26 septembrie 2013

Revitalizarea spaţiilor urbane paupere

Create your own banner at mybannermaker.com!

          De multe ori mi-am pus întrebarea dacă se poate face ceva concret pentru a da o altă turnură socială şi economică spaţiilor urbane pauperizate. Câtă vreme în lumea în care trăim o parte însemnată a populaţiei urbane este afectată de sărăciei, mi se pare legitimă o astfel de întrebare la care trebuie să răspundă înainte de toate autorităţile, managementul urban. Evident, de la această constatare generală nu face excepţie – luat ca întreg – nici spaţiul urban românesc. Pornind de la această stare de fapt am încercat să identific şi să pun într-un text câteva idei, poate pentru unii utopice, însă din punctul meu de vedere, pe deplin aplicabile. Totuşi, pentru ca aceste idei să fie puse în practică este nevoie de curaj şi îndrăzneală politică, economică şi administrativă.
          Aşadar, ce se poate face? Ei bine, regenerarea spaţiilor urbane paupere se poate realiza printr-un proiect ambiţios de infrastructură edilitară, sau, prin ceea ce se numeşte urbanism social. De pildă, autorităţile locale ar putea scoate la vânzare acele spaţii urbane disponibile în sau din apropierea arealelor paupere la nişte preţuri simbolice (1 RON/m2) acelor companii interesate să-şi deschidă afaceri sau să investească într-un astfel de spaţiu. Scopul investiţiei să fie, să spunem, construirea unui complex imobiliar. Ori, autorităţile însele pot să realizeze acest proiect imobiliar, după care să ofere spaţiile astfel construite unor companii pentru închiriere la preţuri, de asemenea, modice. În completarea acestei viziuni administrative, companiile localizate aici vor putea fi scutite de taxe şi impozite, ori acestea vor fi la un nivel scăzut pentru o perioadă medie sau lungă de timp, să spunem zece sau douăzeci de ani.
          Un rol cheie pentru funcţionalitatea acestei măsuri îl are fără doar şi poate transportul şi toate elementele conexe acestuia. Aşadar, în strânsă legătură cu ceea ce am afirmat anterior stau şi mijloacele de transport în comun (care trebuie integrate proiectului) şi parcările necesare. Spaţiile de relaxare şi de luat masa vin să adauge un plus de valoare şi atractivitate spaţiului gazdă, care, prin natura lui primară, nu este atractiv, ci unul pauper.
          Nu în ultimul rând, personalul necesar deservirii unui astfel de proiect imobiliar ambiţios se va recruta din rândul şomerilor şi persoanelor neangajate ale spaţiului pauper, sporind astfel veniturile familiilor din zonă. Şi, cum afirmă cel mai adesea economiştii, atunci când consumul este stimulat economia va (re)porni, tot aşa se poate afirma şi despre economia microspaţiilor urbane. În consecinţă, dacă locuitorii din spaţiile paupere vor începe să câştige mai mult, deci vor dispune de mai mulţi bani,  vor începe să-i cheltuiască (cel mai probabil în perimetrul lor), pornind astfel rotiţele economiei microspaţiului sărac. Odată cu sporirea bunăstării se diminuează şi nelegiuirile, iar arealul se va rebrendui. Dintr-o zonă săracă şi, cel mai probabil, rău famată, poate apărea (încetul cu încetul) una complet nouă...
          Astfel de proiecte sunt gândite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor sociale, economice, funcţionale etc., ce se doresc a fi schimbate pentru a sprijini şi (re)valoriza spaţiile urbane paupere.
***
          Cei care gândesc, citind aceste rânduri, că este o prostie şi o risipă impresionantă a capitalului financiar să „trânteşti” un complex imobiliar cu clădiri de birouri, supermarket, mall etc. într-un cartier sărac, ar trebui să nu se hazardeze deoarece există un astfel de exemplu. Şi nu unul oarecare, ci chiar oraşul columbian Medellín, care la sfârşitul anilor 1990 era cel mai violent oraş din lume. Astăzi, însă, Medellín este la fel de sigur ca Washingtonul.
          Ce s-a întâmplat de fapt? Primarul din 2004-2007, Sergio Fajardo, este cel care, aşa cum afirmă Francis Fukuyama şi Seth Colby, a realizat „o revoluţie pentru a transforma” ideile pe care le avea într-o agendă politică reală. Interesant este că, Fajardo, nu avea nicio legătură cu urbanismul sau cu amenajarea spaţiului, el fiind profesor de matematică. Am să sar peste can-can-uri pentru a mă referi strict la cel mai îndrăzneţ proiect al său, care reflectă întru totul ceea ce am exprimat mai sus.
          Fukuyama şi Colby notau în anul 2011, în prestigioasa publicaţie Foreign Policy cum că „Cea mai frapantă idee a abordării lui Fajardo a fost planul său de a ridica o arhitectură publică high-quality în cele mai sărace cartiere ale Medellínului. «Arhitectura transmite un mesaj politic important», susţine el. «Atunci când te duci în cel mai sărac cartier şi construieşti cea mai frumoasă clădire din oraş, acest lucru dă un sentiment de demnitate». Fajardo şi colegii săi credeau în urbanismul social: ideea că sistemele de transport şi clădirile moderniste (...) ar ajuta la surmontarea prăpastiei de neîncredere care-i separă pe săraci de societatea mainstream” (Foreign Policy, 2011, pp. 11-12).
          În cartiere precum Santo Domingo şi Comuna 13, autorităţile conduse de Fajardo au realizat hărţi detaliate în care erau marcate inclusiv zonele în care operau bandele de traficanţi de droguri. Decizia finală fiind aceea de a recurge la arhitectură pentru a submina autoritatea bandelor. În mod miraculos, potrivit aceloraşi autori, succesul programelor de reintegrare promovate de managementul urban a la Fajardo, n-a fost fără echivoc. Aşa-numitul personal auxiliar necesar funcţionării imobilelor construite a fost recrutat din rândul celor din cartier, astfel că Human Right Watch nota că din cei peste 30.000 de indivizi săraci ce activau în bandele de traficanţi, cei mai mulţi căutau mai degrabă programe sociale.
          Aşa cum subliniam în prima parte, proiectele de acest fel costă. Şi costă mult! De pildă, administraţia Fajardo a fost nevoită să scoată din buzunar numai pentru intervenţia din cartierul Comuna 13, care are aprox. 135.000 locuitori, peste 155 mil. de dolari în numai trei ani. Sursele de finanţare fiind: compania publică locală de utilităţi (profitabilă pentru oraş) şi taxa municipală mare „tolerată de o elită de afaceri cu o conştiinţă civică unică” (Fukuyama şi Colby, Foreign Policy, 2011, p. 12).
          Nu credeţi că un astfel de proiect poate fi aplicat şi Ferentariului? Trebuie doar puţină voinţă politică pentru ca lucrurile să înceapă să se mişte în acea direcţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu