24 septembrie 2011

Ruptura dintre generaţii în spaţiul urban bucureştean

Create your own banner at mybannermaker.com!

Am pornit în interpretarea mea cu privire la aşa-numita ruptură dintre generaţii din spaţiul urban bucureştean de la o idee interesantă, ivită parcă de nicăieri. Cotrobăiam pe NET ca de obicei pentru a-mi clarifica şi solidifica opinia despre subiectul avut în discuţie, la care mă gândeam de mai mult timp. Prin urmare, sub titulatura Conflictul dintre generaţii, pe un site oarecare (nu cred că are importanţă prea mare) găsesc următoarea formulare: războiul celor câţiva ani de adolescenţă, din cenuşa căruia se ridică de fiecare dată înfloritoare generaţia următoare, este acum un război al lumilor: lumea comunistă, care i-a crescut şi i-a învăţat „de bine“ pe părinţi, şi lumea capitalistă, care i-a crescut şi i-a învăţat „cu binele“ pe copii. Opinie destul de interesantă... şi vom vedea de ce.

Deşi nu sunt obişnuit să privesc relaţiile sociale directe, de interacţiune dintre indivizi, prin prisma segregării, uneori viaţa cotidiană a urbei de pe Dâmboviţa (...şi nu numai) îmi oferă idei, mă face să gândesc interacţiunea socială într-un cu totul alt registru. Am tot abordat – din punct de vedere pragmatic, ştiinţific – problema segregării urbane, însă niciodată nu m-am dus cu gândul la o posibilă segregare a indivizilor bazată pe interacţiune directă. Pe modul cum anumite categorii sociale de vârstă se aliază inopinat pentru a-şi întări convingerea de „breaslă”. Şi asta se vede cel mai bine în mijloacele de transpot în comun unde „nu există discriminare”, unde interacţionează şi coexistă pentru foarte scurt timp (câteva minute sau zeci de minute) deopotrivă copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni.

Oricum s-ar fi manifestat în trecut veşnicul conflict dintre generaţii, cu siguranţă nu a avut vreodată valenţele timpurilor noastre. Acest conflict, care se transformă în multe situaţii în ruptură între generaţii, e una din problemele acute şi actuale ale societăţii noastre, aflată într-o necontenită şi haotică reformă. Că există diferenţe crase de toate felurile între diferitele generaţii, nici nu mai încape îndoială, dar că există (uneori) ură... asta este prea de tot! Diferenţele se observă pe mai multe planuri care ulterior se constituie în falii şi obstacole de comunicare între generaţii. Vârstnicii au luat pulsul a două sisteme sociale şi a corespondentelor urbane ale acestora, însă tinerii/adolescenţii reprezintă, să spunem aşa, „germenii” viitoarei structuri urbane democratice... şi aş mai spune libere.

Dar unde apare ura? Că există diferenţe, observăm cu toţii, nu? Cred că aceste dileme încolţesc imediat în mintea tuturor. Există diferenţe de comportament, diferenţe de atitudine vis-a-vis de un fapt, un obiect, o situaţie etc., diferenţe de manifestare în societate, de percepţie, de educaţie uneori, şi foarte adesea de spirit civic. Pentru a intra în subiect, aşa abrupt, mă gândesc la un exemplu (şi nu este absolut deloc, subliniez, deloc singular) care mi-a fost servit, pentru a nu ştiu câta oară, de curând.

Mijlocul de transport în comun, spuneam anterior, adună împreună diferite categorii de vârstă... cu concepţii, percepţii şi atitudini diferite. Într-un astfel de „cadru mobil” are loc evenimentul care m-a convins să aştern aici mai vechile-noi idei. Autobuzul semiîncărcat cu „pasageri” proveniţi din spaţii urbane de aiurea şi care mergeau aiurea, undeva pe la orele cincisprezece, îi face loc pentru a o găzdui pentru scurt timp, unei doamne intrată bine în categoria a treia de vârstă. Totul bun şi liniştit până la apariţia noii pasagere. Numai ce urcă în autobuz că se şi porneşte „războiul” dintre generaţii. Ochiul - deşi oarecum obosit de vreme al doamnei – mai are încă suficientă energie pentru a-i observa pe cei doi tineri ce stăteau liniştiţi de vorbă pe un scaun, asemnenea unor guguştiuci pe o creangă. De la distanţă (pentru a atrage atenţia „publicului” asupra numărului mare de primăveri duse în spate şi pentru a-i alunga/speria pe cei doi tineri) doamna lansează atacul. Deşi mai erau aproape 3 metrii până la tineri şi încă ceva persoane interpuse între „combatanţi”, doamna nu se sfieşte să le atragă atenţia celor doi pentru lipsa lor de bun simţ şi spirit civic (...putem să-i spunem chiar politeţe pentru cei în vârstă). Cei doi, liniştiţi în discuţia lor, pe semne că nici nu observaseră că cineva a mai urcat în autobuz, darămite că cel urcat este în vârstă. Speriaţi (sau poate mai mult ruşinaţi), cei doi se ridică de pe scaun pentru a lăsa locul doamnei, care a tot continuat să-i insulte. De aici şi apariţia adevăratului conflict şi evidenta ruptură dintre cele două categorii de vărstă.

Deodată s-a pornit o gâlceavă generală, cum se întâmplă adesea în mijloacele de transport din Bucureşti atunci când cauza tensiunii o reprezintă şicana dintre un tânăr şi un vârstnic, sau invers. Mai multe persoane vârstnice s-au coalizat pentru a-i ocărî pe cei doi „mucoşi”, în timp ce persoanele ceva mai tinere ripostau vehement. Abia cu greu s-a detensionat situaţia, şi asta pentru că cei mai mulţi (de data aceasta) au ţinut parte tinerilor, care, fără voia lor, au fost implicaţi în incident. Văzând că sunt apăraţi, evident, tinerii au protestat şi ei în spiritul lor ironic încercând să întreţină atmosferă întrucât îi amuza situaţia şi contextul ivit. Deşi la început jenaţi, ulterior cei doi profitau de pe urma statutului de „victimă”. În fine, n-am să mai dezvolt acţiunea şi replicile acestui „film prost”, chiar dacă ele ar face deliciul unora, şi am să mă rezum la a spune doar că s-ar fi impus aici măcar un dram de neatenţie civică.

Poate că a fost spumoasă povestea de mai sus, însă ea denotă totodată o doză mare de neînţelegere a celorlalţi; un sâmbure al divergenţelor dintre cele două extreme ale vârstei sociale. De unde plăcerea aceasta neînţeleasă de a-i face să se simtă prost pe ceilalţi, fie ei şi tineri? De ce trebuie să existe astfel de reacţii care nu se impun într-un mediu civilizat? Cine pe cine nu înţelege şi mai ales, de ce apar aceste neînţelegeri între categoriile de vârstă? În fond, de unde această ură? Iar tinerii, de ce întreţin situaţiile, oare nu vor să accepte că odată şi odată vor fi şi ei în situaţia celor vârstnici? Este greu de răspuns la aceste dileme în condiţiile în care de foarte mult timp sociologi, psihologi, psihosociologi şi chiar psihiatrii încearcă să găsească un răspuns căt de cât plauzibil.

Ruptura există şi probabil va exista şi în continuare.

Dar poate fi ea „îndulcită”?

Să sperăm că vor apărea şi semnale pozitive. Acum însă, falia intergeneraţională pare a fi foarte abruptă. Poate şi din cauza schimbării de paradigmă socială impusă de tranziţia postdecembristă. Iată de ce am crezut oportună ideea de început, care făcea referire, atât la perioada ante-revoluţie, cât şi la cea post-revoluţie. Perioada socialistă învăţa „de bine” pe bătrânii noştrii şi-i călea într-o altă realitate socială, referindu-ne desigur la cea comunistă. Iar azi, când trăim într-o altă etapă socială, cu totul schimbată, avem parte de „un tineret al capitalismului”, care este învăţat „cu binele”. Deşi n-aş spune că cele două ipoteze se aplică în totalitate, mă raliez cel puţin ideii că acel bine presupune, înainte de toate, libertatea aproape de orice fel. Libertate care uneori este înţelasă distorsionat şi care înainte de Revoluţie a lipsit destul de mult.

Ei bine, segregarea pe care o invocam mai sus îmbracă mai degrabă hainele unei congregări, a unei alieri pe nivel de idei ale vârstei. O segregare de concepţii şi atitudini. Este şi normal, spiritul de apartenenţă la o anumită categorie de vârstă există indiferent de voinţa noastră. El este undeva în subconştient şi iese la iveală aproape instinctual. Noţiunea de segregare este utilizată la figurat şi presupune, aşa cum aminteam anterior, o aliere pentru susţinerea unor convingeri şi, de ce nu, a unor semeni de „etate”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu