28 decembrie 2013

Lăcaşurile de cult bucureştene.O perspectivă turistică

Create your own banner at mybannermaker.com!
Simbioza aproape perfectă a bucureştenilor (românilor în sens larg) cu religia practicată, a născut mai multe biserici ca aproape oriune pe întinsul ţării, motiv pentru care astăzi ele reprezintă adevărate obiective turistice. Fiecare biserică are farmecul său ascuns tainic în spatele unei poveşti reale, trăite de vechii bucureşteni. De asemenea, arhitectura deosebită le face să iasă în evidenţă în peisajul urban (atunci când nu stau ascunse în spatele clădirilor mai înalte construite în perioada comunistă pentru a diminua efectul social al opiumului popoarelor, adică a religiei), te ademeneşte să contemplezi sau să le calci pragul plecându-ţi capul în semn de smerenie pentru măreţia divinităţii. Cele mai frumoase şi mai renumite îşi fac loc în centrul Bucureştiului acolo unde se întâlnesc şi celelalte obiective turistice importante ale Capitalei. Pentru a înţelege măreţia şi importanţa lor vom expune mai jos câteva dintre acestea.
Catedrala şi  ansamblul monahal de pe Dealul Patriarhiei/Mitropoliei reprezintă în mod cert un obiectiv cultural-religios şi turistic de mare excepţie, atât prin valoarea intrinsecă a arhitecturii şi amplasamentului geografic, cât şi prin vechimea şi importanţa lui în istoria naţională. Începând cu clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei, construită de statul român în preajma începutului de secol XX, pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor de pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, ansamblul acesta de clădiri mai cuprinde Catedrala Patriarhală şi Reşedinţa Patriarhală, aşezate pe vatra vechii mănăstiri Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, fostă ctitorie a lui Constantin Vodă Şerban (1654-1658). Rolul deosebit pe care îl avea mitropolitul în Adunarea Ţării, în a doua jumătate a secolului XIX, a făcut ca marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să aibă loc pe Dealul Mitropoliei. Astfel, aici, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării Românesti, prezidată de mitropolitul Nifon în fosta sală a Adunării Deputaţilor a votat actul unirii Munteniei cu Moldova prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române.
Efervescenţa politicilor edilitare şi urbanistice survenite în Bucureşti între 1906 şi 1908 a făcut să se ridice aici frumoasa clădire în stil neoclasic a Camerei Deputaţilor ce astăzi întruchipează mai sus-numitul Palat al Patriarhiei. Construit după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, Palatul Patriarhiei a fost la vremea respectivă prima clădire din România construită din beton armat[1]. Catedrala Patriarhală cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ce-a de-a doua construcţie importantă a ansamblului patriarhal, a fost sfinţită întâia oară în anul 1658 de către Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Lăcaşul de închinăciune a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei lui Radu Leon (1664-1669), care a şi hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă mitropolitană. Foarte interesantă este şi povestea arhitecturii deoarece Catedrala Patriarhală a avut drept reper arhitectural splendida biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş (ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab). Similar celei de pe urmă, Catedrala Patriarhală este alcătuită din altar şi naos, înscriind în plan o forma treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră de secţiune octogonală prevăzute la partea superioară cu remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită şi poleite, iar în elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice. Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, sunt aşezate într-o frumoasă raclă de argint în interiorul catedralei. Pe de altă parte, la exterior, faţadele Catedralei sunt delimitate de jur împrejur în două registre printr-un brâu de piatră dispus cvasimedian. Monumentul bucureştean este, de altfel, de proporţii mai ample decât modelul său de la Curtea de Argeş[2].
Cea de-a treia clădire din componenţa complexului patriarhal din Bucureşti, Reşedinţa Patriarhală, „a devenit de-a lungul vremurilor «unul dintre cele mai active focare religioase şi culturale ale Ţării Româneşti». (...) Paraclisul, ridicat odată cu catedrala, reprezintă partea cea mai veche a reşedinţei. Prin eleganţa proporţiilor, absida pentagonală şi turla sveltă, prin valoarea picturii bine conservate, frumuseţea compoziţiei decorative şi măiestria cu care este lucrată tâmpla de lemn ajurat şi poleit, paraclisul îşi merită atributul de unicat de artă şi arhitectură, adevărat giuvaer al Resedintei Patriarhale. La aceasta se adaugă şi faptul că paraclisul adăposteşte o parte din moaştele Sf. Ioan Gură de Aur[3]”.
Mănăstirea Radu Vodă, deşi amplasată în inima Bucureştiului, ca urmare a lipsei de vizibilitate – fiind acaparată de frontul blocurilor înalte de pe bulevardul Unirii – este foarte puţin avută în vedere de către locuitori şi călători deopotrivă. Mănăstirea însumează o mulţime de evenimente istorice şi politice, considerată uneori de către specialişti drept centrul istoric al Bucureştiului. Dincolo de numele pe care îl afişează, mănăstirea, sau mai bine spus, biserica mănăstirii poartă hramurile Sfânta Treime şi Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei şi a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi doamna sa Ecaterina. Pentru a-i înţelege importanţa, ar trebui să spunem că mănăstirea a fost ridicată cu gândul de a deveni Mitropolia Capitalei. La momentul fondării purta denumirea de Sfânta Troiţă.
Monumentala construcţie a mănăstirii de la Curtea de Argeş a devenit şi de data aceasta subiect de inspiraţie pentru mănăstirea din Bucureşti. Planul şi formele arhitectonice ale bisericii sunt similare celei din Curtea de Argeş, cu menţiunea că materialul de construcţie întrebuinţat nu este piatră, ci cărămidă. Planul este unul triconic cu turlă şi naos, de asemenea cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle între care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane care simbolizează cei doisprezece apostoli, similar modelului din Curtea de Argeş. La exterior, faţadele sunt împărţite în două registre de înălţime inegală prin intermediul unui brâu şi prezintă decoraţii simple. Se mai pot observa pe alocuri urmele arhitecturii neogotice, foarte la modă pe la mijlocul secolului XIX. Pătrunzând în interior, se pot observa frumosul iconostas de expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos: cea mai veche fiind cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, decedat în secolul XVI; tot în incinta bisericii, în partea dreaptă se află mormântul lui Radu Vodă[4]. Odată ajunşi în curtea mănăstirii, atenţia va fi distrasă şi de turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mănăstireşti de altădată.
Mănăstirea Antim este un alt lăcaş de cult de o reală valoare culturală pentru Bucureşti. De asemenea pitită în spatele frontului de blocuri de pe bulevardul Unirii, în vecinătatea Palatului Parlamentului, mănăstirea se înscrie cu mândrie printre cele mai frumoase din oraş. La începuturile existenţei sale aceasta era o simplă biserică de lemn. Actuala biserică a mănăstirii este mare, are formă trilobată şi este de dimensiuni mari: 32 m lungime, 10 m lăţime. Pronaosul este uşor supralărgit de formă pătrată şi despărţit de naos prin 4 coloane pe care se reazemă o arcadă. Naosul, la rându-i, are formă dreptunghiulară ce capătă apoi formă treflată spre altar. În stânga naosului se află amvonul cu o frumoasă scară spiralată, lucrat în lemn de stejar, decorat cu sculptură de Carol Storck. Pictura actuală a fost realizaţă în frescă de profesorul Petre Alexandrescu între anii 1860-1863.
Biserica lui Bucur sau biserica „Bucur Ciobanul” este totuna. Aceasta stă semeaţă pe o colină în centrul capitalei din imediata vecinătate a Mănăstirii Radu Vodă. De numele ei s-au legat multe legende, însă, cea mai celebră este cea legată de faptul că păstrează frumoasa tradiţie orală a legendarului întemeietor al cetăţii de pe Dâmboviţa al cărui nume îl poartă. Se spune adestea că începuturile ei se pierd în negura vremurilor legendare, ca şi în cazul întemeierii Bucureştiului. Mica bisericuţă de pe cheiul Dâmboviţei pare a fi încremenit ca „înfăţişare” din 1416 (atunci când a fost ridicată biserică de zid pe vechiul amplasament al fostei biserici de lemn[5]) şi până în zilele noaste. În atari condiţii, Bisericuţa lui Bucur concurează cu brio la statutul de simbol al Bucureştiului alături de Hanul lui Manuc, Ansamblul Curtea Veche, Palatul Parlamentului şi altele.
Biserica Domniţa Bălaşa îşi are începuturile la 1751. Este un lăcaş de cult de mari dimensiuni cu o arhitectură în stil neoromânesc şi neobizantin, cu un plan în formă de cruce la care se mai adaugă absida poligonală a altarului. Construcţia de astăzi poartă amprenta arhitectului Alexandru Orăscu. Privind din exterior, se pot observa absidele laterale încadrate de patru scări, deasupra cărora se înalţă patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului ridicându-se deasupra centrului naosului. Pictura interioară, în ulei, realizată într-un stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi. Pe peretele vestic sunt infaţişaţi Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu cu chivotul bisericii în mână, Domniţa Bălaşa şi mama acesteia, Marica Brâncoveanu - ctitorii şi familia acestora[6]. Mai mult, în interiorul lăcaşului de cult se află mormântul Domniţei Bălaşa (1693-1752), a sasea fiică a domnitorului Constantin Brancoveanu.
În curtea bisericii se remarcă monumentul Domniţei Bălaşa, una dintre cele mai reuşite lucrări ale sculptorului Carol Storck. Iar pe soclul statuii sunt înscrise numele moşiilor care au constituit zestrea acordată bisericii. Şi de data aceasta splendoarea monumentului istoric şi de arhitectură scapă privirilor noastre ca urmare a ecranării acestuia de către blocurile bulevardului Unirii din proximitatea pieţei omonime.
Catedrala Sfântul Spiridon Nou, după părerea mea una dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Bucureşti, este situată pe Calea Şerban Vodă, fostă Podul Şerban Vodă (veche arteră a Bucureştiului) în proximitatea pieţei Unitii de azi. Totodată este socotită drept cea mai mare biserică ortodoxă din oraş, construită după un plan arhitectural cu totul deosebit având o turlă centrală şi două turnuri în faţă. Stilul construcţiei este gotic, în care predomină şi ceva elemente de artă moldovenească. În interior sunt de remarcat coloanele de marmură şi vitraliile colorate artistic cu scene biblice şi sfinţi, executate de mâinile pricepuţilor meşteri de la Viena[7]. Superbele picturi în ulei au fost executate folosind influenţe ale Renaşterii de ilustrul pictor român Gheorghe Tăttărescu.
Biserica Colţea, amplasată în imediata apropiere a Pieţei Universităţii, vis-a-vis de Palatul Şuţu şi, oarecum, încadrată de construcţiile faimosului palat al Spitalului Colţea, este extrem de vizibilă, nefiind ecranată de nicio altă construcţie deoarece este plasată chiar la bulevard. Aceasta, împreună cu spitalul Coţlea reprezintă un adevărat reper al oraşului. Din punct de vedere arhitectural, biserica de lângă spitalul Colţea, ce poartă acelaşi nume, se prezintă pe un plan trilobat cu clopotniţa pe pronaos, cu pridvor susţinut pe stâlpi şi ziduri groase de peste un metru. Este construită în cel mai autentic stil brâncovenesc, care combină stilul bizantin cu arhitectura şi arta românească. La zidirea ei au fost aduşi, atât meşteri din Orient, cât şi din Occident. Îmbinarea armonioasă a elementelor arhitecturale cu pictura în frescă si ulei (din interior), precum şi bogăţia sculpturilor în lemn şi piatră, impun acest monument ca unul dintre cele mai reprezentative ale Bucureştiului[8]. Întreg complexul istoric (biserica şi spitalul) este şi astăzi atent „supravegheat” de marele ctitor Mihail Cantacuzino (1640-1716), statuia acestuia, aflată în faţa spitalului, străjuind ansamblul architectural.
De asemene, proximitatea Pieţei Universităţii mai aduce în atenţia credincioşilor şi a turiştilor de ce nu, o altă biserică faimoasă a Bucureştilor, şi anume Biserica Sfântul Nicolae dintr-o zi. Este un bun exemplu pentru volumele şi proporţiile arhitecturii brâncoveneşti. Numele „dintr-o zi” spune povestea ridicării ei. Biserica fiind finalizată în aceeaşi zi a anului următor începerii ei.
La jumătatea distanţei dintre Piaţa Universităţii şi Piaţa Unirii, amplasată în mijlocul unei piaţete-grădină de pe partea stângă a bulevardului I.C. Brătianu, străjuită de statuia impozantă a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu, şade de mai bine de trei secole Biserica Sf. Gheorghe Nou. Arhitectura lăcaşului face parte din aceeaşi categorie tipologică cu bisericile de la Radu Vodă, Patriarhie şi Cotroceni, ce au planul triconic şi pronaosul supralărgit după modelul celei de la Curtea de Argeş[9]. Alături de alte morminte, aici îşi odihnişte trupul răpus pe alte pământuri decât cele româneşti domnitorul Constantin Brâncoveanu. De asemenea, mormântul lui Ioan Mavrocordat este tot aici. După cum s-a putut constata deja, din analogia cu alte lăcaşuri de cult bucureştene, biserica Sf. Gheorghe Nou îmbracă haina arhitecturii brâncoveneşti.
Ceva mai la sud de Sf. Gheorghe Nou la aproape 400 de metrii, dosită în spatele unor clădiri vechi situate la intersecţia Căii Moşilor cu strada Bărăţiei, stă semeaţă Biserica Sf. Gheorghe Vechi. Istoria unei biserici mai vechi situată pe acelaşi amplasament începe, se pare, chiar înainte de sec. XVI (1492). Actuala construcţie însă este rodul unor lucrări încheiate la sfârşitul secolului XIX, soliditatea şi imaginea impunătoare este dată, printre altele, de zidurile groase de aproape un metru. Pe terenurile aflate în proprietatea ei s-a creionat actualul centru al Bucureştiului. Conform datelor din secţiunea dedicată istoricului reiese că, în secolul al XVII-lea s-a podit cu scânduri „Uliţa cea mare”, care trecea pe lângă biserică, pornind din „Târgul din lăuntru” şi mergând spre „Târgul de afară”. Uliţa cea mare se va numi ulterior „Podul târgului de afară, iar începând cu sec. XIX” va purta numele de Calea Moşilor.
Arhitectura exteriorului este simplă, decorul fiind alcătuit din pilaşti cu capiteluri neocorintice, care sunt tencuiţi cu praf de piatră. Un fronton neoclasic se află deasupra pridvorului. Învelitoarea turlelor este din tablă de şarpantă din lemn, cu o formă caracteristică barocului ucrainean, însă îndulcită după gustul românesc[10]. Iar în această incintă şi-au început activitatea, până la ridicarea propriilor şcoli, şi renumitele licee Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Şincai.
Rămânând pe acelaşi aliniament central nord-sud al Bucureştiului, însă ceva mai aproape de Piaţa Romană, poposim la Biserica Amzei ce poartă hramurile Buna Vestire, Sf. Ierarh Nicolae şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Frumuseţea şi, mai ales, monumentalitatea ei deosebită se datoreză stilului eclectic ce la exterior prezintă ornamente speciale din piatră şi cărămidă caracteristice stilului neoromânesc: şiruri de cărămidă aparentă în alternanţă cu zonele tencuite, şiruri de ocniţe sub cornişă şi brâuri bogat ornamentate. Aşa cum spuneam anterior, decoraţiunile abundente o face extrem de frumoasă. Biserica are o vechime puţin peste 100 de ani.
Tot în vecinătatea Pieţei Romane pe strada omonimă, construită la începutul secolului XX, întâlnim Biserica Sfântului Visarion. Planul bisericii este în formă de cruce treflată, iar arhitectura este o combinaţie a stilului bizantin si moldovenesc cu o turlă mare Pantocrator şi două turle mai mici laterale cu scări de acces.
Ne mutăm de pe aliniamentul central nord-sud pe Calea Vistoriei pentru a trece în revistă alte câteva bisericii istorice cu arhitectură deosebită. Dintre acestea vom stărui ceva mai mult asupra câtorva mai importante. Printre acestea, pornind de la Piaţa Victoriei către Piaţa Naţiunile Unite se numără:
Biserica Sfântul Vasile cel Mare vis-a-vis de Muzeul George Enescu, cunoaşte un stil arhitectural tipic muntenesc şi datează din anul 1805;
Biserica Sfântul Nicolae Tabacu, construită din zid la 1864 pe locul uneia mai vechi ce data cel mai probabil din secolul XVII;
Biserica Albă ce datează de peste trei secole a fost pictată la interior în tehnica ulei, în anul 1873, de ilustrul pictor Gheorghe Tăttărescu. De la construirea ei şi până în zilele noastre, biserica nu a avut pictură exterioară fiind zugrăvită permanent în alb, de unde şi denumirea Biserica Albă;
Ajungem şi la Biserica Kreţulescu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, singura biserică din Piaţa Revoluţiei. Poate fi admirată în voie nefiind obstrucţionată aproape de nicio clădire. Monumentalitatea ei este dată de cărămida roşie aparentă prezentă la exterior. Considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale oraşului de la sfârşitul perioadei brâncoveneşti, biserica a fost ridicată între anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Kreţulescu şi a soţiei sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu[11]. „Construcţia are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotniţa. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste şi lungi accentuând tendinţa de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a faţadelor. Acestea sunt împărţite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi. Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru[12]”. Pictura din pridvor este cea originală iar cea din interior aparţine lui Gheorghe Tattarescu.
    Biserica Doamnei cu hramul Intrearea Meicii Domului în Biserică stă extrem de bine ascunsă în spatele unor clădiri foarte înalte la intersecţia Căii Vitoriei cu bulevardul Regina Elisabeta. La intrarea în pronaos se află un portal bogat sculptat cu motive florale, având deasupra pisania din 1683 prevăzută cu acvila cruciată - stema Ţării Româneşti.
Biserica Zlătari, încărcată de istorie şi spiritualitate, şi-a păstrat denumirea primilor ei ctitori, breasla zlătarilor, meşterii aurari şi argintari de altădată. Edificiul actual a fost construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, iar pictura este opera aceluiaşi Gheorghe Tăttărescu. Amplasamentul ei este unul destul de select, fiind în vecinătatea a trei clădiri monument: magazinul Victoria, Muzeul Naţional de Istorie şi Palatul CEC.
Ar mai fi de menţionat: Biserica Sf. Elefterie (una dintre marile biserici ale Bucureştiului, construcţie monumentală ce datează din prima jumătate a secolului trecut) şi Biserica Sf. Ilie Gorgani poziţionată pe o movilă de pământ (din păcate puţin vizibilă astăzi detorită construcţiilor mai înalte ce o încadrează) în vecinătatea parcului Cişmigiu şi a Liceului Gheorghe Lazăr. Cea din urmă are bibliotecă propriei în care se găsesc mai multe cărţi de valoare.
          Celelalte biserici, multe dintre ele monumente istorice, trebuie descoperite!


[1] Biserica Ortodoxă Română,  Palatul Patriarhiei, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_2.html.
[2] Biserica Ortodoxă Română, Catedrala Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_1.html.
[3] Biserica Ortodoxă Română,  Reşedinţa Patriarhală, disponibil la http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ ansamblul_patriarhal_3.html.
[4] Mănăstirea Radu Vodă, Istoricul mănăstirii, disponibil la http://www.manastirearaduvoda.ro/istoricul-manastirii.
[5] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., p. 177.
[9] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea (2005), Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Editura Universalia, Vol. 1, pp. 74-82.
[10] Idem, pp. 272-275.
[11] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pp. 183-184.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu