegal, o garsonieră. Ilegal, deoarece mulţi de aici nu au nici măcar acte de identitate[7], cât despre acte de proprietate nici nu mai încape îndoială. Neavând acte de identitate pentru a dovedi unde locuiesc, nu pot încheia contracte pentru electricitate, apă potabilă etc., prin urmare restul decurge de la sine. Cât priveşte închiriatul, contra sumei de 100 de lei, cei din blocul dezafectat primesc acceptul de locuire într-o garsonieră ocupată oricum abuziv de către cel care închiriază. Chiar dacă acţiunea nu este legală şi nici măcar sigură: „Oamenii nu se mai gândesc că nu au acte pentru locuinţa respectivă, se bucură doar că se pot muta în condiţii ceva mai bune[8]”.
      Cât despre copii, aceştia obişnuiesc să se joace printre resturile de alimente, gunoaie şi chiar să intre în tomberoane „căutând de mâncare[9]”, de unde mai colectează uneori tot felul de obiecte pe care apoi le duc acasă. De asemenea, un alt spaţiu predilect pentru joaca celor mici este cimitirul Sf. Haralambie din imediata apropiere, unde nu se sfiesc să cerşească[10]. Numărul de copii este destul de mare, familiile au până la 8 copii pe care trebuie să-i întreţină. Foarte muţi sunt mici, cu vârste între 4 şi 10 ani. Abandonul şcolar cauzat de situaţia materială precară a familiei din care provin elevii, este la cote alarmante. Astfel, unii copii merg la şcoală, majoritatea însă nu „în timp ce colegii lor de vârstă îşi petrec vremea pe internet, copiii de la Istru au parteneri de joacă şobolanii. Iar mormanul de gunoaie din spatele blocurilor... tot universul copilăriei loc[11]”. Speranţele copiilor de aici, dacă ele există, sunt doar nişte speranţe deşarte.

            2. Electricitateapă
      Iarna, pentru mulţi dintre cei care locuiesc în Istru, singura sursă de încălzire o reprezintă reşoul. În aceste condiţii, electricitatea reprezintă un „bun” pentru care locuitorii nu trebuie să plătească, deoarece iarna nu au soluţii pentru a se încălzi. Pur şi simplu se servesc fără nicio îngrijorare legată de plată, asta în condiţiile în care, în perioadele reci, consumul de electricitate creşte foarte mult, iar plata ar fi substanţială. Astfel, fiind săraci şi neavând de unde să-şi plătească facturile, locuitorii sunt branşaţi ilegal la reţeaua de energie electrică. Pentru alţii însă, soba, montată după propria pricepere, a reprezentat o alternativă. Cineva din zonă mărturisea într-un interviu pentru ziarul Adevărul că la o astfel de sobă se încălzesc toţi membrii familiei, adică cei doi părinţi plus copiii, şase la număr, la care se mai adaugă din când în când şi câte un vecini care vine „să îşi mai tragă sufletul[12]”. Şi mai dramatic este cazul unor locuitori care, spun Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, pentru a se încălzi au făcut focul în casă, riscând astfel să provoace un incendiu.
          De apă potabilă, duc, de asemenea, lipsă. Sunt nevoiţi să care zilnic apă cu butoaie, găleţi de plastic, sticle, bidoane etc. de la ultima cişmea[13] care a mai rămas în oraş: „«De aici luăm apă iarna şi vara. Cărăm toată ziua cu bidoanele. Aici spălăm covoarele şi hainele. De multe ori se face o coadă imensă»[14]”. De pildă, jurnaliştii publicaţiei amintită anterior o numesc cişmeaua fermecată[15] evidenţiind dramatismul situaţiei şi importanţa de netăgăduit a sursei de apă pentru locuitorii din ghetou, care nu beneficiază în locuinţe de apă curentă, acest element indispensabil vieţii.

            3. Magneţii vii ai fierului vechi
        La nici doi paşi de zona Istru, către vest, se află fostul Combinat Chimic al oraşului Giurgiu. Astăzi o ruină, fostul combinat atrage ca un magnet o armată de oameni săraci care scotocesc fiecare colţişor având nădejdea de a găsi fier pe care să-l poată vinde, pentru ca ulterior să poată avea ceva de mâncare. Povestea acestor căutători de fier vechi ce-şi petrec zilele la periferia oraşului, în fostele bazine industriale, este arhicunoscută în Giurgiu. Nu mai încape îndoială că cei mai mulţi dintre aceştia sunt locuitori ai ghetoului Istru. Munca pe care o depun este istovitoare „zilnic sparg cu barosul plăcile de beton în căutarea fierului folosit la armare. Bucăţi de fier care, vândute în centrele de colectare, le asigură traiul zilnic ... Muncesc ... cu barosul şi cu mâinile goale pentru ca din jumătate în jumătate de oră să scoată din blocul de beton o buncată de fier[16]”.
      Numai că, forţaţi de sărăcia în care trăiesc, oamenii continuă să sape cât e ziua de lungă în ruinele fostului combinat chimic. Rostogoliţi de torentul de neajunsuri şi de foametea necruţătoare „vă spun sincer că sunt zile întregi când nu avem ce mânca[17]” se plângea reporterilor o femeie, oamenii sapă şi sparg cu barosul chiar şi zece ore pe zi. La sfârşitul unei astfel de zile de muncă, merg la centrele de colecatere cu sacii plini de fier, primind în chimbul unui kilogram de fier numai 80 de bani.
      Sumele de bani pe care le primesc în schimbul fierului vechi colectat, sunt de ordinul câtorva zeci de lei. Abia dacă le asigură traiul zilnic, fiind practic singura lor sursă de venit[18]. Din spusele cuiva care îşi câştigă existenţa din vânzarea fierului recuperat de la fostul combinat chimic, cantităţile nu sunt foarte mari, între 10 şi 40 de kg, în funcţie de efortul fizic depus[19]. Câştigul financiar fiind între 8 şi 32 de lei. Sumă din care se întreţin în multe dintre cazuri chiar şi 8-10 persoane, pentru că „armata fierului vechi” adună oameni fără locuri de muncă şi cu familii numeroase. Aceştia lucrează în aşa-numita economie informală... însă în mod organizat. Aşa cum bine concluzionează jurnaliştii de la Opinia giurgiuveanului, oamenii sărmani însoţiţi uneori de copiii zdrenţăroşi „sunt adevăraţi «magneţi» ai fierului ascuns de democraţie sub preşul promisiunilor de mai bine...[20]”.

           4. Odată la patru ani
       De ce odată la patru ani (?)... ce înseamnă odată la patru ani? Ei bine, odată la patru ani ghetoul intră în sfera de interes politic. Abia odată la patru ani cineva se „interesează” de soarta locuitorilor din Istru şi, în plus, altcineva din exterior vine în zonă pentru a „rezolva” problema socială de aici. Din articolele jurnalistului giurgiuvean Mihăiţă Grigore, care a stat de vorbă cu romii din zona Istru aflăm că „lumea trece pe acolo din 4 în 4 ani, atunci când au nevoie de voturi, că le dau câte o pungă de alimente sau duc bărbaţii la barurile din zonă şi după două trei beri îi pun să voteze cu cine vor ei[21]”. Acelaşi lucru a fost constatat şi de către Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru în cadrul unui reportaj. Cei doi au fost asiguraţi de acelaşi lucru în discuţiile cu locuitorii din Istru: „cu ocazia alegerilor, din patru în patru ani suntem şi noi băgaţi în seamă[22]”. Aceste comunităţi care şi-au pierdut utilitatea economică pentru societatea din care fac parte sunt vizitate doar odată la patru ani cu un scop precis... obţinerea de voturi! Aşadar, spaţiul neintrând în sfera preocupărilor administrative, lasă loc prostituţiei şi drogurilor care nu sunt controlate de absolut nimeni[23]. Până şi poliţia ocoleşte acest cartier rău famat al Giurgiului.


[1] Mihăiţă Grigore, „Ce să facem nene, am îngheţat de frig”, Săptămâna Giurgiuveană, 20 martie 2012.
[2] Acronimul provine de la Agenţia Naţională pentru Locuinţe.
[3] Bogdan Vladu, Cum se trăieşte în „cartierul groazei” din Giurgiu, Adevărul, 07 februarie 2011.
[4] Ibidem.
[5] Oana Alexandru, Istru, locul unde viaţa se trăieşte „la negru”. Traiul acolo este un cocktail de sărăcie, mizerie şi ilegalitate, Adevărul, 06 iulie 2011.
[6] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.
[7] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.
[8] Oana Alexandru, art. cit., 06 iulie 2011.
[9] Mihai Tomiţă, Giurgiu – Fetiţă de nouă ani dispărută de la domiciliu, dată în urmărire naţională, Semnal Media Grup, 18 iunie 2011.
[10] Andreea Sminchise, Dispărute pe drumul spre casă. Simona şi Ana-Maria sunt de negăsit de aproape două luni, Jurnalul Naţional, 19 august 2011.
[11] Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, Ghetourile de lângă noi. Şobolanii – partenerii de joacă ai copiilor din zona Istru, Ştiri Giurgiu, categoria Reportaj, disponibil la http://www.stirigiurgiu.ro/ghetourile-de-langa-noi-sobolanii-partenerii-de-joaca-al-copiilor-din-zona-istru/ (accesat 09.05.2012).
[12] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.
[13] Oana Alexandru, art. cit., 06 iulie 2011.
[14] Bogdan Vladu, art. cit., 07 februarie 2011.
[15] Cristiana Macarie, Cea mai veche cişmea din Giurgiu, Adevărul, 29 martie 2011.
[16] La doi paşi de Giurgiu, sărăcia este la ea acasă, Opinia giurgiuveanului, 17 noiembrie 2011, disponibil la http://opiniagiurgiu.ro/politica/stirea-zilei/la-doi-pasi-de-giurgiu-saracia-este-la-ea-acasa/ (accesat 09.05.2012).
[17] Ibidem.
[18] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.
[19] Art. cit., La doi paşi de Giurgiu..., 17 noiembrie 2011.
[20] Ibidem.
[21] Mihăiţă Grigore, art. cit., 20 martie 2012.
[22] Claudiu Cimpoeru şi Cristina Rotaru, art. cit.
[23] Ibidem.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu