22 ianuarie 2013

Mahalalele bucureştene. Individualizarea unui tip istoric de segregare

Create your own banner at mybannermaker.com!


Raportându-ne la ceea ce există concret din punct de vedere al schiţelor şi planurilor pentru Bucureşti, practic pentru perioada de dinainte de 1770 nu avem nicio dovadă certă a modului cum arăta aşezarea. Prima dovadă a distribuţiei spaţiale a componentelor orăşeneşti consemnată într-un plan, apare cam pe la 1775, atunci cănd este întocmit planul/schiţa Sultzer. Prin urmare nu se ştie cu exactitate care era distribuţia spaţială a mahalalelor bucureştene până la momentul respectiv.

De pildă în perioada domniei lui Ipsilanti, aflăm de la Ionnescu Gion, că în Bucureşti existau 67 mahalale. Cu timpul numărul acestora a crescut iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea numărul mahalalelor era cuprins între 82 şi 92 de astfel de unităţi „administrative”. Şi după cum ne putem imagina, situaţia acestora nu se prezenta într-o manieră omogenă din niciun punct de vedere. Astfel, în toată istoria capitalei, mahalalele s-au înscris în cea mai amplă diversitate tipologică. De la mahalale ale boierilor sau ale săracilor, până la mahalale ocupate aproape în întregime de persoane ce practicau o anumită meserie sau etnice.
Aşadar, în acest articol voi încerca să evidenţiez modul segregaţionist în care s-a dezvoltat capitala. Analiza nu va fi una diacronică ci mai degrabă una atemporală, punându-se accent pe situaţia în sine a mahalalelor, şi mai puţin pe modul lor de apariţie sau pe plasarea într-un anumit interval de timp, tocmai pentru a evita alunecarea spre latura istorică a evoluţiei. Argumentul principal al acestei înterpretări provine din faptul că, în capitală, de-a lungul timpului au existat foarte multe tipuri de mahalale care s-au constituit pe baza unor concentrări umane, sociale ori comunitare, de o amunită factură spaţială. Geografic vorbind, individualizarea structurilor spaţiale – uneori rupte în întregime de masa compactă a oraşului, cum au fost cea armeană, ţigănească sau, ceva mai puţin, cea evreiască – au modelat într-o manieră ireversibilă structura şi funcţionalitatea urbană. Prin urmare, pentru o mai mare acurateţe ştiinţifică, se vor reţine în analiză doar acele mahalale din vechiul Bucureşti, care se deosebesc net din punct de vedere al segregării socio-spaţiale.

Tipuri de mahalale

Segregareaurbană s-a manifestat de-a lungul timpului pe foarte multe planuri în spaţiul bucureştean. În acelaşi timp, aceasta l-a modelat şi i-a dat o anumită personalitate, făcând, de exemplu, să nu semene foarte tare până la începutul secolului XX cu niciun alt oraş similar ca suprafaţă şi număr de locuitori din arealul european central-vestic. Explicaţia stă – înt-o oarecare măsură – în această evoluţie spaţială şi socială „frântă”. Ruptura producându-se adesea de-a lungul faliilor materiale, ocupaţionale, religioase, etnice ori a celor legate de siguranţa locuirii.
Pentru Bucureşti am putut astfel identifica prin prisma apariţiei segregării următoarele tipuri: mahalale etnice, mahalale formate fie prin acumulare de bogăţie, fie datorate sărăciei, mahalale care evocă tipul activităţilor economice prestate şi mahalale „rău-famate”.
Mahalale etnice. Aici trei s-au remarcat în mod deosebit: mahalaua armenească, evreiască şi cea ţigănească.
a). Mahalaua armenească din Bucureşti a început să se formeze în secolul al XVII-lea. Mai mult decât oricare altă mahala bucureşteană a avut parte de o separarea fizică faţă de vatra oraşului ca urmare a discriminării şi dezavuării confesionale de către populaţia românească din oraş, majoritar ortodoxă, faţă de populaţia armeană. Astfel, a luat naştere mahalaua armenească ce abia în secolul al XVIII-lea a fost încadrată în vatra oraşului. Astăzi doar două elemente urbane (o stradă şi o biserică) mai amintesc de fosta mahala a comunităţii de armeni.
b). Mahalaua evreiască, este a doua mahala etnică din vechiul Bucureşti care s-a individualizat în spaţiulurban. Ca număr de locuitori ce trăia efectiv în interiorul ei, mahalaua sau cartierul evreiesc – cum i s-a spus ceva mai târziu – fiind mai extinsă spaţial, a avut o mai mare importanţă urbană. Mahalaua locuită de această comunitate etnică ocupa zona străzilor: Calea Văcăreşti, Decebal, Sf. Vineri, Mircea Vodă, Olteni, Jigniţa, Calea Dudeşti, Lucaci, Labirintului, Negru Vodă, Patria, Sf. Ioan cel Nou, Mămulari, Udricani, Anton Pann, precum şi alte străzi învecinate. Desigur ar fi utopic să credem că toti evreii din Bucureşti locuiau în acest spaţiu, însă o proporţie covârşitoare îşi avea rezidenţa aici, cu deosebire săraci şi bogaţi. Pentru a înţelege mai bine contrastul acesta, strâzile Dudeşti şi Mămulari erau locuite de cea mai mare parte a sărăcimii evreieşti, în timp ce  alte străzi cum ar fi: Sf. Ioan Nou şi Lucaci arătau foarte bine deoarece aici locuia evreimea înstărită. Mai multe sinagogi amintesc astăzi de mahalaua şi comunitatea evreiască din Bucureşti.
c). Din ecuaţia mahalalelor etnice nu trebuie să lipsească desigur, „ţigănia” sau mahalaua ţiganilor, şi ne referim aici direct la Ţigănia Mitropoliei care a existat încă din vremea de început a târgului. Pentru o explicitare şi o înţelegere cât mai obiectivă a distribuţiei geografice a mahalalelor în vatra aşezării, trebuie punctat că de-a lungul timpului au mai existat şi alte „ţigănii” sau mahalale ţigăneşti, însă de o mai mică importanţă spaţială şi istorică. Prin urmare mahalaua ţiganilor sau Ţigănia Mitropoliei s-a aflat la poalele dealului pe care era amplasată biserica patriarhiei, iar ţiganii de aici erau robi şi locuiau în bordeie lugubre (case mici aruncate în mijlocul unor curţi mari, cu sau fără garduri; câteva dintre ele având doar acoperişul sau două-trei ferestre mici deasupra pământului) sau în colibe mici cârpite cu tinichea. Înfăţişarea acestei mahalale a depins în mare parte de locuitorii ei. Străzile şi casele aveau cea mai înapoiată înfăţişare. După dezrobirea ţiganilor mahalaua a dispărut, iar astăzi în zona ocupată cândva de ţigănie se află un areal de case, destul de cochet şi liniştit.
Mahalale formate prin acumulare de bogăţie sau, după caz, sărăcie. Dacă în ceea ce priveşte mahalalele formate prin acumulare de bogăţie situaţia se prezintă într-o manieră ceva mai delicată deoarece de-a lungul vremii boierii au tot migrat în vatra orăşenească graţie privilegiilor de care s-au bucurat, în cazul mahalalelor sărace lucrurile sunt ceva mai clare.
Boierii se stabiliseră în mahalalele situate între Dâmboviţa şi Curtea Veche formând un areal semi-compact. Odată cu individualizarea Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei) aceştia şi-au făcut case de-a lungul acestei străzi, depăşind Sărindarul, apoi bariera de la Palatul Regal. Totodată, o parte dintre ei au început să se stabilească pe malul drept al Dâmboviţei, în lungul Căii Craiovei (Calea Rahovei). Astfel, la începutul secolului XIX, Calea Rahovei şi Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind aşadar un spaţiu compact al mahalalei bogaţilor, al boierimii sau al privilegiaţilor urbani cum îi numea uneori Vintilă Mihăilescu.
 Ceva mai concret se prezintă mahalalele sărace. În linii mari, mai tot spaţiul bucureştean era marcat de o oarecare stare de sărăcie la nivel de mahala. De aici şi conotaţia peiorativă pe care a căpătat-o termenul de mahala în decursul timpului. Însă, unele dintre aceste mahalale au avut un pronunţat caracter de sărăcie. Dintre acestea merită menţionate, mahalaua Flămânda, mahalaua Caimata, precum şi mahalaua Calicilor şi mahalaua Dracului. Cele din urmă fac parte şi din categoria mahalalelor rău-famate.
a). Mahalaua Flămânda îngloba un număr de aproximativ 60 de case în ultima parte a secolului al XVIII-lea. După cum au consemnat deopotrivă Ionnescu Gion şi Giurescu, numele mahalalei provine de la faptul că locuitorii ei erau foarte săraci. Sărăcia cruntă în care trăiau aceştia a marcat numele mahalalei sub forma poreclei flămânda.
b). Ceva mai mică decât mahalaua Flămânda, numărând numai 24 de case, mahalaua Caimata se aseamănă foarte tare în privinţa sărăciei cu prima. Mai mult decât atât, se pare că această mahala îşi trage numele (oarecum preschimbat), fie de la faptul că prin această mahala trecea gârliţa Bucureştioara care era foarte murdară – plină de necurăţenii cum spunea Ionnescu Gion – datorită mizeriilor şi dejecţiilor ce se aruncau în ea, fie de la termenul grecesc „kauzvn” care înseamnă sărman. Prin urmare, conchide Giurescu, atât una, cât şi cealaltă, ne dovedesc faptul că ne aflăm şi de data aceasta în faţa unui calificativ asemănător[1] celui al mahalalei anterioare.
c). Aflată în afara oraşului, dincolo de ziduri, percepută ca fiind în afara societăţii „normale”, ordonate şi civilizate[2], Mahalaua Calicilor sau Calicească a avut o importanţă aparte pentru Bucureşti deoarece a înglobat persoanele invalide, bolnave şi neajutorate, care se ocupau în principal cu cerşitul. Discreditaţi de toată lumea şi marginalizaţi, au dus o viaţă derizorie. Unii autori i-au nuimt mişei datorită dezgustului pe care-l provocau locuitorilor oraşului pentru că erau cerşetori. De fiecare dată când se mărea suprafaţa oraşului, mahalaua Calicilor migra către exteriorul aşezării din pricina segregării stricte faţă de oraş. Această mahala exista încă din secolul al XVI-lea şi se întindea dincolo de biserica Domniţa Bălaşa, învecinându-se în perioada de început cu Ţigănia Mitropoliei de care am amintit ceva mai devreme, însă prima menţiune documentară a mahalalei Calicilor apare în 1639. Era formată din bordeie, cocioabe şi căsuţe prăpădite, locuită eminamente de calici[3]. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forţaţi să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraş către spaţiile periferice.
d). Făcând parte din aceeaşi categorie a mahalalelor măcinate de sărăcie, Mahalaua Dracului nu figurează în lista din 1852 a lui Borroczyn. Numele acesteia apare ceva mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi face referire la spaţiul ce se întindea la nord de spitalul Filantropia, dincolo de bulevardul Banu Manta de azi[4]. Situaţia precară a locuitorilor de aici a generat în timp o teamă profundă faţă de acest spaţiu bucureştean.
Mahalale care evocă tipul activităţilor economice prestate. Într-un oraş în creştere au loc tot felul de subdiviziuni în masa populaţiei, provocate de concentrarea muncii fiecăruia într-un spaţiu mai restrâns. Genul acesta de separatism, care, aşa cum susţine Vintilă Mihăilescu, prin analogie cu provincialismul s-ar numi mahalagism, se răsfrânge şi asupra caracteristicilor sociale. Pe măsură ce se înmulţea populaţia şi se extindea oraşul, numărul mahalalelor evolua crescând. Ca amploare, acestea sunt cele mai numeroase (aproximativ 30). Graţie multitudinii de activităţi economice şi concentrării lor spaţiale, mahalalele care evocă tipul activităţilor economice prestate au lăsat cele mai multe urme istorice şi toponimice. Dintre aceste mahalale vom reţin în analiză doar câteva, în vederea exemplificării modului în care populaţia s-a segregat funcţie de meseriile practicate sau de tipul activităţilor comerciale desfăşurate:
a)    Mahalaua Tabacilor, este una dintre cele mai vechi, deşi prima menţiune documentară datează din secolul XVII. La început se afla cam pe unde este astăzi strada Domniţa Anastasia, în lungul unui pârâu ce se vărsa în Dâmboviţa. Ulterior s-a mutat în partea sud-estică a târgului, tot pe lângă Dâmboviţa, însă de data aceasta în dreapta cursului de apă;
b)   Mahalaua Zlătarilor, adică a celor care prelucrau aurul şi argintul sau cum i-am spune azi, a bijutierilor. Era situată în apropiere de târgul central, în nord-vest. Îniţial, o mahala de mărime medie (cca. 20 de case), în jurul anului 1798 ajunsese cea mai mică din Bucureşti având numai două case;
c)    Mahalaua Cărămidarilor. Remunită pentru faptul că era formată din meşteri cărămidari – adică persoane care făceau cărămidă. Cărămida realizată în această mahala era folosită la construcţia caselor la sfârşitul secolului XVIII: „în orice caz, acolo se făceau cărămizi[5]”.
d)   Mahalaua Olarilor – formată din concentrarea spaţială a olarilor care aduceau din Câmpulung sau din alte locuri, diferite obiecte ceramice (cu precădere oale), pe care le vindeau în apropierea târgului;
e)    Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi, de asemenea una dintre cele mai vechi din oraş, menţionată documentar în anul 1609. În această mahala locuiau măcelarii, care îşi aveau aici „scaunele[6]”. Denumirea de „săpunari” a provenit de la prelucrarea seului vitelor tăiate din care se confecţiona săpunul, care mai apoi era vândut;
f)     Mahalaua Trâmbiţaşilor. După cum afirmă Ionnescu Gion, amintirea acesteia s-a pierdut cu totul din amintirea bucureştenilor;
g)    Mahalaua Oţetarilor, avea în 1798  „52 de case; de când erau aşezaţi oţetari pe aici[7]” etc.
Pe lângă cele prezentate mai sus în scop explicativ, după cum am afirmat la început, în Bucureşti au mai existat multe alte mahalale formate ca urmare a activităţilor economice prestate de locuitori de-a luncul timpului. Ar mai fi de adăugat de pildă: mahalaua croitorilor, mahalaua ţiganilor muzicanţi sau a lăutarilor, a birjarilor, a cizmarilor, a şelarilor, ori a fierarilor[8] etc.
Mahalale „rău-famate”. Pentru a nu mă repeta foarte mult, deoarece în această categorie includem şi două mahalale ce au mai fost prezentate anterior, voi spune doar că Mahalaua Calicilor şi Mahalaua Dracului sunt două mahalale rău-famate tipice. Argumentul ar fi acela că, cele două erau evitate cât mai mult cu putinţă de populaţia din afara spaţiului urban în care acestea se înscriau. Mai mult decât atât, spaţiul calicilor era adesea marcat de scandaluri si evenimente ostile traiului civilizat. Destul de des calicii şi ţiganii se încăierau, iar mizeria, sărăcia şi mirosul insuportabil din „calicime” completau tabloul unui spaţiu urban ostil. „Astfel se explică la Bucureşti groaznicele, istoricele bătăi, păruieli, trânteli şi omoruri, care se întâmplă între ţiganii (...) şi calicii (...) trecuţi în lista starostelui. Ţiganii, cu timpul, înmulţindu-se ca spuza[9], călcau locurile calicilor; de aici, bătăi, adică judecată ţigănească, până să vină de la judeţul oraşului, ori de la dicasteriul[10] Mitropoliei, ori de la Vornicia domnească să-i împace şi să pună lucrurile la cale dreaptă şi cuviincioasă.
Buna-cuviinţă, smerenia şi liniştea, – iată ce lipsea calicilor din Iaşi şi Bucureşti. Erau totdeauna gata pe bătăi[11]
De cealaltă parte, mahalaua Dracului era renumită datorită bandelor de pungaşi ce mişunau în interiorul ei, avându-şi unele dintre ascunzători în „groapa lui Ouatu”. Fiind o mahala foarte săracă, aici îşi făceau veacul foarte mulţi „infractori”.
Poate trebuie menţionat că nici la începutul secolului XX, deşi situaţia socială şi urbană se îmbunătăţise simţitor, anumite mahalale nu erau prea agreate. În altă ordine de idei, mahalalele periferice capătă în aceste timpuri o identitate proprie, apucăturile şi mentalitatea mahalagiilor deosebindu-se net de cele ale locuitorilor centrului. Astfel, era mai mult decât riscant să te avânţi singur prin mahalalele rău-famate ale Tirchileştilor, Tabacilor, Popa Nan, Delea, Dealul Spirei sau Grozăveştilor.



[1] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 722.
[2] Adrian Majuru (2003), op. cit., pag. 66.
[3] În mahalaua calicilor nu se îngăduia decât calicilor să şadă, spunea în lucrarea sa Ionnescu Gion.
[4] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 722.
[5] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 238.
[6] Scaunele erau de fapt nişte bănci din lemn pe care măcelarii şi pescarii îşi expuneau marfa pentru a o vinde.
[7] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit, pag. 343.
[8] Nicolae Iorga (2008), op. cit., pag. 96.
[9] Spuza este acea cenușă fierbinte, alburie și fină, care se formează pe suprafața jăraticului, acoperindu-l. În termeni populari mai înseamnă grup de bubulițe ce apar pe buze sau în jurul gurii
[10] Dicaster - tribunal bisericesc.
[11] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 364.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu