Bucureştiul aşa cum e! (5) Bucureştiul "surdo-mut"

Dacă am şti, am cunoaşte, şi, mai ales, dacă am înţelege „Bucureştiul subteran”...

Cred că este cel mai potrivit să începem secţiunea dedicată vestigiilor cu această mâhnire-afirmaţie, care evocă foarte bine ce se petrece/ascunde în „subteranele bucureştene”. Pentru majoritatea covârşitoare a locuitorilor lui, Bucureştiul vechi, ori Bucureştiul de factură istorică, se rezumă la aşa-numitul centru istoric ce gravitează în jurul străzii Lipscani şi la perimetrul vestigiilor de la Curtea Veche. Şi totuşi, exceptând complexul voievodal Curtea Domnească/Veche – Biserica Sf. Anton, de care am mai amintit şi cu alte ocazii, restul clădirilor – care este în număr impresionant – şi care datează de dinainte de secolul al XIX-lea, zace ascuns privirilor noastre şi nu poate fi zărit, asemenea unei persoane care nu aude şi nu poate vorbii, ce stă închisă într-o încăpere la care nimeni nu umblă niciodată de teama „interacţiunii cu aceasta”, şi care, la rându-i, nu se poate exprima.

Aşadar, există un Bucureşti chiar mai vechi decât actualul vechi Bucureşti. Unul care, aşa cum afirmam mai sus, este surdo-mut şi rămâne ascuns privirilor noastre. Iar când încearcă totuşi să-şi arate chipul luminos este însă prea târziu pentru a fi ajutat/salvat. Enigmatic şi interesant este faptul că mii, zeci de mii de bucureşteni şi alţi asemenea trecători – fie ei şi turişti – trec pe lângă acest surdo-mut şi, foarte adesea, privesc pe deasupra lui, îl calcă în picioare, fără a şti că simultan se plimbă în două etape istorice: una plasată în secolul XXI, aflată la suprafaţă, şi alta plasată undeva în secolele XVIII-XIX (sau chiar mult mai veche) ce se ascunde în subteran. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că în arealul Bucureştiului se află peste 60 de situri arheologice în lungul celor două axe hidrografice de mare însemnătate pentru apariţia, evoluţia şi trăinicia acestui oraş: Dâmboviţa şi Colentina. Diversitatea arheologică, însumează în cele peste 60 de situri şi vestigii din: paleolitic, neolitic, epoca bronzului, prima şi a doua epocă a fierului şi dovezi istorice de existenţă continuă în acest spaţiu urban în aproape toate cele douăzeci de secole ale erei noastre.

Din nefericire multe dintre aceste vestigii istorice au rămas doar în amintirea unor pasionaţi de istore sau au fost consemnate în cărţile de istorie. Aşa s-a întâmplat şi cu vestigiile din zona lacul Tei ce datau din epoca bronzului şi care au dat numele unei culturi de importanţă naţională. Dacă am încerca să grupăm în clasificările bine cunoscute de către istorici, aceste vestigii ar arăta în felul următor:

· Din paleolitic s-au descoperit vechi aşezări în zona Herăstrău, în perimetrul străzii Ziduri între Vii (zona Doamna Ghica), pe dealul de la Radu Vodă şi în cartierul Bucureştii Noi;

· Neoliticul, adică epoca pietrei lustruite, vine şi el cu o serie de dovezi arheologice interesante culese din zona amintită a lacului Tei, din cartierul Giuleşti, din centrul oraşului în perimetrul mănăstirii Mihai Vodă, arealul Căţelu tot din estul capitalei şi din sud-estul Dâmboviţei „la locul numit Malu Roşu” (C.C. Giurescu, 2009, p. 64.) etc.;

· Epoca bronzului, destul de interesantă de altfel, scoate la lumină „o serie de aşezări de pe malurile Colentinei, ca, de pildă, aşezările de la Străuleşti, Bucureştii Noi, Băneasa, lacul Tei, Fundeni Pantelimon, de pe malurile Dâmboviţei, cum sunt aşezările de la Giuleşti, Ciurel (...) şi Mihai Vodă, de pe colina de la Radu Vodă şi biserica lui Bucur (...) în sfârşit, aşezările de la [fostul] ştrand Izvor” ( C.C. Giurescu, 2009 , p. 65.) ş.a.

· Şi, nu în ultimul rând, din epoca fierului sunt demne de menţionat dovezile arheologice de la Bordei-Herăstrău, apoi fostele aşezări de la Dămăroaia, lacul Tei, Pipera, Colentina, Fundeni, Ciurel, Radu Vodă, Biserica lui Bucur şi multe, multe altele.

Un „amănunt” adesea uitat de cei mai mulţi dintre noi se leagă de continuitatea locuirii spaţiului bucureştean. Dovadă stau multe dintre dovezile arheologice cum sunt şi cele de la Radu Vodă şi Mihai Vodă care dovedesc o locuire continuă din epoca bronzului şi până la finele primului secol după Hristos (cu alte cuvinte, perioada geto-dacilor). Multe alte aşezări ale dacilor au fost constatate şi la biserica lui Bucur, lacul Tei, Militari etc.

Istoria zbuciumată a Bucureştiului este consemnată destul de bine în arheologia acestuia, dar care nu este suficient de bine valorificată (atât ştiinţific, dar mai ales cultural şi turistic). Cel mai bogat areal urban în vestigii arheologice este aşa-numitul Centru Istoric aminitit în partea de început. Săpăturile începute în anul 2006 şi care au avut drept scop reabilitarea, restaurarea, modernizarea şi punerea în valoare a centrului istoric au scos la lumină vechea vatră a oraşului. La numai 70 de centrimetrii în adâncime stăteau ascunse primele vestigii arheologice. De exemplu, săpăturile din lungul străzii Smârdan au scos la iveală o pivniţă cu două camere a Curţii Domneşti şi un pod din lemn care făcea cândva legătura cu fostul Han Şerban Vodă. Conform arheologilor care au luat parte la această fabuloasă şi extraordinară descoperire, vestigiile datează din secolele XVIII şi XIX, iar străzile din urmă cu două secole şi jumătate erau ceva mai înguste şi oraşul era cu mai bine de un metru şi jumătate mai jos. Centrul istoric al Bucureştiului, după spusele multor arheologi şi în conformitate cu descoperirile efectuate în etapa de modernizare şi restaurare a acestuia, ascunde practic un alt oraş... un alt Bucureşti. Şi asta pentru că arealul Lipscanilor a fost distrus parţial sau în totalitate în mai multe rânduri, pe de o parte de inundaţiile repetate ale Dânboviţei sau de conflicte, iar pe de altă parte de numeroasele incendii. Cel mai mare incendiu care, practic, a cuprins/distrus tot arealul istoric de azi a fost cel din anul 1847. Şi, din lipsă de soluţii viabile la acea vreme s-a luat hotărârea de a se acoperi toate clădirile avariate şi nivelarea zonei.

Frumoasa istorie a Bucureştilor – chiar dacă nu tocmai liniştită în multe dintre episoadele sale – scoasă la lumină recent de către arheologi îmbogăţeşte cultura urbană. Din păcate, dintre cele trei vestigii ale unor foste hanuri marcante ale oraşului: Hanul Zlătari (la intersecţia dintre Lipscani şi Calea Victoriei), Hanul Şerban Vodă (care datează din 1688) şi Hanul Grecilor (din sec. al XVII-lea), numai unul este astăzi vizibil publicului larg prin punerea sa în valoare (Şerban Vodă). Turiştii pot admira, din păcate, doar vechile pivniţe ale Hanului Şerban Vodă – cândva cel mai mare han al oraşului – care au fost acoperite cu un geam gros de câţiva centimetrii pentru a lăsa privirile curioşilor să le admire trăinicia. Celelalte vestigii prezente în absolut tot arealul centrului vechi, dovadă stând săpăturile din intervalul 2006 şi până în prezent, zac şi astăzi sub „noua haină de pavaj” din hotărârea autorităţilor locale. Cele mai recente vestigii arheologice scoase la lumină sunt: fostul Han Verde la intersecţia străzilor Şelari, Smârdan şi Franceză din sudul centrului istoric şi ruinele fostei Academii Sfântul Sava din nordul acestuia, Piaţa Universităţii de azi. Cele mai multe dintre obiectele arheologice descoperite aici au luat calea muzeului, însă ruinele au dispărut (în cazul unei bune părţi din fosta Academie Sfântul Sava deoarece în acea zonă se realizează o parcare subterană) sau, probabil, vor fi acoperite (în situaţia Hanului Verde) aşa cum s-a întâmplat şi cu restul vestigiilor de pe strada Lipscani şi celelalte limitrofe.

Ar mai fi multe de spus despre vechiul oraş de sub actualul centru vechi, despre vestigiile arheologice enigmatice şi omniprezente, fiecare cu povestea şi savoarea lui. Însă trebuie să zăbovim ceva vreme şi asupra ansamblului domnesc de la Curtea Veche. Este prima curte domnească din Bucureşti, iar după năprasnicul incendiu din anul 1718 care a mistuit aproape în integralitate oraşul, devine nefuncţională. Ansamblul domnesc era compus din Palatul Voievodal, biserica Buna Vestire cunoscută drept Biserica Curtea Veche, casele cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajdurile domneşti şi câteva grădini (G. Ionescu. 1938, p. 176.). Complexul domnesc se întindea pe o suprafaţă destul de largă, cuprins în perimetrul mărginit de străzile Şelari, Lipscani, Bărăţiei şi Calea Moşilor. Se pare că vechimea Curţii Domneşti este plasată undeva la sfârşitul sec. XIV şi începutul celui următor. Actualmente, ruinele Palatului Voievodal şi celelalte anexe care au rămas în picioare (mai mult sau mai puţin în stare bună) au devenit sit arheologic protejat, aici fiind amenajat Muzeul Curtea Veche.

Deşi nu se încadrează stricto sensu în categoria vestigiilor arheologice, ne permitem să încadrăm aici şi un „comlex istoric” mai puţin cunoscut al Bucureştiului şi anume Sistemul de Baterii şi Fortificaţii realizat în timpul domniei lui Carol I. Sistemul de apărare al Bucureştiului a fost construit în intervalul 1884-1899 printr-un efort financiar considerabil al statului Român şi cuprinde nu mai puţin de 18 forturi şi 18 baterii intermediare. Fortificarea oraşului a apărut ca o necesitate practică survenită în urma tensiunilor internaţionale din Europa şi pe fondul crizei dintre Principatele Române şi Imperiul Otoman. Astfel, pe toată lungimea şoselei de centură a Bucureştiului la un interval de 2,5 km există forturi militare şi baterii de apărare. Arhitectura acestora este una deosebită, însă astăzi neglijarea lor de către autorităţi şi populaţie în general, a dus la o stare avansată de degradare, acoperire cu diferite „materiale” etc. Starea multora dintre cele 36 de construcţii (forturi sau baterii) arată mai degrabă a ruine, motiv pentru care le putem lesne considera „vestigii arheologice”.