Bucureştiul aşa cum e! (4) Prefacerile morfo-structurale urbane interbelice şi socialiste: o radiografie socio-geografică

Această etapă se împarte în două „timpuri” istorico-sociale. Primul „timp”ar trebui să includă – desi nu se caracterizează printr-o omogenitate structurală vizibilă –, perioada anilor ’20-’40 ai secolului trecut. Iar al doilea „timp”, ceva mai bine conturat, începând cu anii ’50 şi sfârşindu-se odată cu căderea regimului comunist. Pe de o parte vorbim de modificările survenite în peisajul, structura şi funcţiunile oraşului după unirea cu Transilvania, adică începând mai ales cu anul 1920, iar pe de altă parte, cel puţin în privinţa anumitor decizii politice urbane, începând cu a doua jumătate a secolului trecut ce se suprapune epocii „de aur a socialismului” care a schimbat în anii ’70 aproape radical faţa oraşului în perimetrul central, făcând loc unor structuri urbane şi de arhitectură megalomanice (Casa Poporului, B-dul. Victoria Socialismului sau Unirii de azi etc.).

Casă cu arhitectură deosebită din zona Kiseleff

La sfârşitul Primului Război Mondial, Bucureştiul număra aproape 400 de mii de suflete. Evoluţia oraşului se desfăşura într-o manieră „spontană” asemenea vechiul sistem existent în perioadele anterioare. Concret, evoluţia se prezenta în felul următor: la o oarecare distanţă faţă de ultimele locuinţe marginale ale şoselelor radiale principale se puneau bazele unei noi aşezări, „deseori o cârciumă, cu sau fără birt lângă ea”, la care se adăuga extrem de rapid un număr de câteva case, fie de ţară, fie ceva mai arătoase, astfel creionându-se un nou cartier, în care, ulterior, intervenea „urbanismul modern”. În acest mod, vatra oraşului Bucureşti continua să înainteze tentacular. Se înţelege astfel de ce în anul 1935 aproape întreaga periferie a oraşului propriu-zis era locuită de necalificaţi, funcţionari inferiori şi negustori ce comercializau în diferite pieţe ale oraşului produse agricole. Periferia păstra de altfel aspectul de sat care continuă să crească „spontan” prin alipiri de noi gospodării rurale şi semirurale. Periferia era alcătuită din cartiere muncitoreşti, de locuinţe ieftine. În nord se găsea cartierul Clucerului, în nord-vest Sfânta Vineri, Filaret în sud şi Călăraşi în est, precum şi multe altele, dar de mai mici dimensiuni. Totodată, în peisajul urban apar şi locuinţe moderne, parcuri de vile în spaţii verzi ca: Filipescu, Bonaparte, Ferdinand, Sf. Elefterie sau Pieptănari. Cele mai luxoase cartiere de vile apăruseră în partea de nord a capitalei.

Fosta Piaţă a Senatului (Naţiunile Unite, azi)

Pe de altă parte, în arealul central, după etapa de modernizare masivă consumată în anii de început ai Regatului, apare o a doua etapă în care se deschid noi bulevarde. Cel mai important este Magistrala Nord-Sud, proiectată să unească Piaţa Romană cu Calea Şerban Vodă. S-a umplut vidul dintre marile artere de circulaţie cu noi proiecte şi ansambluri edilitare. Acest interval interbelic a înregistrat o creştere a populaţiei, Bucureştiul ajunsese la 800 de mii de locuitori. Afluxul populaţiei s-a datorat evenimentelor politice pe de o parte, iar pe de altă parte, măsurilor edilitare de urbanism modern şi dezvoltării industriale a fostei periferii. Astfel, zona industrială a oraşului se afla într-un progres apreciabil. Aproximativ 4/5 din periferie erau ocupate de ansambluri industriale. Aproape întreaga fostă periferie agricolă fusese parcelată şi transformată în cartiere muncitoreşti: zona sud-vestică (Panduri-Viilor şi Sebastian-Ferentari), cu fabrica metalurgică Vulcan, fabrica de încălţăminte militară etc.; arealul nord-vestic unde se întâlneau noile ateliere CFR, cărămidării şi rafinăria de petrol Steaua Roşie; zona nord-estică (noile parcuri de vile se asociau cu cartierele muncitoreşti).

Perimetrul Izvor (creşterea regimului de înălţime)

Acţiunile amintite au mărit suprafaţa oraşului. Alături de această creştere în suprafaţă apare şi creşterea în înălţime. Imobile cu mai multe etaje şi apartamente, aşa-zisele blocuri, cu apartamente economic calculate ce se înşiră ca celulele unui fagure, apar peste tot. Fenomenul ia amploare cu precădere în centru unde terenul este din ce în ce mai scump, pe marile artere, Calea Victoriei, iar mai apoi pe celelalte căi şi chiar pe străduţe lăturalnice.

Cu toate acestea, perioada care începe în anii ’50 ai secolului trecut inaugurează epoca unor profunde modificări sociale şi urbanistice. Astfel, s-au realizat lucrări de extindere a reţelei de alimentare cu apă, canalizare, iluminat public, pavaje, termoficare, spaţii verzi etc. Calitatea condiţiilor de locuire a crescut considerabil şi odată cu ea şi numărul de locuitori. Dacă în anul 1950 Bucureştiul avea aproximativ 900 de mii de locuitori fără spaţiile suburbane, în 1977 el număra deja peste 1,8 milioane. Prin extinderea progresivă din acest interval de timp, oraşului i s-au adăugat în peisaj noi cartiere:

* Sectorul nord-estic (Colentina);

* Sectorul estic (Titan-Dudeşti);

* Sectorul sud-estic (Tăbăcari-Berceni);

* Sectorul sudic (Şoseaua Giurgiului);

* Sectorul sud-vestic (Rahova-Filaret);

* Sectorul vestic (Militari);

* Sectorul nord-vestic (Griviţa);

* Sectorul nordic (Kiseleff-Băneasa).

Motto-ul urbanismului socialist: Mare, mai mare, tot mai mare, cel mai mare!

Cât priveşte evoluţia Bucureştiului, pata cea mai neagră a perioadei socialiste a reprezentat-o ampla campanie de demolări începută în anii ’70, care a ras din componenţa urbană o mare parte a patrimoniului cultural-istoric şi arhitectural, pentru a face loc unor structuri arhitecturale care nu-şi găsesc locul în structura urbanistică a zonei interioare sau a oraşului vechi, aşa cu o/îl denumea Mihăilescu în urmă cu peste 40 de ani. În tot arealul distrus în perioada comunistă existau urme ale trecutului urban, pornind de la toponimia locurilor ce evoca o anumită etapă sau un anumit element din istoria capitalei, şi până la urmele păstrate în timp ale vechilor mahalale.