19 septembrie 2014

Deşeurile urbane. Comportamentul necivilizat îndeamnă la un trai civilizat

Create your own banner at mybannermaker.com!
Este un truism sau o axiomă faptul că deşeuri de toate felurile sunt produse de fiecare oraş sau aşezare umană în sens larg. Compoziţia deşeurilor urbane este de o mare varietate. Acestea pot proveni din sectorul industrial, construcţii şi municipal şi se compun de regulă din hârtie, sticlă, alimente, metal, lemn, plastic, textile şi diferite alte resturi care nu mai sunt de trebuinţă. Studiile din domeniul ecologiei şi protecţiei mediului oferă o atenţie deosebită naturii şi locului de producere a deşeurilor. Între altele, deşeurile menajere sunt cele care se produc în cantităţi uriaşe în marile oraşe. Reziduurile menajere sau casnice sunt cele produse de gospodării. Varietatea deşeurilor de acest tip include: hârtie, plastic, material textil, metal, sticlă, ceramică, ambalaje şi diferite substanţe chimice, baterii, uleiuri, anvelope şi, desigur, resturi alimentare.
Trecerea în revistă a unor noţiuni introductive, puţin tehnice, este necesară în vederea desluşirii subiectului propus. S-ar fi impus un titlu ceva mai puţin tehnicizat, de genul gunoiul sau mizeria urbană, în special datorită cursului pe care îl va urma analiza. Din nefericire, cei doi termeni evitaţi propun o abordare mai puţin concretă şi mai mult una de factură informală. Când se foloseşte noţiunea de gunoi, se face referire la acele resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă sau, la fecalele de animale amestecate cu paie, care servesc drept aşternut animalelor, fiind totodată utilizate ca îngrăşământ. Din pricina înţelesului de pe urmă, utilizarea termenului gunoi devine improprie abordări de faţă, fie şi pentru că oraşul prin natura sa exclude sau reduce la minim sectorul agricol în care se înscrie creşterea animalelor. Mai mult, cel de-al doilea termen, mizerie, poate naşte ambiguitate. Înţelesurile multiple de genul: stare de extremă sărăcie, situație nenorocită, sărăcăcios, cu care nu se poate trăi, aspect exterior care arată o mare sărăcie, murdărie ori dezordine, care provoacă neplăceri, greutăți, suferință, griji, necazuri etc., conduc către o semnatică a pauperizării. Ori, devine improprie abordarea deşeurilor urbane din moment ce se bazează pe aspectul sărăciei. Deşeuri produc nu doar săracii, ci şi avuţii.
Deopotrivă avuţii şi săracii, oamenii în general, se pot comporta şi trăi civilizat sau nu, motiv pentru care este util să definim şi noţiunea de civilizat şi necivilizat. În tot cazul, noţiunea necivilizat nu face referire la aspectul de stare primitivă a individului, cum antonimul lui, de altfel, nu se raportează prin trimitere la opus. În acest articol, civilizat este acel individ manierat, politicos, cu comportament cuviincios şi conştient de rezultatul acţiunilor sale, iar necivilizatul nu răspunde la aceste caracteristici, ci la opusul lor.
Cu cât un oraş este mai mare, cu atât mai mult creşte şi cantitatea de deşeuri produse. Deşeurile casnice sunt cele pe care indivizii le produc în gospodăriile proprii sau în alte spaţii urbane exterioare rezidenţei. Poate fi un loc de recreere, un local public, o instituţie sau o arenă sportivă. Toate aceste spaţii frecventate de oameni sunt marcate de prezenţa locurilor de depozitare. Depozitarea deşeurilor se face în pubele sau în banalele coşuri de gunoi. Nu există, sau nu trebuie să existe vreun areal urban în care să nu fie prezent vreun spaţiu de depozitare a deşeurilor. În acest context nu includem numărul optim de spaţii de depozitare, numărul de pubele şi coşuri de gunoi la o anumită distanţă unele faţă de altele, sau prezenţa lor în cel mai intuitiv loc din spaţiul urban, instituţie etc, ci pur şi simplu prezenţa spaţiilor de depozitare.
Indiferent de numărul şi amplasarea spaţiilor de depozitare, oamenii au datoria morală să-şi depoziteze resturile care nu mai sunt de trebuinţă în locurile special amenajate. Aici apare disonanţa comportamentală. Cei care sunt conştienţi de rezultatul acţiunilor asupra mediului urban depozitează resturile în locurile special amenajate. Aceştia sunt cei care văd oraşul asemenea propriei locuinţe în care le place să fie ordine şi curăţenie. Aceşti locuitori îşi proiectează mental atât o hartă a locuinţei proprii, cât şi una a oraşului. Pentru ei, harta mentală este acel instrument de orientare spaţială în care elementele sunt riguros şi bine organizate pentru a facilita interacţiunea cu spaţiul din jur. Orice element neorganizat pe hartă generează un dezechilibru care trebuie neapărat corijat.
Există şi o „cealaltă” categorie pentru care harta nu are trebuinţă. Ea, categoria „cealaltă”, nu găseşte utilitate hărţii mentale a oraşului, deşi, poate părea ciudat, este foarte posibil ca harta (a se citi curăţenia) locuinţei proprii să existe. O astfel de situaţie se traduce prin simţ acut de proprietate privată (casa), şi lipsa simţului de responsabilitate socială pentru oraş, la care, fiecare locuitor este „acţionar”. Aşadar, ruptura se produce atunci când există o lipsă acută de spirit civic şi de repere culturale. În această categorie există şi avuţi şi săraci. Cum ne dăm seama? După resturile sau deşeurile pe care le produc şi pe care le depozitează la întâmplare, oriunde, numai în locurile special amenajate nu. Lăsându-i deoparte pe cei săraci, voi face referire la acea categorie de înstăriţi care procedează ca mai sus, pentru că ei nu numai că nu depozitează corespunzători în anumite privinţe deşeurile (rezultate în urma renovărilor), dar îşi şi permit să aibă o educaţie aleasă şi să se „civilizeze”. Cele mai multe dintre deşeurile depozitate aiurea sunt voluminoase şi provenite de la diferite procese de renovare, înlocuire de mobilier şi alte asemenea. De pildă, înlocuirea unor obiecte de mobilier înseamnă renunţarea la cel vechi şi sincopa „scăpării” de acesta. Unde să-l depozitezi fără eforturi deosebite? Multe dintre obiectele de mobilier nu încap în pubele, iar în coşurile de gunoi nici atât. Singura opţiune facilă este aceea de a le lăsa la întâmplare. Astfel apare dezordinea şi mizeria urbană provocată de acest comportament necivilizat, în urma căruia iau naştere acele locuri informale de depozitare a deşeurilor casnice.


 

Foto 1,2,3,4. Exemplu de loc informal de depozitare. De la stanga la dreapta si de sus în jos, se poate constata cum se aduna de-a lungul unui interval de timp deşeuri

Având în vedere aceste aspecte, este lesne de observat cum în mai toate oraşele României, şi cu precădere în Bucureşti, se înmulţesc şi se consolidează aceste locuri informale de depozitare, care urâţesc şi scumpesc locuirea. În privinţa urâţeniei lucrurile sunt clare, dar de ce scumpeşte un astfel de comportament traiul în oraş? O variantă reducţionistă a răspunsului ar fi aceea că, în cele din urmă, cineva trebuie să plătească procesul de colectare a gunoiului din locurile informale de depozitare. Niciodată firmele angrenate în salubrizarea oraşelor, fie şi cele care ţin de administraţii, nu vor colecta deşeurile gratis, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt depozitate corespunzător. Odată ivit un mic deşeu, el atrage după sine altele. Totodată, odată schiţată locaţia de depozitare informală, ea se permanentizează. Dovadă, cel puţin pentru Bucureşti, stau acţiunile succesive de colectare, în camioane mici, a mormanelor de deşeuri formate periodic în aceleaşi locuri. Costul eliminării deşeurilor din locurile informale se reflectă în costul plătit de locuitori sub forma unor taxe locale. Colectarea suplimentară a deşeurilor depozitate ilegal presupune consum de combustibili şi plata suplimentară a lucrătorilor.
Revenind la harta mentală a spaţiului urban, pentru cei care lasă la voia întâmplării gunoaie, locurile informale de depozitare capătă utilitate. Iar pentru cei care au un comportament pro-urban în sens ecologist, acestea devin areale de repulsivitate, care s-ar putea să-i devieze către rute ocolitoare. Atât în primul caz, cât şi în cel de-al doilea, locurile informale de depozitare generează dezgust. Numai că la cei dintâi dezgustul ia forma indiferenţei. Totuşi, din această situaţie total nesănătoasă pentru oraşe se iveşte un potenţial avantaj de management urban.
Întotdeauna este bine ca cei care decid în privinţa oraşelor şi le gestionează să privească cu atenţie disfuncţiile socio-urbane, pentru că, s-ar putea, ca tot ele să ofere bazele pentru politici viabile. Obişnuinţa creată, de a arunca deşeurile la voia întâmplări, în locuri care de-a lungul timpului s-au permanentizat, poate fi un bun punct de plecare pentru o politică urbană de management al deşeurilor. Disfuncţiile urbane emit şi semnale de management, nu numai îngrijorare. În cazul de faţă, ceea ce se petrece în manieră informală nu trebuie decât „instituţionalizat”, administrat şi organizat pentru a nu mai fi ceea ce este. Ce înseamnă acest fapt în termeni mai puţin abstracţi?  Pentru a mă face mai bine înţeles, voi spune doar că noţiunea de bază aici este cuvântul obişnuinţă. Comportamentul necivilizat s-a permanentizat şi a devenit un obicei, chiar dacă unul cu care nu ne putem mândri. Ca atare, obiceiul este cel care trebuie speculat şi folosit pentru a manageria situaţia cât mai eficient.
Un arhitect danez care militează pentru oraşe pentru oameni (titlul unei lucrări a acestuia publicată în 2012 şi în România), ne învaţă cum să speculăm obişnuinţa oamenilor, fie ei civilizaţi sau necivilizaţi. Cel mai probabil, până au ajuns la un înalt grad de civilizare şi conştientizare a civismului urban, şi locuitorii naţiunilor pe care azi le considerăm dezvoltate au avut parte de disfuncţionalităţi cel puţin similare celor prezentate aici. Jan Gehl, arhitectul danez de care aminteam, este cel care m-a inspirat. Ideea care a stat la baza celor ce vor urma este simplă: oamenii în general îşi crează un comportament de care administraţiile, ca şi arhitecţii urbanişti de altfel, trebuie să ţină cont. În cazul urbanismului, sugerează Gehl, acesta trebuie să se muleze şi să fie planificat în raport cu preferinţele locuitorilor pentru a da cele mai bune rezultate. Gehl îşi susţine argumentul prin mai multe ilustraţii din diferite spaţii publice cum ar fi anumite scuaruri, parcuri şi pieţe pietonale. Acesta a observat că, în general, oamenii obişnuiesc să-şi diminueze distanţele pe care le parcurg şi, in extenso, să-şi înlesnească traiul. În imaginile de la pagina 138 a lucrării Viaţa între clădiri, atrhitectul arată cum oamenii nu respectă niciodată rutele prestabilite, ci, dimpotrivă, preferă din obişnuinţă să ocolească traseele prestabilite. În consecinţă, conchide Gehl, dacă dorim să avem oraşe pentru oameni, trebuie să ţinem cont de opţiunile lor şi să le încorporăm în politicile publice de orice fel, atât cât pot fi ele de ajutor. Este posibil ca, în anumite privinţe, obişnuinţa să nu fie de folos.
Cum se poate extrapola exemplul de mai sus la cazuistica deşeurilor casnice urbane depozitale necorespunzător? Revenind la hartă – însă nu mentală de data aceasta, ci una marcată clar pe o bază reală a spaţiului urban –, trebuie să se carteze clar toate locurile informale de depozitare care s-au permanentizat, sau care au, de exemplu, ceva vreme de când tot reapar. O astfel de hartă poate să ajute la crearea unor spaţii propice depozitării deşeurilor care sunt permanent depozitate în acele locuri. Este nevoie, cum bine se poate deduce, de nişte investiţii pentru ca fostele locuri informale să se transforme în spaţii propice de depozitare, din care colectarea se poate face atât în condiţii propice, cât şi într-un cadru administrativ coerent. Din această gestionare adecvată a deşeurilor casnice au de câştigat şi administraţia şi locuitorii şi, bineînţeles, oraşul în ansamblul său. Cei care cândva erau obişnuiţi să depoziteze deşeurile în locuri neamenajate (urâţind spaţiul urban), vor avea unde să-şi ducă reziduurile fără a le fi teamă că cineva îi va apostrofa sau că vor crea deşeuri greu de gestionat. O astfel de soluţie conduce de la un comportament necivilizat (obişnuinţă), la un management urban civilizat al deşeurilor.
Foto 5. Exemplu (posibil) de spaţiu special de depozitare

Cine va crede că o astfel de măsură este lipsită de costuri se înşeală amarnic, iar un economist (fie el şi novice) îl va urechea straşnic. Numai că, atât locuitorii, cât şi administraţia trebuie să aleagă. Ce îşi doresc: mormane de deşeuri care apar periodic şi care creează repulsivitate, sau nişte spaţii de depozitare bine organizate şi care maschează urâţenia indusă de deşeurile de orice fel? Durabilitatea unei asemenea măsuri administrative va fi completată de o taxă pe care locuitorii o vor plăti atunci când produc deşeuri ce necesită a fi depozitate în aceste puncte speciale.
Cum ar putea să arate locurile special amenajate pe spaţiile fostelor locuri informale de depozitare? Cum se poate face plata pentru depozitare şi, mai ales, cât să coste aceasta? Iată două întrebări care ţin direct de modul în care – atunci când cineva se va gândi să implementeze o astfel de politică – se vor face studiile de implementare. Un răspuns obiectiv, cel puţin în acest moment, nu poate fi dat. Cert este că taxa pentru depozitare va trebui să fie în strânsă legătură cu costurile de construcţie, colectare şi cu frecvenţa de colectate a deşeurilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu