Segregarea şi utopia egalitarismului

Vremuri tulburi şi contradictorii pentru lumea în care ne este dat să trăim! Suna cunoscut, nu? Da, dar ar trebui adăugat aici un amănunt de câteva cuvinte: nu tuturor le este lesne să înţeleagă sentinţa de început. Pentru (mulţi dintre) intelectuali sună apoteotic, dramatic şi perfect asimilabil gândirii. Pentru restul, însă, este un simplu fapt. De ce? Pentru că omul de rând are alte priorităţi.

Am început atât de abrupt deoarece ne aflăm în faţa unui paradox. Omenirea încearcă să implementeze democraţia, liberalismul şi drepturile omului cât mai multor societăţi, dacă s-ar putea tuturor, şi cât mai repede cu putinţă, dar, în acelaşi timp, în schimbul dezideratelor se alege, nu cu mai multă dreptate şi egalitate pentru tot mai mulţi, ci cu o fărâmiţare tot mai accentuată. Şi asta nu este tot, fărâmiţările şi faliile se adâncesc atât în interiorul, cât şi în exteriorul (sau la contactul) societăţilor. Drepturile omului sunt rodul intelectului, pentru o viaţă cât mai echitabilă, şi se aplică tuturor. Bunăoară, cei care fac politica internaţională sunt liderii intelectuali ajunsi în vârful ierarhiei globale, iar efectele acţiunilor lor sunt resimţite de toţi (oamenii de rând, cum îi numeam la început). În consecinţă, nu se poate face o separare între liderii lumii şi oamenii de rând, cel puţin nu în privinţa efectelor acţiunilor celor dintâi asupra celor de pe urmă.

Din moment ce se doreşte binele tuturor, egalitate de şanse şi alte asemenea valori universale, atunci cum se face că, de multe ori, domneşte climatul tensionat, marcat de incertitudine, discriminare, neintegrare şi, de cele mai multe ori, segregare? În istorie, aceste aspecte au dominat. Cel mai adesea, atunci când două societăţi au intrat în contact au apărut tensiuni. A predominat realpolitik-ul, aşa cum ar spune specialiştii în relaţii internaţionale. Sau a prevalat lupta de dominare a celui mai puternic. Foarte adesea contactul acesta a întărit coeziunea internă a fiecărei comunităţi, iar atunci când una dintre acestea a fost cucerită, membrii ei au funcţionat ca un bloc împotriva dominatorului. Comportamentul de tip bloc a presupus întărirea identităţii prin limbă, tradiţii, obiceiuri, cutume etc. Chiar şi atunci când nu s-a pus problema unei cucerii/dominaţii identificarea indivizilor cu grupul iniţial a fost puternică. Aşa au luat naştere enclavele etnice şi rasiale; la fel s-au format şi cele bazate pe venituri. Rareori s-a întâmplat altfel. Acesta este motivul pentru care migraţiile prezente nu sfârşesc în integrare/asimilare şi, totodată, cauza frecventă a tensiunilor din sânul societăţilor. Exemplele sunt covârşitoare, din antichitatea romană, trecând prin marile descoperiri geografice şi sfârşind cu cele mai recente valuri de imigranţi din spaţiul Orientului Mijlociu Extins (aşa cum le place decidenţilor de dincolo de Atlantic să spună, începând cu fostul preşedinte George Bush jr.).

Dar să ne oprim puţin. A existat totuşi o perioadă când egalitarismul şi egalitatea dintre indivizi chiar a reprezentat acea valoare universală şi când segregarea – înţeleasă ca separare – nici nu exista în mintea şi spiritul indivizilor. Şi asta pentru că, în urmă cu câteva mii de ani, războaiele erau puţin cunoscute triburilor izolate, formate din cel mult 100 de indivizi. Antropologii vorbesc chiar despre o etică a egalitarismului. Ea mai există şi acum, sporadic, în cadrul câtorva triburi de vânători-culegători de prin Amazonia, Africa, Asia de Sud-Est, Australia şi Oceania. Cel mai grăitor exemplu pentru egalitarismul comunităţilor de vânători-culegători este cel a dreptului la hrană, sau de egalitate în raport cu mâncarea. Indiferent dacă luau sau nu parte la vânătoare, ori dacă aveau norocul de a găsi ceva de mâncare, alimentele erau distribuite astfel încât fiecare membru să aibă cu ce se hrăni. Nimeni nu avea dreptul să-i spună altcuiva ce să facă. Fiecare persoană putea lua singură decizii; nici măcar părinţii nu aveau dreptul de a porunci copiilor. Nu în ultimul rând, deciziile comunitare erau luate prin consens, prin urmare nu exista niciun conducător.

Dar ce a determinat schimbarea pentru ca de-a lungul celor mai multe evenimente istorice cunoscute să se întâmple exact opusul? De ce astăzi predomină valorile celelalte, menţionate la începutul textului? Debutul schimbării a însemnat trecerea de la faza de vânător-culegător la agricultor. Din momentul în care triburile primitive au fost capabile să-şi bazeze regimul alimentar pe cereale, adică au fost capabile să cultive plante şi, totodată, să domesticească animale, au apărut, timid ce-i drept, structurări intratribale. Odată ce hrana a putut fi asigurată, au apărut surplusurile, iar din acestea s-au putut susţine îndeletniciri care până la momentul respectiv nu erau posibile din cauza faptului că membrii triburilor erau într-o permanentă mişacre, în căutare de hrană. Agricultura şi domesticirea au presupus, implicit, sedentarizare. Şi de aici înainte, evenimentele au evoluat în direcţia unor structuri comunitare tot mai complexe în care au început să-şi facă loc treptat conducătorii, "administratorii" hranei, a apărut nevoia de a gestiona cât mai bine alimentele şi astfel si-au făcut loc între îndeletnicii şi primii scribi (aceştia se formau dintre cei care gestionau hrana), meşteşugarii primitivi ş.a. Ce este foarte important de menţionat în această etapă de tranziţie, după cum apreciază geograful Jared Diamond, apariţia conducătorilor a dat naştere nedreptăţilor, în sensul în care, cei care aveau puterea dispuneau discreţionar de hrană şi de celelate bunuri. Apoi, triburile care au fost capabile să producă mai multă hrană, au devenit mai puternice, au sporit numeric, au putut susţine o "armată" şi, mai mult decât atât, au început să se extindă şi să domine alte triburi. Iată paradigma de debut a structurării societale şi de suprimare aproape totală a egalitarismului.

Odată stabilit acest tipar, el s-a multiplicat în repetate rânduri de-a lungul istoriei în toate spaţiile geografice amprentate uman. Doar că, astăzi, omenirea tânjejte permanent după egalitate sub forma drepturilor omului, mijlocită de democraţie şi liberalism. Realitatea arată însă pe dos, statele se află în diferite grade de dezvoltare, unele mai bogate (chiar foarte bogate), alte mai sărace (adesea dramatic de sărace). Aceleaşi state sunt structurate la interior în clase sociale, în grupuri etnice şi rasiale, iar atunci când apar situaţii neprevăzute (refugiaţi) sau dinamici noi (fluxuri de migranţi economici), atitudinea comunităţiilor statelor vizate de refugiaţi şi migranţi economici se bulversează, iar politica lor devine contradictorie. Democraţiile liberale, bogate economic, fie vor, fie nu vor să se mai gândească la drepturile omului. Imigranţii şi refugiaţii au nevoie de sprijin din partea statelor bogate, iar acestea nu sunt dispuse întotdeanua să-l ofere. De ce? Ei bine, de teama unui element social străin. Încolţeşte în spiritul locuitorilor statelor bogate atitudinea coezivă de tip bloc pentru a-i respinge pe străini. Acei străini, care odată veniţi într-un stat gazdă, au tendinţa naturală de a trăi după valorile de acasă. Ori asta nu convine populaţiilor gazdă, chiar şi atunci când liderii politici vor contrariul. Este cazul Germaniei care prin leadership-ul politic doreşte să primească imigranţi, în timp ce germanii de rând nu. Există, cum bine se cunoaşte, situaţii în care întreaga societate, în frunte cu conducerea statului, refuză venirea refugiaţilor şi a imigranţilor economici, cum este cazul Marii Britanii, Poloniei, Ungariei ş.a.

De ce vin imigranţii câtre statele bogate (?), nu cred că trebuie să mai dau un răspuns pentru că el este cunoscut deja. În ţările dezvoltate se trăieşte mult mai bine, iar oamenii se amăgesc cu egalitatea de şanse în raport cu traiul de zi cu zi. Spun că se amăgesc întrucât, aşa cum spunea Simion Mehedinţi, nu există egalitate în natură, nici măcar între frunzele aceluiaşi copac. Egalitatea este privită drept capacitatea cât mai multor oameni de a duce o viaţă cât mai tihnită. În statele afectate de conflicte, de sărăcie şi de sisteme de guvernare opresive, aproape că ţi-e frică să pronunţi cuvântul egalitate din moment ce avalanşa de nedreptăţi şi probleme sunt copleşeitoare. Şi atunci, văzând traiul occidental, cei aflaţi la ananghie vor să evadeze în direcţia acestuia.

Astfel se ciocnesc două interese şi două atitudini diferite. Unii doresc să emigreze, aţii doresc să nu se întâmple acest lucru. Unii sunt dornici de a scăpa de viaţa chinuită şi de a duce un trai mai bun altundeva, aţii se opun cu înverşunare. Între aceste atitudini şi interese apare teama. Teama că nou venitul poate crea probleme. Teama că refugiaţii şi imigranţii economici nu vor dori să se integreze şi să adopte modelul ţării gazdă. Teama că pot apărea atentate teroriste şi revolte sociale. Ori, nu sunt puţine cazurile de tensiuni şi conflicte sociale între autohtoni şi alohtoni, în speţă între populaţia locală şi imigranţi, chiar şi la distanţă de 2-3 generaţii. Franţa stă mărturie, iar revoltele magrebienilor din 2005 sunt un exemplu concret. Segregarea dintre albi, negri şi lation-americani în SUA, ori apartheid-ul din Africa de Sud sunt alte cazuri ce se înscriu în aceeaşi logică. În Marea Britanie mocnesc aversiunile dintre britanicii autohtoni, de factură protestantă, şi imigranţii musulmani din fostele colonii. Aceste cazuri au implantat teamă în mintea autohtonilor din statele occidentale, contaminând adesea şi pe cele din centrul şi estul Europei. Tocmai de aceea se doreşte ţinerea departe de spaţiul European a imigranţilor din Orientul Mijlocio Extins.

Sigur că în noianul acesta de evenimente şi de informaţii care circulă astăzi mai mult decât oricând îşi fac loc şi conspiraţiile, şi populismul şi multe alte specte pe care nu şi le doreşte nicio societate civilizată. Este foarte posibil, cum se spune adesea în mass-media, ca între refugiaţi şi imigranţi economici să-şi facă loc şi membrii unor grupări teroriste de genul ISIS (sau Daesh). Este, de asemenea, posibil ca sporirea atentatelor teroriste din ultima vreme să aibă legătură cu valurile recente de imigranţi din OME. Cert este că, aşa cum arată dovezile anchetelor realizate în statele unde au avut loc atentate teroriste recente, cei care le-au provocat au avut legătură, s-au radicalizat sau erau simpatizanţi ai grupărilor teroriste. S-a întâmplat asemenea, atât la Paris şi Bruxelles, cât şi în oraşele germane sau în alte câteva spaţii europene. La starea de fapt actuală – a evenimentelor legate de imigranţii sosiţi în Europa – contribuie şi modul în care aceştia sunt trataţi (vezi cazul taberei de refugiaţi din Calais, Franţa), lipsa de consens politic privind cota de imigranţi în interiorul UE şi apariţia poluliştilor care încearcă să câştige capilal electoral pe seama nou-veniţilor.

Sunt multe aspect implicate aici şi tocmai de aceea este destul de greu de înţeles şi explicat situaţia din Europa şi relaţia ei cu Orientul Mijlociu Extins. Însă, filonul central al celor prezentate aici se leagă de faptul că trăim, noi, aici, în Europa, vremuri interesante, atât din punct de vedere social, cât şi din punct de vedere geopolitic. Valurile mari de refugiaţi vor schimba treptat structura socială a bătrânului continent. Iarăşi, Franţa (prin exponentul său principal – naţionala de fotbal), ne dă un indiciu pentru ceea ce ar putea să reprezinte Europa la un moment dat. Neintegrarea nou-veniţilor, odată decis politic acest aspect în interiorul UE, poate genera probleme şi tensiuni ce pot atinge nivelul de conflict intern. Iar dacă se va ajunge aici, atunci multiculturalismul îşi va arăta încă o dată limitele. Unii sociologi deja vorbesc de acest aspect şi tocmai de aceea se crede că este o politică greşită primirea unui număr mare de imigranţi. Pe de altă parte, ONG-urile ce militează pentru drepturile omului văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Constat în final că, în timp ce ne dorim să fim cât mai paşnici şi mai concesivi, mai înclinaţi către egalitate de şanse şi drepturi sociale, cu atât ne este mai greu să acceptăm de la oricine şi în orice context aceste valori. În timp ce refugiaţii şi migranţii economici doresc o viaţă mai liniştită în Occident, Occidentul fie îi primeşte şi îi tratează ca pe nişte locuitori de rang secund, fie nu îi primeşte deloc. Migranţii caută egalitatea de şanse în ţările dezvoltate dar, odată stabiliţi în noua locaţie occidentală, aceştia îşi dau seama că sunt segregaţi social prin forţele cumulate ale propriilor valori culturale şi a marginalizării din societăţile gazdă. Cu alte cuvinte, egalitatea dorită nu este altceva decât o utopie, pentru că finalitatea ia forma enclavelor sociale. Teama de ceea ce este străin şi necunoscut probabil nu ne va părăsi niciodată, indiferent de nivelul economic de dezvoltare, de cel tehnologic sau de educaţie.