Politica şi biserica. Un mariaj segregaţionist cu impact asupra integrităţii naţionale

Luate separat fiecare dintre cele două componente ale orânduirii sociale, politica şi biserica, sunt necesare. Celibatul fiecăreia este binevenit. Existenţa şi prezenţa simultată a celor două, în interiorul statului, creează mediul propice dezvoltării sociale şi conştiinţei comunitare şi naţionale. Mariajul celor două, însă, este o uniune păguboasă şi cu efecte segregaţioniste. Uniunea dintre cele două, în scopul obţinerii puterii, poate avea efecte nedorite pe termen lung. Pentru nicio naţiune – şi cu atât mai mult pentru România – mariajul politicii cu biserica nu a creat forme dorite şi efecte benefice. Fără a face un excurs prea lung în istorie pentru a evidenţia acele evenimente în care biserica şi politica şi-au dat mâna, este suficient să privim atent Iranul. Un stat laic până în anul 1979, Iranul a devenit după aceea o dictatură a religiei în cel mai strict sens. Dacă până în acel an critic populaţia se bucura de o paletă largă de libertăţi, femeile iraniene putând chiar purta fuste mini şi face plajă în costum de baie, o adevărată societate laică, ce să mai..., după acel moment lucrurile au luat o turnură dramatică. Din punct de vedere vestimentar, femeile sunt astăzi nici mai mult nici mai puţin decât nişte pete negre mobile sau, nişte fiinţe vii acoperite de o bucată neagră de material (fie el şi foarte scump) şi constrânse de către tandemul religie-politică să renunţe la expresia supremă a propiei lor fiinţe: libertatea individuală.

În cazul României nu vorbim de acelaşi efect, însă mariajul politică-biserică sau, cum l-am numit în cazul enterior, politică-religie, poate lua şi crea forme diferite în funcţie de scopul urmărit sau de modul în care se raportează cele două, împreună sau fiecare în parte, la putere. Sau, aş mai adăuga ceva, efectele mariajului pot fi variate şi ca urmare a modului în care cele două înţeleg a se „căsători”. Iar când vine vorba de politică şi biserică, lucrurile sunt destul de limpezi: „căsătoria” este mai mult din interes, pentru că despre iubire – ceea ce ne învaţă biserica – nu poate fi vorba. Aceste gânduri, pentru a nu se înţelege greşit, nu vin de la un necredincios, ateu sau agnostic, ci de la un creştin ortodox „domestic”, aşa cum sper că sunt foarte mulţi români. Cu alte cuvinte, vin de la un creştin ortodox care înţelege religia în sensul spiritual şi biserica drept mijloc de comuniune cu divinitatea şi nu ca pe nişte modalităţi de „manipulare a iubirii”.

Politica, aşa cum o defineşte Dicţionarul explicativ al limbii române este, foarte pe scurt, „ştiinţa şi practica de a guverna un stat”, iar religia reprezintă un „sistem de credințe și de practici privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare”. Prin urmare, politica trebuie să se ocupe de buna funcţionare – cu ajutorul ştiinţei şi practicii – a statului, în timp ce religia se adresează (spiritual şi moral) doar celor care aderă la sistemul de valori al religiei pe care o îmbrăţişează. Religia majoritară, cea creştin-ortodoxă, este instituţionalizată şi organizată în ţara noastră de către Biserica Ortodoxă Română. Numai să nu uităm că în România mai sunt şi alte culte religioase: cel romano-catolic, cel protestant, cel greco-catolic, cel islamic, cele neoprotestante ş.a. Ca atare, un mariaj între politică şi biserica majoritară nu va fi bine privit de către adepţii şi slujitorii celorlalte religii, care se vor simţi jigniţi şi marginalizaţi. România nu este nici un stat întru totul unitar din punct de vedere religios şi nici din punct de vedere etnic. Încă o dată în plus mariajul de convenienţă al celor două nu este benefic.

Înainte de cea de-a doua problematică fundamentală a sciziunilor naţionale viitoare, pe care le creează tandemul marital de convenienţă politică-biserică, trebuie să privim nişte cifre. În România, din punct de vedere religios, potrivit recensămânului populaţiei din 2011, trăiesc 81% ortodocşi, 4,3% romano-catolici, 3% reformaţi, 1,8% penticostali, 0,8% greco-catolici şi, restul până la 100%, alte religii. Iar din punct de vedere etnic, potrivit aceluiaşi recensământ, la nivel naţional ponderea etnică este următoarea: 83,5% români, 6,1% maghiari, 3,1% rromi şi restul alte etnii, cu ponderi destul de mici. Dându-şi mâna, un anumit partid politic şi biserica ortodoxă, pentru a câştiga alegerile prezidenţiale, acestea vor genera o ruptură destul de mare între cei care nu sunt ortodocşi, nu sunt de etnie română şi nu simpatizează cu partidul respectiv şi ceilalţi locuitori care se identifică cu toate cele trei aspecte.

Un al doilea aspect omis sau intenţionat neluat în considerare de cei care consimt la un asemenea tandem al puterii politice este cel al moştenirii istorice. Cei mai mulţi locuitori, după cum a arătat şi harta electorală a primului tur de scrutin pentru alegerile prezidenţiale din România anului 2014, care nu împărtăşesc cele trei seturi de valori şi caracteristici (religie, etnie şi orientare politică) sunt locuitori ai Transilvaniei. Istoric, această provincie istorico-geografică a României, a făcut parte mult mai mult timp din altă structură statală decât din cea actuală. Structura socială, economică şi politică a Transilvaniei nu se aseamănă întru totul cu cea a restului României deoarece, până în anul 1918, populaţia ei a fost educată şi pregătită să adere la un set de valori diferit de cel al celorlalte provincii istorico-geografice româneşti. Chiar şi ortodoxia transilvăneană, dacă mă pot exprima aşa, a fost influenţată de convieţuirea cu celelalte culte, ca, de altfel, şi celelalte culte în raport cu ortodoxia. În ciuda majorităţii etnice româneşti şi a celei religioase creştin-ortodoxe, populaţia din Transilvania reprezintă o comunitate aparte cu caracteristici şi funcţionalitate proprii, aspecte ieşite la iveală în primul tur de scrutin.

Paradoxul este că, dacă la alegerile prezidenţiale nu s-ar fi aflat un candidat de altă etnie şi religie decât cea a majorităţii, modelul cultural, social şi, mai mult decât orice, cel politic nu ar fie ieşit la lumină. Iar mixul reprezentat de candidatul de altă etnie şi religie decât cea majoritară provenit din Transilvania şi spectrul politic pe care-l reprezintă (dreapta) a pavat drumul către segregarea politică a României. În fapt, alegerile, în maniera pe care o cunoaştem acum după primul tur de scrutin, nu au făcut altceva decât să dea un contur clar şi periculos din punct de vedere statal, segregării latente din sânul populaţiei.

Transilvania este şi mai stabilă şi coerentă din punct devedere economic. Comparând-o cu Moldova sau Oltenia, diferenţele economice devin vizibile. Nu întâmplător în aceste două regiuni istorico-geografice, plus Muntenia şi Dobrogea, partidul care face pact cu biserica a câştigat fără rezerve. Ori, Moldova şi Oltenia sunt cele mai sărace regiuni ale României şi, probabil, foarte puternic influenţate de biserică. Ca un amănunt, însă care nu trebuie neglijat, Moldova, Bucureştiul şi Dobrogea sunt încărcate de religie: Sf. Parascheva la Iaşi adună anual sute de mii de pelerini, Sf. Dumitru la Bucureşti de asemenea, iar în Dobrogea se află grota şi Biserica Sf. Andrei (cel care a adus creştinismul pe actualul teritoriu al României). Să nu-l uităm nici pe părintele Arsenie Boca, părinte, teolog şi artist plastic, un adevărat simbol al ortodoxiei zilelor noastre, care a tăit la Mănăstirea Prislop (judeţul Hunedoara), în imediata vecinătate nordică a Olteniei, provincie în care părintele Boca şi-a găsit foarte mulţi adepţi şi în care reprezintă un exemplu de moralitate ortodoxă de necontestat. Apoi, uitându-ne la harta României de după primul tur de scrutin, vom constata că Hunedoara este, practic, singurul judeţ transilvănean unde candidatul stângii, cel care este parte a mariajului politică-biserică, a câştigat. Restul judeţelor fiind adjudecate de dreapta politică. Mai ales aici, în Hunedoara, părintele Arsenie Boca a fost agentul electoral cel mai puternic al stângii. De fapt, în Hunedoara se poate spune că părintele Boca a fost cel care a căştigat alegerile pentru stânga, voturile fiindu-i transmise apoi candidatului oficial la preşedinţie.

Mesajele electorale în care biserica şi religia ortodoxă au fost utilizate au fost nenumărate. Prezenţa candidatului propus de stânga la pelerinajul de la Iaşi a fost o mişcare de culegere de voturi şi mai puţin una spirituală, de reculegere. De asemenea, mai mulţi preoţi ortodocşi au slujit în limba politică a stângii, deşi potrivit moralităţii religioase biserica nu face politică. Şi, nu în ultimul rând, mesajele defăimătoare la adresa candidatului din dreapta politică au abuzat de confesiunea prezidenţiabilului, etnic german, provenit din Sibiul transilvănean.

Ei bine, confesiunea a reprezentat un avantaj pentru o parte şi un handicap pentru cealaltă, deşi într-o democraţie utilizarea religiei ca agent electoral este condamnabilă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre etnie. A face din etnia celuilalt un lucru rău pentru democraţia şi guvernarea unui stat este nedreaptă, ca să nu spun altfel. Nu în ultimul rând, aceptul, fie şi parţial sau mutual al bisericii, de a face cuplu cu unul dintre candidaţi, este, cel puţin imoral.

Toate acestea conduc, în viitor, la o evoluţie politică periculoasă. Jocul politic a scos pregnant la iveală diferenţele economico-sociale din ţara noastră. Totodată, pe fondul diferenţelor economico-sociale, au apărut şi preferinţele electorale. România a fost segregată odată cu aceste alegeri şi, mai grav, pe tot parcursul acestora o parte a sceptrului politic, dându-şi mâna cu biserca, a accentual segregarea. Segregarea socială, care se grefează pe solul mănos al diferenţelor din interiorul statelor, este păguboasă şi periculoasă pe termen lung. România este segregată social nu atât ca urmare a forţelor latente din sânul populaţiei, cât mai ales din cauza mariajului electoral politică-biserică.

Pentru cei care nu iau în calcul un scenariu de diviziune şi segregare internă a României, care să o afecteze pe viitor, îi sfătuiesc să se uite cu atenţie la Italia, unde nordul, încă de ceva vreme, tot din cauza unor politicieni lipsiţi viziune naţională, riscă să se rupă de restul ţării. Cu alte cuvinte segregarea este inamicul cel mai mare al integrităţii unui spaţiu. Segregarea înseamnă în definitiv separare, divizare, dezintegrare... chiar şi statală.

Samuel Huntington, faimosul analist de politică internaţională, lansa în urmă cu mai bine de douăzeci de ani (1993) celebra lui teorie asupra ciocnirii civilizaţiilor. Autorul respectiv a făcut o analiză interesantă asupra sistemului geopolitic internaţional şi a ajuns la concluzia că statele lumii sunt grupate în mai multe civilizaţii: occidentală (catolică şi protestantă), ortodoxă, islamică, lati-americană, sinică/chineză, hindusă, budistă, japoneză şi africană. Aceste civilizaţii, spune Huntigton, ajung să se ciocnească acolo unde intră în contact una cu alta, deoarece contactul dintre ele este marcat de linii de falie în lungul cărora vor apărea fricţiuni. Înteresant este că, potrivit acestuia, România este străbătută de o linie de falie care o şi împarte între două civilizaţii: occidentală şi ortodoxă. Iată deci, Huntington ia şi el ca element principal de divizare a României tot religia. Linia de falie, atenţie (!), ca şi în cazul situaţiei electorale de după primul tur de scrutin (2 noiembrie 2014), este trasată pe rama Carpaţilor Orientali şi Meridionali, Transilvania fiind considerată ca parte a civilizaţiei occidentale – atât religios, cât şi din punct de vedere al dezvoltării –, iar celelalte provincii sunt incluse în categoria civilizaţiei ortodoxe. Similitudinile geografice frapante arătate de harta lui Huntington şi cea a primului tur al alegerilor prezidenţiale sunt menite a ne îngrijora şi a ne da de gândit, atât nouă, cât mai ales clasei politice.

P.S.: Rândurile de mai sus nu au de-a face cu vreo formaţiune politică sau ideologică, şi nici nu au menirea de a defăima vreun partid, ci sunt nişte constatări personale apărute în urma analizei campaniei electorale şi a rezultatelor după primul tur de scrutin din data de 2 noiembrie 2014. Campania electorală şi discursurile publice (politice şi religioase) au fost corelate cu evenimentele istorice şi cu rezultatele primului tur.