Bucureştiul aşa cum e! (7) Redescoperirea pieţelor publice

Puţini mai admiră astăzi Bucureştiul aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Şi mai puţini sunt însă cei care se mai opresc în faţa unei statui pentru a afla pe cine sau ce reprezintă aceasta, ori cine este autorul. Nu mai apare nici măcar un sentiment pe chipurile bucureştenilor care trec pe lângă astfel de obiective ale decorului urban. Pieţele urbane cu funcţii publice şi nu în sensul cel mai cunoscut nouă astăzi, cel agroalimentar, îndeplinesc mai degrabă rolul unor noduri de circulaţie, de comunicaţii rutiere. Viaţa efervescentă ce trebuie să se regăsească în aceste spaţii publice ale culturii urbane se desfăşoară la capacitate reduă sau este aproape inexistentă. Singurul pseudosentiment observabil pe chipurile locuitorilor este, probabil, indiferenţa. O indiferenţa care cel mai adesea vine din necunoaştere. Haideţi să redăm, cel puţin prin scrisul nostru, funcţia estetică şi culturală a acestor spaţii urbane, să devenim ceva mai optimişti şi să arătăm, atât bucureştenilor, cât şi turiştilor, că Bucureştiul deţine mai multă cultură decât lasă să se întrevadă ochiului neavizat şi indiferent.

Punerea în lumină a spaţiilor şi obiectivelor urbane pe care le anunţă titlul nu se întrevede a fi deloc o sarcină grea, întrucât, aşa cum aminteam, şi Bucureştiul are cu ce se mândri. De pildă, o piaţă publică demnă de vizitat şi admirat, graţie frumuseţii impozantelor monumente arhitectonice ce încadrează piaţa, a monumentelor şi a statuilor din cuprinsul ei, este Piaţa Revoluţiei. În primul rând lărgimea ei şi perspectiva de ansamblu asupra clădirilor din vecinătate o recomandă drept una dintre cele mai frumoase şi mai elegante pieţe bucureştene. Dezvoltarea ei în lungul Căii Victoriei i-a permis acesteia să îmbrace forma unei pieţe alungite cu două alveole, una către nord, iar cealaltă către sud. În alveola nordică sunt prezente câteva clădiri reprezentative cum ar fi: Ateneul Român, Hotelul Hilton, clădirea fostului restaurant Cina şi alte câteva imobile cu vechime istorică la „confluenţa” străzilor Georges Clemenceau, Episcopiei şi Constantin Esarcu. Iar în alveola sudică, exceptând Biserica Kreţulescu ce are o vechime de aproape trei secole, se înscriu armonios în peisaj clădirea Ministerului de Interne (construită la sfârşitul anilor ’30 de către regele Carol al II-lea şi care a mai găzduit printre altele Senatul României după ’89 şi Comitetul Central în perioada comunistă) şi alte construcţii nu foarte vechi. La toate acestea se adăugă Palatul Regal ce închide la vest oarecum în formă de „U” piaţa şi, Biblioteca Central Universitară, care fragmentează de data aceasta piaţa în est, lăsând în stănga şi-n dreapta sa cele două alveole.

Se poate spune de pildă că, în centrul pieţei, se află Biblioteca Centrală şi statuia ecvestră a regelui Carol I. Povestea acestei statui este una interesantă pentru că a fost amplasată în anul 1939 la îndemnul lui Carol al II-lea în Piaţa Revoluţiei (Piaţa Palatului Regal atunci), iar opt ani mai târziu (1947), imediat după abdicarea regelui Mihai şi preluarea puterii statale de către comunişti, statuia a fost dată jos de pe soclu şi a fost topită, pentru ca din bronzul ei să se ridice statuia lui Lenin ce a dăinuit multă vreme în faţa Casei Scânteii (azi Casa Presei Libere). După anul 2000 a reîncolţit ideea amplasării unei statui pe vechiul loc, care să-l întruchipeze pe regele Carol I şi care a fost dusă cu succes la bun sfârşit. Astfel, din anul 2010, reamplasarea statuii lui Carol I, opera sculptorului român Florin Codre, redă o mică parte din atmosfera vechii pieţe.

Tot în cuprinsul pieţei mai pot fi întâlnite şi alte opere de artă urbană cum ar fi: statuia lui Mihai Eminescu poziţionată în micuţul parc dinaintea Ateneului Român, bustul lui Corneliu Coposu amplasat lângă Biserica Kreţulescu, statuia lui Iuliu Maniu în poziţie şezând şi Memorialul Renaşterii, care vrea să amintească de revoluţia din 1989 şi de preţul plătit de români în cuprinsul acestei pieţe pentru obţinerea libertăţii.

Încărcată de istorie şi simbolism, Piaţa Universităţii pare a reprezenta astăzi „kmilometrul zero” al Bucureştiului. În fapt, ceea ce astăzi numim drept Piaţa Universităţii, nu este în mod real ceea ce a reprezentat iniţial această piaţă publică. Piaţa Universităţii de fapt şi de drept face referire la spaţiul din faţa Universităţii şi nu la tot spaţiul care înconjoară această instituţie, în speţă zona rondului şi arealul din faţa Teatrului Naţional. Însă oricum ar fi, perceputa Piaţă a Universităţii ce în mentalul colectiv are forma literei „L”, se recomandă drept un spaţiu privilegiat al capitalei. Palatul Universităţii din Bucureşti, Ministerul Agriculturii, Biserica şi Spitalul Colţea, Palatul Şuţu, Universitatea de Arhitectură, alte câteva clădiri istorice prezente pe partea opusă Universităţii şi „mai noile” clădiri ale Hotelului Intercontinental şi Teatrului Naţional întregesc, fie piaţa în ansamblul ei, fie proximităţile imediate ale acesteia. În viitorul apropiat, conform lucrărilor ce se derulează în prezent, piaţa va deveni mult mai dinamică şi mai vie social. Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” va reveni la arhitectura sa originală a anilor ’70, iar odată cu finalizarea parcării subterane din cuprinsul pieţei vor reveni pe vechiul amplasament cele patru statui strămutate în parcul Izvor ce-i reprezintă pe Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu , Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret. Toate cele patru statui au valoare istorică şi reprezintă opere de artă realistă cu totul deosebite:

· Statuia ecvestră din bronz a lui Mihai Viteazul cu o vechime de aproape un secol şi jumătate a fost realizată la Paris de sculptorul francez Albert Ernest Carrier-Belleuse;

· Statuia din marmură ce-l întruchipează pe Ion Heliade Rădulescu cu o carte în mână este opera sculptorului italian Ettore Ferrari (1881);

· Statuia lui Gheorghe Lazăr, opera sculptorului român Ion Georgescu la vârsta de numai 30 de ani, realizată tot din marmură (1886); şi

· Statuia din marmură a matematicianului român Spiru Haret, dezvelită în 1936, opera marelui sculptor Ion Jalea.

Mai trebuie spus că viaţa stradală este ceva mai efervescentă aici, mai mult decât în alte pieţe bucureştene. Tinerii îşi dau întâlnire pentru a socializa la Fântână, pe băncile din faţa Teatrului Naţional, ori pe treptele din faţa peluzei teatrului. Peluza teatrului este şi gazda grupului statuar „Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” cu 16 personaje în componenţă, opera sculptorului român  Ion Bolborea. Tot în perimetrul pieţei pot fi întâlniţi o serie de anticari ce-şi vând cărţile vechi pe un preţ destul de bun, negustorii de antichităţi prezenţi la târgurile ocazionale ţinute în curtea Palatului Şuţu, sau se pot admira fotografiile expuse adesea pe gardul aceluiaşi palat. În ultimii ani, vara, în părculeţul dintre spitalul Colţea şi Ministerul Agriculturii au loc concerte de muzică de cameră, clasică şi chiar operă.

Piaţa Unirii, probabil cu cea mai mare suprafaţă din Bucureşti, îmbină vechiul cu noul. Vechiul reprezentând Hanul lui Manuc şi clădirile situate pe aceeaşi parte cu el, precum şi multitudinea de imobile cu vechime ce se ascund în spatele noului, adică a ansamblului edilitar ridicat în perioada comunistă. Piaţa închide în mijlocul ei printr-un complex de şosele Parcul Unirea şi sistemul principal de fântâni arteziene (ce se continuă atât la vest – Palatul Parlamentului, Piaţa Constituţiei, cât şi la est până la Piaţa Alba Iulia). Atmosfera publică a pieţei este simţitor diferită în comparaţie cu celelalte două, prin simplul fapt că arhitectura funcţionalistă şi oarecum „austeră” a epocii comuniste a introdus o profundă ruptură între ambianţa arhitecturală şi stimularea socială a interacţiunii în spaţiul public. De asemenea, traficul intens şi fluxul social cotidian fac ca această piaţă să fie mai puţin ţinta turiştilor. Cu toate acestea, mai ales în perioada de iarnă, se desfăşoară în cuprinsul ei o serie de activităţi culturale: târguri cu produse artizanale, cu preparate culinare tradiţionale şi, totodată, se amplasează aici un patinoar. Din perimetrul pieţei se poate ajunge foarte uşor pentru a le vizita la: Patriarhie, Biserica Domniţa Bălaşa, Mănăstirea Radu Vodă, Centrul Istoric, Palatul Parlamentului, Catedrala Sf. Spiridon Nou şi altele. Piaţa Unirii trebuie să capete mai multă atenţie pentru cei interesaţi de enigmele oraşului întrucât în perimetrul ei Dâmboviţa este prezentă, însă invizibilă. Principalul curs de apă din Bucureşti ce străbate piaţa Unirii de la NV către SE a fost drenat subteran în tot cuprinsul acesteia. Zăbovind ceva mai mult în toate colţutile pieţei, se poate observa la baza dealului Patriarhiei, în stânga, impozanta statuie a lui Barbu Catargiu, prim-ministru în 1862 (sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza), opera sculptorului florentin Raffaello Romanelli.

Rămânând pradă arhitecturii Victoriei Socialismului (adică Bulevardului Unirii de azi), înaintăm spre vest şi ne oprim în perimetrul spaţiului larg ce poartă numele Piaţa Constituţiei. De jur împrejur privirea cuprinde construcţiile impozante ridicate în anii ’80 la dorinţa dictatorului Nicolae Ceauşescu. Elementul central al acesteia este Casa Poporului sau Palatul Parlamentului, opera incredibilă a voinţei megalomanice a dictatorului amintit anterior. Dezavuată de mulţi dintre intelectualii români şi nu numai, Casa Poporului atrage azi mai mulţi curioşi decât multe alte obiective turistice din capitală. Prin dimensiunile sale, Casa Poporului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume, intrând de trei ori în faimoasa Carte a Recordurilor. Construcţia ei a început în anul 1983 şi nu sa finalizat (în cel mai bun înţeles al termenului) nici azi. Revenind la piaţa ce se deschide dinaintea Casei Poporului, aceasta este gazda celor mai multe avenimente care implică mase mari de oameni pentru: concerte, expoziţii ample, târguri etc.

Mai către nord se impun în peisajul urban bucureştean alte două pieţe importante: Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei. Cea dintâi are formă rotundă, traficul este destul de intens aproape pe tot parcursul zilei, iar cea mai importantă clădire de aici este Palatul Academiei de Studii Economice, fosta Academie de Înalte Studii Comerciale şi Industriale fondată în 1913. Cea de-a doua, pe de altă parte, are formă neregulată şi capătă importanţă turistică prin faptul că aici este prezent Palatul Victoria, sediul administraţiei guvernamentale. În proximitate, către nord (bulevardul Kiseleff cu precădere), se pot vizita mai multe muzee şi, de ce nu, se poate savura o mâncare bună la Bufetul de la Şosea. Din păcate ambele pieţe apar mai degrabă ca spaţii de funcţiouni urbane (tranzit, instituţii, administraţie etc.), şi mai puţin ca ţinte turistice, deşi ambele au un însemnat potenţial probabil.

Prin atmosfera lor de mici piaţete ce amintesc de viaţa vechilor Bucureşti, prin îndemnul pe care-l dau interacţiunii sociale şi socializării în general, merită amintite şi:

· Piaţa Mihail Kogălniceanu – aceasta are în mijloc statuia personajului pe care-l reprezintă urcat pe un soclu înalt de 6 m, iar clădirile ce închid în cerc piaţa au un farmec istoric aparte. Merită amintită clădirea hotelului Venezia;

· Piaţa C.A. Rosetti – are formă ovală ceva mai alungită şi, similar pieţei Kogălniceanu, în centrul acesteia este prezentă statuia omului politic C.A. Rosetti stând pe un fotoliu şi meditând cu un ziar în mâna stângă. De mai bine de o sută de ani, încă din 1903, statuia străjuieşte piaţa omonimă. Cadrul arhitectural evocă atmosfera Bucureştiului din prima jumătate a secolului XX ce „glăsuieşte” prin intermediul Hotelului Banat (1930), al sediului central al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat sau al imobilului ce găzduia cândva Societatea pentru locuinţe ieftine (intersecţia bulevardelor Hristo Botev şi Carol I).

· Piaţa Lahovari din vecinătatea pieţei Romane. Şi acestă piaţă este înfrumuseţată de statuia fostului ministru de externe al României, Alexandru Lahovari în postura de orator. La baza soclului sunt prezente două personaje alegorice: Danubius (simbol al Dunării) şi România Agricolă (după unii) sau România Modernă (după alţii), o figură feminină în costum popular. Merită să amintim şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, fosta casă a lui Bazil Assan, celebru explorator şi comerciant, primul român care a ajuns în Antartica şi care a făcut înconjurul lumii. Necunoscut publicului larg, Bazil Assan a fost deţinătorul primului automobil din Bucureşti[1].

· Piaţa Naţiunilor Unite, fostă piaţă a Senatului este amplasată la capătul sudic al Căii Victoria şi se dezvoltă de o parte şi de alta a cheiului Dâmboviţei. Are aspect neregulat, iar pitorescul ei provine de la cursul de apă al Dâmboviţei. Reprezentative pentru aceasta sunt palatele fostelor societăţi de asigurări Adriatica şi Agricola-Fonciera construite la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut şi biserica Sf. Spiridon Vechi amplasată dincolo de cursul râului.

· Piaţa George Coşbuc, printre puţinele pieţe „intime” situate în dreapta Dâmboviţei are aspect circular. Aceasta a apărut în urma sistematizărilor de la începutul secolului trecut. Din cuprinsul pieţei poate fi admirată Casa Poporului şi se poate ajunge foarte uşor în Parcul Carol.

       Varietatea şi diversitatea pieţelor bucureştene este destul de mare, însă prin intermediul acestei secţiuni am dorit doar să aducem în atenţie puţin din atmosfera spaţiului public local.

---

[1] Cosmin Navadaru (2011), Primul automobil înmatriculat în Bucureşti, în anul 1900, HotNews, 26 septembrie, disponibil la http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-10240400-fotogalerie-primul-automobil-inmatriculat-bucuresti-anul-1900.htm.